8. Asistenţa şi statul asistenţial

Murray N. Rothbard - Manifestul liberal
cuprins

Traducere de Tudor Gherasim Smirna


De ce avem o criză a asistenţei

Aproape toată lumea, indiferent de ideologie, cade de acord că ceva este profund în neregulă cu picajul accelerat al sistemului asistenţial al Statelor Unite, un sistem în care o proporţie din ce în ce mai mare a populaţiei duce o viaţă trândavă de asistat, cu pretenţii obligatorii asupra producţiei restului societăţii. Câteva date şi comparaţii vor schiţa unele din dimensiunile aceste probleme galopante. În 1934, în mijlocul celei mai mari depresiuni din istoria americană, la nadirul vieţii noastre economice, cheltuielile totale ale statului pentru asistenţă socială erau de 5,8 miliarde de dolari, din care plăţile directe pentru asistenţă („ajutorul public”) era de 2,5 miliarde de dolari. În 1976, după patru decade în care am avut cel mai mare avânt din istoria Americii, când am ajuns să avem cel mai mare nivel de trai din istoria lumii, cu un nivel relativ scăzut de şomaj, cheltuielile statului pe asistenţa socială însumau 331,4 miliarde, din care cheltuielile asistenţiale directe ajungeau la 48,9 miliarde. Pe scurt, cheltuielile totale cu asistenţa socială au crescut în aceste patru decade cu imensa rată de 5.614%, iar ajutorul asistenţial direct cu 1.856%. Altfel spus, cheltuielile cu asistenţa socială au crescut cu o medie de 133,7% pe an în intervalul 1934-1976, iar asistenţa directă a crescut cu 44,2% pe an.

Dacă ne concentrăm mai departe de asistenţa directă, aflăm că cheltuielile au rămas cam aceleaşi din 1934 până în 1950, iar apoi au decolat în stratosferă, odată cu avântul postbelic. Mai exact, între anii 1950-1976, ajutorul asistenţial a crescut cu imensul ritm de 84,4% pe an.

Acum, unele dintre aceste creşteri enorme pot fi puse pe seama inflaţiei, care a diluat valoarea şi puterea de cumpărare a dolarului. Dacă ajustăm aceste date la inflaţie, punându-le în termeni de „dolari constanţi din 1958” (i.e., fiecare dolar având în mare aceeaşi putere de cumpărare ca dolarul din 1958), atunci valorile relevante arată aşa: 1934 – cheltuieli sociale totale de 13,7 miliarde de dolari; ajutor asistenţial direct, 5,9 miliarde. În 1976 – cheltuieli sociale totale de 247,7 miliarde; ajutor asistenţial direct, 36,5 miliarde.

Deci, chiar dacă corectăm aceste date pentru a ţine cont de inflaţie, cheltuielile statului cu asistenţa socială au crescut cu suma imensă de 1.789%, sau 42,8% pe an în aceşti 42 de ani, iar ajutorul asistenţial direct a crescut cu 519%, sau 12,4% pe an. Mai mult, dacă privim la valorile ajutorului asistenţial direct din anii 1950 şi 1976, ajustate cu inflaţia, aflăm că cheltuielile asistenţiale au crescut, în anii de boom, cu 1.077%, sau 41,4% pe an.

Dacă ajustăm mai departe aceste valori pentru a ţine cont de creşterea populaţiei (populaţia americană totală era în 1934 de 126 de milioane şi de 215 milioane în 1976), tot avem o creştere de aproape 10 ori a cheltuielilor asistenţiale totale (de la 108 de dolari la 1.152 de dolari pe persoană, în dolari constanţi din 1958), şi mai mult de o triplare a ajutorului public direct (de la 47 de dolari în 1934, la 170 de dolari pe persoană în 1976).

Să mai vedem câteva comparaţii: din 1955 până în 1976 – ani ai unei mari prosperităţi – numărul total de persoane asistate a crescut de cinci ori, de la 2,2 la 11,2 milioane. Din 1952 până în 1970, numărul de copii cu vârste până în 18 ani a crescut cu 42%; numărul celor asistaţi, însă, a crescut cu 400%. Populaţia totală a stagnat, însă numărul de asistaţi din New York a sărit de la 330.000 în 1960, la 1,2 milioane în 1971. Este clar, ne paşte o criză asistenţială.[1]

Criza pare şi mai mare dacă includem în „plăţile asistenţiale” toate ajutoarele sociale pentru săraci. Astfel, „ajutoarele pentru nevoiaşi” la nivel federal aproape că s-au triplat din 1960 până în 1969, sărind de la 9,5 miliarde de dolari la 27,7 miliarde. Asistenţa de stat şi cea locală a crescut de la 3,3 miliarde în 1935, la 46 de miliarde, o creştere de 1.300%! Cheltuielile asistenţiale totale pentru 1969, la nivel federal, de stat şi local, au însumat suma uluitoare de 73,7 miliarde.

Cei mai mulţi oameni cred că a ajunge asistat este un proces exterior pentru clienţii asistaţi, aproape ca o calamitate naturală (ca o erupţie vulcanică sau ca un tsunami) care se întâmplă dincolo şi în ciuda voinţei asistaţilor. Se spune de obicei că „sărăcia” este cauza din care indivizii sau familiile recurg la ajutorul statului. Dar, orice criteriu am folosi pentru definirea sărăciei, pe baza oricărui nivel ales al veniturilor, este de netăgăduit că numărul persoanelor şi familiilor de sub acel „prag al sărăciei” a scăzut continuu din anii 1930, nu viceversa. Astfel, gradul de sărăcie nu prea poate explica creşterea spectaculoasă a clientelei asistate.

Soluţia acestei enigme se clarifică dacă este înţeles faptul că numărul beneficiarilor de asistenţă este dat de ceea ce, în economie, se cheamă o „funcţie de ofertă pozitivă”; cu alte cuvinte, dacă stimulentele de a trece pe asistenţă sunt mai mari, listele de asistaţi se lungesc şi acelaşi lucru se va întâmpla dacă stimulentele de a nu trece pe asistenţă devin mai slabe. Este bizar faptul că nimeni nu contestă acest fenomen în oricare altă zonă a economiei. Să presupunem, de exemplu, că cineva (fie statul, fie un miliardar ţicnit, nu asta importă aici) oferă 10.000 de dolari în plus oricui va lucra într-o fabrică de pantofi. Este evident că în industria încălţămintei se va multiplica oferta de lucrători dornici. Acelaşi lucru se va întâmpla atunci când piedicile sunt reduse, e.g., dacă statul promite că va scuti fiecare lucrător din încălţăminte de plata impozitelor pe venit. Dacă începem să aplicăm asistaţilor aceeaşi analiză ca în toate celelalte arii ale vieţii economice, dezlegarea enigmei asistenţei devine clară ca lumina zilei.

Care sunt, atunci, stimulentele şi piedicile pentru a trece pe asistenţă şi cum s-au schimbat în timp? În mod clar, un factor extrem de important este relaţia dintre venitul care se poate câştiga din asistenţă, în comparaţie cu venitul care se câştigă din munca productivă. Să presupunem, simplu, că salariul „mediu” sau curent (considerat în mod foarte grosier salariul pe care l-ar primi un lucrător „mediu”) dintr-o anumită zonă este de 7.000 de dolari pe an. Să presupunem, de asemenea, că venitul care ar putea fi obţinut din asistenţă este de 3.000 de dolari pe an. Aceasta înseamnă că din muncă se va câştiga net în medie (înainte de taxe) 4.000 de dolari pe an. Să presupunem acum că plata asistenţială urcă la 5.000 de dolari pe an (sau, alternativ, că salariul mediu este redus la 5.000 de dolari). Diferenţa, câştigul net care se obţine prin muncă, a fost acum înjumătăţită de la 4.000 la 2.000 de dolari pe an. Este logic că rezultatul va fi o creştere a listelor de asistaţi (care se va accentua şi mai mult, dacă ţinem cont că lucrătorii de 7.000 de dolari vor avea de plătit taxe mai mari pentru a-i susţine pe asistaţii înmulţiţi şi neplătitori de taxe). Ne putem aştepta, aşadar ca dacă – aşa cum a şi fost cazul – nivelul plăţilor asistenţiale creşte mai repede decât salariile medii, un număr din ce în ce mai mare va umple listele de asistaţi. În exemplul nostru, dacă asistenţa creşte la 5.000 de dolari pe an, la ce ne putem aştepta de la lucrătorii care câştigă 4.000, 5.000 sau chiar 6.000 de dolari pe an? Salariatul de 5.000 de dolari pe an care înainte câştiga o diferenţă de 2.000 de dolari faţă de asistat, acum vede că diferenţa a fost redusă la zero, că nu câştigă mai mult – chiar mai puţin, după plata taxelor – decât asistatul care este susţinut să stea degeaba de către stat. Este oare de mirare că şi el va trece la goana după asistenţă?

Mai exact, în perioada dintre 1952 şi 1970, când numărul asistaţilor a crescut de 5 ori, de la 2 la 10 milioane, câştigul mediu lunar al unei familii asistate a crescut de mai mult de două ori, de la 82 la 187 de dolari, o creştere de aproape 130%, într-o perioadă când preţurile bunurilor de consum au crescut cu doar 50%. Mai mult, în 1968, Comisia pentru Bugetul Cetăţenesc a oraşului New York a comparat primele zece state ale Uniunii care înregistrau cea mai mare creştere a numărului de asistaţi cu cele zece state care aveau cea mai mică rată de creştere. Comisia a descoperit că beneficiile asistenţiale lunare medii în statele cu creşterea cea mai rapidă era de două ori mai mare decât în statele cu creşterea cea mai înceată. (Plăţile asistenţiale lunare pe persoană au fost în medie de 177 de dolari în primul grup de state şi de doar 88 de dolari în cel de-al doilea grup.)[2]

Un alt exemplu al impactului plăţilor asistenţiale mari şi al relaţiei cu salariile oferite pentru lucru a fost citat de Comisia McCone, care a investigat protestul Watts din 1965. Comisia a stabilit că o slujbă plătită cu salariul minim obţinea aproximativ 220 de dolari pe lună, din care trebuiau suportate cheltuieli legate de muncă, precum îmbrăcămintea şi transportul. În schimb, familia medie asistată din zonă primea între 177 şi 238 de dolari pe lună, din care nu trebuiau deduse cheltuieli legate de muncă.[3]

Un alt factor puternic în umflarea listelor de asistaţi este dispariţia din ce în ce mai accentuată a diferitelor stimulente solide de a nu trece pe asistenţă. Principala piedică a fost dintotdeauna stigmatul pe care fiecare persoană asistată obişnuia să îl simtă, stigmatul de a fi un parazit ce trăieşte de pe urma producţiei, în loc să contribuie la producţie. Acest stigmat a fost eliminat din societate de către valorile cu care este încărcat socialismul modern; mai mult, agenţiile guvernamentale şi lucrătorii sociali au fost ei înşişi din ce în ce mai dornici să le întindă covorul roşu şi chiar să îi îndemne pe oameni să treacă pe asistenţă cât mai rapid cu putinţă. Imaginea „clasică” a lucrătorului social era aceea a cuiva care ajută oamenii să se ajute ei înşişi, care îi sprijină pentru a-şi atinge şi păstra independenţa, pentru a fi pe picioarele lor. Pentru asistaţi, scopul lucrătorilor sociali obişnuia să fie acela de a-i ajuta să iasă de pe listele de asistaţi cât mai curând. Dar, acum, lucrătorii sociali au un scop opus: de a încerca să pună cât mai mulţi oameni pe listele de asistaţi, de a le promova şi proclama „drepturile”. Rezultatul a fost o continuă relaxare a condiţiilor de eligibilitate, o reducere a procedurilor birocratice, şi o renunţare treptată la aplicarea cerinţelor de rezidenţă, lucru sau chiar de venit, pentru a primi asistenţă. Oricine sugerează, oricât de timid, că cei asistaţi ar trebui să fie obligaţi să accepte slujbe şi să renunţe la asistenţă este considerat o lepră morală reacţionară. Şi, pe măsură ce vechiul stigmat este din ce în ce mai slab, oamenii tind să treacă din ce în ce mai rapid pe asistenţă, în loc de a se feri de ea. Irving Kristol a scris tranşant despre „explozia asistenţială” din anii 1960:

Această „explozie” a fost creată – în parte intenţionat, în mai mare parte fără intenţie, de autorităţile publice şi de funcţionarii care executau politici publice în cadrul unui „război contra sărăciei”. Iar aceste politici au fost propuse şi aplicate de mulţi dintre aceiaşi oameni care mai apoi au fost atât de uimiţi de „explozia statului asistenţial”. Nu este de mirare că le-a luat ceva timp până să-şi dea seama că problema pe care încercau să o rezolve era problema pe care o creau.

Aici … sunt motivele pentru „explozia statului asistenţial” din anii 1960:

1. Numărul de persoane sărace care sunt eligibile pentru asistenţă va creşte pe măsură ce este lărgită definiţia „sărăciei” şi „necesităţii”. Războiul contra sărăciei a lărgit aceste definiţii oficiale; în consecinţă, a apărut automat o creştere a numărului „eligibililor”.

2. Numărul săracilor eligibili care depun efectiv formularele pentru primirea asistenţei va creşte pe măsură ce beneficiile asistenţiale cresc – aşa cum s-a întâmplat în anii 1960. Atunci când plăţile asistenţiale (şi beneficiile asociate, cum ar fi cele aferente programului Medicaid sau voucherelor alimentare) concurează cu salariile mici, mulţi săraci vor prefera în mod raţional să apeleze la asistenţă. În prezent, în New York, la fel ca în multe alte oraşe mari, beneficiile asistenţiale concurează şi chiar depăşesc salariile scăzute.

3. Neparticiparea celor eligibili la programele asistenţiale – o neparticipare bazată pe mândrie sau ignoranţă sau frică – va scădea dacă se organizează campanii pentru „recrutarea” lor. O astfel de campanie a fost lansată cu succes în anii 1960 de (a) diverse organizaţii comunitare sponsorizate şi finanţate de către Oficiul pentru Oportunitate Economică, (b) Mişcarea pentru Drepturi Asistenţiale şi (c) tagma lucrătorilor sociali, care era acum populată de absolvenţi de facultate care considerau că este datoria lor morală să-i ajute pe oameni să obţină asistenţă – în loc să-i ajute să nu mai necesite asistenţă, aşa cum se întâmpla înainte. În plus, tribunalele cooperau prin înlăturarea diverselor obstacole legale (de exemplu, cerinţele privind reşedinţa)…

Cumva, faptul că mai mulţi oameni sărmani sunt asistaţi, primind beneficii mai generoase, nu pare să fi făcut din această ţară un loc mai plăcut traiului – nici măcar pentru săracii asistaţi, a căror situaţie nu pare să fie evident mai bună decât atunci când erau săraci şi neasistaţi. Ceva pare că nu a funcţionat; politica socială plină de compasiune a socialiştilor a dus la tot soiul de consecinţe neanticipate şi perverse.[4]

Spiritul care anima în trecut tagma lucrătorilor sociali era unul cu totul diferit – şi liberal. Se baza pe două principii: (a) orice ajutor şi beneficiu asistenţial trebuie să fie voluntar, oferit mai degrabă prin agenţii private decât prin mijloacele coercitive ale statului; şi (b) scopul ajutorului trebuie să fie acela de a-l ajuta pe primitor să devină independent şi productiv cât mai curând cu putinţă. Bineînţeles, logica ultimă este ca (b) să rezulte din (a), din moment ce nu există agenţie privată care să poată accesa fondurile practic nelimitate ce se pot mulge de la îndelung răbdătorii plătitori de taxe. Deoarece fondurile caritabile private sunt strict limitate, nu încape loc pentru ideea de „drepturi” asistenţiale, definite ca creanţe nelimitate şi permanente asupra producţiei altora. Un alt corolar al limitării fondurilor era că lucrătorii sociali înţelegeau că nu încape discuţie despre ajutorarea prefăcuţilor, celor care refuzau să lucreze sau celor care foloseau asistenţa ca pe o schemă de îmbogăţire; astfel, s-a conturat distincţia dintre săracii „merituoşi” şi cei „nemerituoşi”. Astfel, agenţia laissez-faire engleză din secolul XIX numită Societatea pentru Organizarea Carităţii includea în categoria sărmanilor nemerituoşi care nu erau eligibili pentru ajutor pe aceia care nu aveau nevoie de sprijin, pe impostori şi pe cei a căror „situaţie este datorată neglijenţei sau risipei şi pentru care nu este speranţă de a deveni independenţi de … asistenţa caritabilă în viitor”[5]

Liberalismul englez de tip laissez-faire, chiar dacă accepta asistenţa guvernamentală prin „Legea Sărmanilor”, insista asupra unui efect de descurajare, nu doar prin condiţiile stricte de eligibilitate, ci şi prin crearea unor condiţii destul de neplăcute în azilurile de muncă încât să se asigure că ajutorul este ceva foarte respingător, mai degrabă decât o oportunitate atractivă. Pentru „săracii nemerituoşi”, cei responsabili pentru propria soartă, abuzul sistemului de ajutorare nu putea fi frânat decât prin „facerea lui cât mai neplăcut pentru solicitanţi, adică prin obligativitatea (ca regulă generală) de a fi supus unui test de muncă sau de a locui într-un azil de muncă.”[6]

Chiar dacă o inhibare strictă este mult mai bună decât primirea cu braţele deschise şi proclamarea „drepturilor” asistaţilor, poziţia liberală autentică cere abolirea completă a asistenţei de stat şi recursul la caritatea privată, bazată cu necesitate pe ajutarea „săracilor merituoşi” să ia calea independenţei cât mai rapid cu putinţă. În Statele Unite nu a existat asistenţă de stat până în Depresiunea din anii 1930 şi totuşi – într-o epocă în care nivelul de trai era mult mai scăzut – nu se murea de foame pe străzi. Un program de ajutorare privată cu foarte mult succes în prezent este cel al Bisericii Mormone, care cuprinde trei milioane de membri. Aceşti oameni remarcabili, hăituiţi de sărăcie ş persecuţii, au emigrat în Utah şi în statele învecinate în secolul XIX şi, prin economisire şi muncă asiduă, s-au ridicat la un nivel general de prosperitate şi belşug. Foarte puţini mormoni recurg la ajutoare asistenţiale; ei sunt educaţi să fie independenţi, pe propriile picioare şi să evite sprijinul public. Mormonii sunt credincioşi râvnitori şi şi-au asumat cu succes aceste valori. Mai mult, Biserica Mormonă gestionează un program extins de ajutorare privată pentru membrii săi – bazat, iarăşi, pe principiul sprijinirii membrilor să atingă independenţa cât mai rapid posibil.

Să observăm, de exemplu, următoarele principii din „Programul asistenţial” al Bisericii Mormone:

Încă de la organizarea sa în anul 1830, Biserica i-a încurajat pe membrii săi să îşi obţină şi să îşi păstreze independenţa; a încurajat economisirea şi a sprijinit formarea unor industrii care să creeze locuri de muncă; a fost gata în orice moment să-i ajute pe credincioşii aflaţi în nevoi.

În 1936, Biserica Mormonă a dezvoltat un

Program bisericesc de asistenţă … un sistem prin care blestemul leneviei să fie stârpit, relele dependenţei de ajutorul public să fie alungate, iar independenţa, munca productivă, cumpătarea şi respectul de sine să fie readuse în sânul poporului nostru. Scopul Bisericii este să-i ajute pe oameni să se ajute singuri. Munca trebuie adusă la rangul de principiu de căpătâi al vieţii membrilor Bisericii noastre.[7]

Asistenţii sociali care lucrează în programul mormon sunt instruiţi să acţioneze în consecinţă:

Credincioşi acestui principiu, lucrătorii sociali vor educa şi sfătui pe membrii Bisericii să se susţină cu toate forţele de care sunt capabili. Nici un mormon adevărat nu se va feri, dacă este în putere, de povara propriei sale susţineri. Atât timp cât este capabil, sub înrâurirea Celui Atotputernic şi cu propriile puteri, îşi va obţine cele necesare vieţii.[8]

Obiectivele imediate ale programului asistenţial sunt:

1. Să ducă la ocuparea lucrativă a celor care sunt capabili de muncă. 2. Să ofere locuri de muncă în cadrul Programului asistenţial, pe cât este posibil, pentru cei care nu se pot angaja în slujbe plătite. 3. Să obţină mijloacele cu care să sprijine pe cei aflaţi în nevoie, pentru care Biserica îşi asumă responsabilitatea, cu cele necesare traiului.[9]

În măsura în care este posibil, acest program este înfăptuit de grupuri mici, descentralizate şi pornite de la firul ierbii:

Familiile, vecinii, congregaţiile, clerul şi alte unităţi organizaţionale ale Bisericii ar putea să dorească formarea unor grupuri mici pentru întrajutorare. Aceste grupuri ar putea să planteze şi să strângă recoltele, să proceseze alimentele, să depoziteze mâncare, haine sau combustibil şi să iniţieze alte proiecte pentru beneficiul mutual.[10]

Concret, clerul preoţesc şi episcopal este sfătuit să îşi ajute confraţii să devină independenţi:

În cadrul activităţilor seculare, episcopul priveşte problema fiecărei persoane capabile şi aflate în nevoie ca pe o problemă temporară, având grijă de ea până când este în stare să se ajute singură. Preoţii trebuie să privească problema membrului nevoiaş ca pe o problemă continuă, până când nevoile seculare, dar şi cele spirituale, sunt satisfăcute. De exemplu – un episcop oferă ajutor unui artizan sau meseriaş care este şomer şi nevoiaş; o adunare preoţească îl asistă în căutarea unei slujbe şi încearcă să se asigure că devine complet independent şi activ, prin datoriile preoţeşti.

Activităţile concrete de reabilitare pentru membrii nevoiaşi care sunt impuse adunărilor preoţeşti includ:

1. Găsirea de slujbe permanente pentru membrii adunărilor şi pentru membrii familiilor lor. În unele cazuri, prin pregătirea în cadrul şcolilor comerciale, prin ucenicie şi pe alte căi, adunările i-au asistat pe membrii lor în calificarea pentru locuri de muncă mai bune. 2. Asistarea membrilor adunărilor şi a familiilor lor în deschiderea propriilor afaceri.[11]

Obiectivul principal al Bisericii Mormone este găsirea unor locuri de muncă pentru şomeri.

Găsirea unor slujbe potrivite, în cadrul Programului asistenţial, este o responsabilitate majoră a membrilor adunării preoţeşti. Ei şi membrii Societăţii de Ajutorare ar trebui să fie tot timpul alerţi în găsirea unor oportunităţi de angajare. Dacă fiecare membru al comitetului de supraveghere pentru asistenţă îşi face bine treaba în această privinţă, cei mai mulţi şomeri vor fi angajaţi lucrativ la nivel de grup sau de conducere.[12]

Când alţi membri sunt reabilitaţi pe cont propriu, biserica poate ajuta cu un mic împrumut, iar membrii clerului pot garanta rambursarea din propriile fonduri. Acei mormoni care nu pot fi plasaţi la locuri de muncă sau pe cont propriu „trebuie să primească, pe cât posibil, de lucru în cadrul proprietăţilor Bisericii.” Biserica insistă ca cel care primeşte ajutor să muncească în cât mai mare măsură:

Este imperativ ca cei care primesc ajutor din programul de depozitare al episcopatului să lucreze în măsura capacităţilor lor, câştigând astfel ceea ce primesc. … Munca unui individ în programele de asistenţă trebuie considerată mai degrabă temporară, decât permanentă. Trebuie, însă, să continue atât timp cât individul primeşte asistenţă prin programul episcopal de depozitare. În acest fel, bunăstarea spirituală a oamenilor va fi asigurată, în timp ce sunt satisfăcute nevoile sale seculare. Sentimentele de neîncredere în sine vor fi înlăturate.[13]

Dacă nu pot face alte munci, episcopul îi poate însărcina pe cei care primesc asistenţă să îi ajute pe membrii individuali care au nevoie de ajutor, iar cei care sunt ajutaţi răsplătesc Biserica la nivelul de piaţă al salariilor. În general, în schimbul asistenţei, cei care o primesc sunt solicitaţi să aducă ce contribuţii pot la programul asistenţial al Bisericii, fie sub formă monetară, de produse, sau de muncă.[14]

Pe lângă acest sistem cuprinzător de ajutorare privată pe principiul susţinerii independenţei, Biserica Mormonă îi descurajează puternic pe membrii săi să apeleze la asistenţa publică. „Se cere ca oficialii Bisericii să sublinieze cât de important este ca fiecare individ, fiecare familie şi fiecare comunitate bisericească să devină independentă şi să nu apeleze la ajutorul public.” Şi: „Căutarea şi acceptarea ajutorului public direct cheamă adesea blestemul leneviei şi hrăneşte celelalte rele ale asistenţei. Distruge independenţa, hărnicia, cumpătarea şi respectul de sine.”[15]

Nu există un model mai bun decât cel al Bisericii Mormone pentru un program asistenţial privat, voluntar, raţional şi individualist. Dacă asistenţa guvernamentală ar fi abolită, ne putem aştepta ca numeroase astfel de programe pentru întrajutorarea raţională să apară peste tot în ţară.

Exemplul admirabil al Bisericii Mormone demonstrează că ceea ce determină cine sau câţi de mulţi sunt cei care apelează la asistenţa publică sunt valorile morale şi culturale, mai degrabă decât nivelul venitului. Un alt exemplu este grupul albanezilor americani din New York.

Albanezii americani sunt un grup extrem de sărac, iar în New York sunt aproape invariabil locuitori ai mahalalelor sărace. Nu prea există statistici, dar venitul lor mediu este cu siguranţă mai mic decât cel al foarte mediatizaţilor negri sau al portoricanilor. Şi totuşi, nici un albanez nu este pe ştatele de plată ale programelor asistenţiale. De ce? Pentru că sunt mândri şi independenţi. După cum afirma un lider al lor: „Albanezii nu cerşesc, iar pentru albanezi a primi asistenţă este totuna cu a primi pomeni pe stradă.”[16]

Un caz similar este cel al comunităţii catolice decăzute şi sărmane din Northside, în Brooklin, New York, alcătuită în mare din polonezi americani. În ciuda veniturilor scăzute, sărăciei şi a caselor vechi şi ruinate din zonă, nu există aproape nici un asistat în această comunitate de aproximativ 15.000 de oameni. De ce? Rudolph J. Stobierski, preşedintele Consiliului de Dezvoltare a Comunităţii din Northside, a oferit răspunsul: „Consideră că asistenţa este o insultă.”[17]

În plus faţă de impactul religiei şi diferenţelor etnice asupra valorilor, profesorul Banfield, în strălucita sa carte The Unheavenly City, a demonstrat importanţa a ceea ce el numeşte cultura „clasei superioare”, sau a „clasei inferioare”, în influenţarea valorilor membrilor. Definiţiile „clasei” la Banfield nu sunt legate strict de nivelul venitului sau de statut, dar tind să se suprapună puternic cu aceste definiţii mai comune. Definiţiile sale de axează pe diversele atitudini vizavi de prezent şi viitor: membrii claselor superioare şi de mijloc tind să fie orientaţi către viitor, să aibă scopuri clare, să fie raţionali şi disciplinaţi. Oamenii din clasa inferioară, pe de altă parte, tind să aibă o puternică orientare către prezent, sunt capricioşi, hedonişti, lipsiţi de scopuri clare şi, deci, fără dorinţa de a-şi găsi un loc de muncă sau o carieră consistentă. Oamenii care împărtăşesc primele valori tind să aibă venituri mai mari şi locuri de muncă mai bune, iar cei din clasa de jos tind să fie săraci, şomeri şi asistaţi. Pe scurt, soarta economică a oamenilor tinde să fie pe termen lung responsabilitatea lor internă, mai degrabă decât să fie determinată – aşa cum insistă întotdeauna socialiştii – de factori externi. Astfel, Banfield citează rezultatele lui Daniel Rosenblatt despre lipsa de interes a săracilor din mediul urban pentru îngrijirea medicală, datorată „lipsei generale de orientare către viitor”:

De exemplu, verificarea regulată a automobilelor pentru detectarea defecţiunilor într-un stadiu incipient nu face parte din sistemul general de valori al sărăcimii urbane. De asemenea, obiectele casnice sunt adesea folosite şi aruncate, în loc să fie reparate într-un stadiu mai timpuriu al dezintegrării. Cumpărăturile pe credit sunt acceptate cu uşurinţă, fără a se conştientiza durata lungă pe care se vor face plăţile.

Trupul poate fi privit pur şi simplu ca o altă categorie de obiecte care pot fi folosite fără a fi reparate. Astfel, dinţii nu sunt îngrijiţi la dentist; mai mult, nu există un interes pentru îngrijirea dinţilor, fie ea gratuită sau nu. În orice caz, dinţii falşi nu sunt folosiţi pe scară largă. Examinările oculare corective, chiar şi pentru cei care poartă ochelari, sunt adesea neglijate – indiferent de disponibilitatea resurselor clinice. Este ca şi cum clasa de mijloc priveşte trupul ca pe o maşină care trebuie întreţinută şi menţinută într-o stare de funcţionare perfectă, fie prin mijloace protetice, refacere, chirurgie estetică sau tratament continuu, pe când săracii privesc trupul ca pe ceva cu o perioadă de utilitate limitată: de care te bucuri din plin la tinereţe şi pe care îl suferi cu stoicism pe măsură ce ajungi în vârstă şi decrepit.[18]

Banfield observă, mai departe, că mortalitatea clasei inferioare este, şi a fost timp de generaţii, mult mai mare decât cea a claselor superioare. Mare parte din diferenţă este cauzată nu atât de veniturile mici în sine, cât de valorile sau cultura cetăţenilor din clasa inferioară. Astfel, cauzele specifice şi principale pentru clasa inferioară sunt alcoolismul, consumul de narcotice, omuciderea şi bolile venerice. Mortalitatea infantilă a fost şi ea mult mai mare pentru clasele inferioare, ajungând să fie de două şi trei ori mai mare decât cea a grupurilor superioare. Faptul că acest lucru se datorează valorilor mai degrabă decât nivelului veniturilor poate fi văzut din comparaţia pe care o face Banfield între imigranţii de la începutul secolului, cei de origine irlandeză şi evreii veniţi din Rusia în New York. Imigranţii irlandezi erau, în acea epocă, orientaţi în general către prezent şi cu atitudini de clasă inferioară, pe când evreii ruşi, cu toate că trăiau în locuinţe aglomerate şi cu un nivel al veniturilor probabil mai mic decât al irlandezilor, erau neobişnuit de orientaţi către viitor, cu scopuri clar definite şi cu valori şi atitudini de clasă superioară. La începutul secolului, speranţa de viaţă a unui imigrant irlandez în vârstă de 10 ani era de doar 38 de ani, pe când a imigrantului evreu rus era de 50 de ani. Mai mult, într-un studiu din 1911-1916, făcut în şapte oraşe, mortalitatea infantilă era de peste trei ori mai mare pentru cei cu veniturile cele mai mici faţă de grupurile cu veniturile mai mari, iar mortalitatea infantilă a evreilor era foarte scăzută.[19]

Situaţia este similară şi în cazul şomajului – care are, evident, o legătură strânsă cu sărăcia şi asistenţa. Banfield citează rezultatele profesorului Michael J. Piore referitoare la „neangajabilitatea” multora sau majorităţii şomerilor cu venituri permanent scăzute. Piore a descoperit că problema nu era atât găsirea sau învăţarea îndemânărilor necesare pentru locurile de muncă stabile şi bine plătite, cât era lipsa fibrei personale pentru păstrarea unor astfel de locuri de muncă. Aceste persoane sunt tind să practice absenteismul extins, să îşi părăsească locul de muncă fără să anunţe, să fie neascultătoare şi, câteodată, să fure de la angajator.[20] Mai mult, studiul lui Peter Doeringer despre piaţa muncii din „ghetoul” bostonez din 1968 a constatat că aproximativ 70% dintre candidaţii care erau trimişi de către centrele de ocupare din cartier au primit locuri de muncă – dar mai bine de jumătate dintre aceste oferte au fost refuzate şi, dintre cele acceptate, doar aproximativ 40% dintre noii angajaţi şi-au păstrat locurile de muncă timp de o lună. Doeringer a concluzionat: „O mare parte a şomajului din ghetou pare că este rezultatul instabilităţii lucrătorilor, mai degrabă decât al lipsei de locuri de muncă.”[21]

Este foarte interesant să comparăm descrierile făcute acestui refuz comun al şomerilor din clasa inferioară de a se angaja pe termen lung, pe tonul glacial dezaprobator al profesorului Banfield, pe de o parte, şi pe cel foarte aprobator al sociologului de stânga Alvin Gouldner. Banfield: „Oamenii obişnuiţi cu stilul de viaţă al străzii, cu traiul pe seama femeilor asistate şi cu «golăniile», arareori sunt dornici să accepte rutinele terne ale locurilor de muncă «bune».”[22] Analizând lipsa de succes a lucrătorilor sociali în atragerea acestor oameni „dinspre viaţa iresponsabilă, senzuală şi plină de agresivitate gratuită”, Gouldner afirmă că ei consideră neatractiv acest schimb potenţial:

Renunţă la promiscuitatea sexuală, la agresiunea facilă şi la spontaneitatea dezlănţuită … şi tu, sau copiii tăi, veţi fi admişi în lumea celor trei mese bune pe zi, la liceu şi poate chiar la facultate, în lumea cardurilor de credit, a locurilor de muncă sigure şi a respectabilităţii.[23]

Este interesant că, aflaţi la capetele opuse ale spectrului ideologic, atât Banfield, cât şi Gouldner cad de acord asupra naturii esenţiale a acestui proces, în ciuda judecăţilor de valoare contrastante pe care le fac: mare parte din şomajul persistent al clasei inferioare, şi deci a sărăciei, este cauzat voluntar de către şomeri înşişi.

Atitudinea lui Gouldner este tipică pentru socialiştii şi stângiştii actuali: este ruşinos să încerci să impui, chiar şi fără coerciţie, „valorile clasei de mijloc” sau „burgheze” culturii naturale a clasei de jos, cu glorioasa ei spontaneitate. Poate că e foarte bine aşa; dar apoi nu te aştepta – sau chiar pretinde – ca aceeaşi burghezie care munceşte din greu să fie forţată să susţină şi să subvenţioneze aceste valori parazitare ale leneviei şi iresponsabilităţii, pe care le detestă – şi care sunt evident disfuncţionale pentru supravieţuirea oricărei societăţi. Dacă oamenii vor să fie „spontani”, n-au decât să fie pe timpul şi cu resursele lor, şi să suporte consecinţele acestei decizii, nu să folosească forţa de coerciţie a statului pentru a-i obliga pe cei muncitori şi lipsiţi de „spontaneitate” să ia asupra lor consecinţele. Pe scurt, sistemul asistenţial trebuie abolit.

Dacă problema majoră a săracilor din clasa de jos este orientarea iresponsabilă către prezent, şi dacă trebuie să fie impuse valorile „burgheze” ale orientării către viitor pentru scoaterea oamenilor din dependenţă şi asistenţă (cu tot respectul pentru Mormoni), atunci aceste valori ar trebui măcar încurajate, nu descurajate în societate. Atitudinile socialist-stângiste ale lucrătorilor sociali îi descurajează direct pe săraci prin hrănirea ideii că asistenţa este un „drept” şi o creanţă morală asupra producţiei. Mai mult, disponibilitatea facilă a cecului asistenţial promovează evident orientarea către prezent, lipsa chefului de muncă şi iresponsabilitatea celor care îl primesc – perpetuând astfel cercul vicios al sărăciei-asistenţei. După cum spune Banfield, „probabil că nu există o cale mai bună de a converti oamenii la traiul de pe azi pe mâine decât să dai oricui un cec asistenţial generos.”[24]

În general, atacurile conservatorilor la adresa sistemului asistenţial s-au concentrat pe dezavantajele etice şi morale ale obligării plătitorilor de taxe să susţină pe cei care nu fac nimic, pe când criticii stângiştii s-au concentrat pe demoralizarea „clienţilor” asistenţiali prin dependenţa de mărinimia statului şi a birocraţiei sale. De fapt, ambele tipuri de critică sunt corecte; nu există o contradicţie între ele. Am putut observa că programele voluntare, precum cel al Bisericii Mormone, sunt foarte atente la această problemă. Mai mult, criticii laissez-faire mai timpurii ai asistenţei erau la fel de preocupaţi de demoralizare, pe cât erau de coerciţia asupra celor obligaţi să plătească pentru asistenţă.

Astfel, adeptul laissez-faire din secolul XIX Thomas Mackay declara că reformarea asistenţei „constă în recrearea şi dezvoltarea artelor independenţei”. Pleda „nu pentru mai multă filantropie, ci, mai degrabă, pentru mai mult respect pentru demnitatea vieţii umane şi pentru mai multă credinţă în capacitatea ei de a-şi realiza propria salvare”. Iar Mackay şi-a revărsat dispreţul asupra celor care pledau pentru mai multă asistenţă, asupra

celui filantrop cu banii altuia, care, într-o cursă nesăbuită pentru obţinerea unei ieftine popularităţi, foloseşte creşterea nivelului [taxării] impus vecinilor lui pentru a înmulţi capcanele puse în drumul … mulţimii pururi dispuse să cadă în dependenţă.[25]

Mackay adaugă că „înzestrarea prin lege a sărăciei” implicită în sistemul asistenţial

introduce o influenţă foarte periculoasă şi adesea demoralizantă asupra aranjamentelor noastre sociale. Necesitatea sa reală nu este nicicum demonstrată. Necesitatea sa aparentă rezultă în principal din faptul că sistemul şi-a creat propria sa populaţie dependentă.[26]

Elaborând asupra temei dependenţei, Mackay observa că

cel mai amar element al neplăcerilor celor sărmani vine, nu din simpla sărăcie, ci din sentimentul de dependenţă care trebuie în mod necesar să fie un ingredient al fiecărei măsuri de ajutor public. Acest sentiment nu poate fi eliminat, însă este intensificat de măsurile socialiste de ajutor public.[27]

Mackay conchide că

singura cale pe care legislatorul sau administratorul poate promova reducerea pauperismului este abolirea sau restricţionarea drepturilor legale oferite pauperismului. Ţara poate avea, fără îndoială, exact atâţia pauperi cât alege să-şi plătească. Abolind sau restricţionând acest drept … noi capacităţi vor fi activate: înclinarea naturală a omului pentru independenţă, legăturile naturale de relaţionare şi prietenie, iar în această categorie aş include caritatea privată, spre deosebire de cea publică.[28]

Societatea pentru Organizarea Carităţii, cea mai importantă agenţie privată engleză din secolul XIX târziu, activa exact cu aceste principii pentru a sprijini auto-ajutorarea. După cum notează Mowat, istoricul societăţii:

S.O.C. nutrea o idee despre caritate ce dorea să reconcilieze diviziunile din societate, să elimine sărăcia şi să producă o comunitate fericită şi independentă. Credea că cel mai serios aspect al sărăciei era degradarea caracterului femeii sau bărbatului sărac. Ajutorul lipsit de discernământ înrăutăţea situaţia; demoraliza. Considera că adevărata caritate cerea prietenie, tipul de ajutor care să-i readucă unui om respectul de sine şi abilitatea de a se susţine, pe el şi pe familia sa.[29]

Probabil că una din cele mai sumbre consecinţe ale asistenţei este aceea că descurajează activ auto-ajutorarea prin distrugerea stimulentului financiar pentru refacere. S-a estimat că, în medie, fiecare dolar investit de persoanele afectate de o dizabilitate în propria lor refacere le aduce între 10 şi 17 dolari de venituri viitoare, la valoarea prezentă. Dar acest stimulent este redus de faptul că, prin refacere, se va pierde ajutorul asistenţial, plata de la Securitatea Socială pentru dizabilităţi şi compensarea din partea sindicatului. În consecinţă, cei mai mulţi dintre cei cu dizabilităţi decid să nu investească în propria refacere.[30] În plus, mulţi oameni sunt de acum conştienţi de efectele inhibitive şi distructive ale sistemului de Securitate Socială, care – spre flagrantă deosebire de fondurile de asigurare privată – întrerupe plăţile dacă primitorul este atât de impertinent încât să muncească şi să câştige un venit după vârsta de 62 de ani.

În prezent, când mulţi oameni privesc pieziş la creşterea populaţiei, puţini antipopulaţionişti şi-au concentrat atenţia asupra unui alt efect nefericit al sistemului asistenţial: din moment ce familiile asistate sunt plătite proporţional cu numărul de copii, sistemul oferă o importantă subvenţie pentru producerea mai multor copii. Mai mult, cei care sunt stimulaţi să aibă mai mulţi copii sunt exact aceia care şi-i pot permite cel mai puţin. Rezultatul nu poate fi decât perpetuarea dependenţei de asistenţă şi, concret, dezvoltarea unor generaţii dependente permanent de ajutorul asistenţial.

În anii recenţi, s-a făcut multă agitaţie pentru ca statul să ofere grădiniţe pentru copiii mamelor care lucrează. Aparent, piaţa nu a reuşit să ofere acest serviciu mult dorit.

Din moment ce piaţa activează în domeniul deservirii celor mai urgente nevoi ale consumatorilor, întrebarea este, de fapt, de ce pare piaţa că a avut un eşec în acest caz particular. Răspunsul este că statul a îngrădit oferta de servicii de tip grădiniţă cu o reţea de restricţii legale împovărătoare şi costisitoare. Pe scurt, chiar dacă este perfect legal să îţi laşi copilul la un prieten sau la o rudă, oricine ar fi acea persoană şi în orice stare ar fi apartamentul său, sau să angajezi o vecină să aibă grijă de unul sau doi copii, este suficient ca prietenul sau vecina să dorească să dezvolte o afacere un pic mai mare, pentru ca statul să intervină asupra lor într-o manieră răzbunătoare. Astfel, statul va insista în general ca asemenea grădiniţe să fie licenţiate şi va refuza să acorde licenţa dacă nu vor fi prezente în orice moment asistente calificate şi înregistrate la stat, dacă nu este disponibil un număr minim de locuri de joacă şi dacă grădiniţa nu are o suprafaţă minimă. Vor mai exista şi multe alte feluri de restricţii absurde şi costisitoare pe care statul nu se oboseşte să le impună prietenilor, rudelor şi vecinilor – sau chiar mamelor însele. Dacă aceste restricţii ar fi eliminate, piaţa ar intra în funcţiune şi ar satisface cererea.

În ultimii 13 ani, poetul Ned O’Gorman a înfiinţat şi administrat în Harlem, cu foarte puţine fonduri, o grădiniţă privată de succes, dar este acum în pericol să fie adus la faliment de către restricţiile birocratice impuse de administraţia New York-ului. Chiar dacă primăria admite „dedicarea şi eficienţa” centrului lui O’Gorman, The Storefront, îl ameninţă cu amenzi şi cu închiderea forţată a grădiniţei, dacă nu va avea un lucrător social licenţiat de stat, care să fie prezent oricând se află acolo cinci sau mai mulţi copii. După cum remarcă, indignat, O’Gorman:

Pentru ce să fiu eu forţat să angajez pe cineva care posedă o bucată de hârtie pe care scrie că a studiat asistenţa socială şi că este calificat pentru a conduce o grădiniţă? Dacă eu nu sunt calificat, după 13 ani în Harlem, atunci cine este?[31]

Exemplul grădiniţelor demonstrează un adevăr important despre piaţă: dacă există o aparentă penurie a ofertei şi o cerere evidentă, atunci este cazul să căutăm cauza problemei în activitatea statului. Dacă piaţa este lăsată în pace, nu va exista penurie de grădiniţe, aşa cum nu va exista penurie de moteluri, maşini de spălat, televizoare, sau orice alt obiect al vieţii de zi cu zi.

Poveri şi subvenţii ale statului asistenţial

Îi ajută într-adevăr statul asistenţial pe săraci? Noţiunea populară, ideea care a generat şi menţinut statul asistenţial, este că statul asistenţial redistribuie veniturile de la cei bogaţi la cei săraci: sistemul de taxare progresivă ia bani de la cei bogaţi, în timp ce numeroasele servicii asistenţiale şi de alt tip distribuie banii către cei săraci. Însă, chiar şi socialiştii, marii adepţi şi activişti ai statului asistenţial, încep să înţeleagă că fiecare parte şi aspect al acestei idei este pur şi simplu un mit popular. Contractele de stat, în special cele militare, direcţionează banii din taxe către conturile corporaţiilor favorizate şi ale lucrătorilor industriali bine plătiţi. Legile salariului minim generează, în mod tragic, şomajul în rândul celor mai săraci şi puţin calificaţi sau educaţi – în Sud, sau în rândul adolescenţilor negri în ghetouri, sau în rândul celor cu handicapuri vocaţionale. Pentru că salariul minim, bineînţeles, nu garantează angajarea niciunui lucrător; el doar interzice, prin forţa legii, ca oricine să se angajeze cu salariul pe care angajatorul l-ar plăti pentru el. Prin urmare, generează şomaj. Economiştii au demonstrat că ridicarea salariului minim prin legislaţie federală a creat bine cunoscuta diferenţă de ocupare între adolescenţii albi şi cei negri, şi a dus rata şomajului pentru adolescenţii negri de la nivelul de 8%, imediat după război, la cel de peste 35% de acum – o rată a şomajului pentru adolescenţii negri care este mult mai catastrofică decât rata şomajului masiv din anii 1930 (de 20-25%).[32]

Am văzut deja cum educaţia superioară de stat redistribuie venitul de la cetăţenii mai săraci către cei mai bogaţi. O mulţime de licenţe de stat, restricţii, care vizează ocupaţie după ocupaţie, îi exclude pe cei mai săraci şi mai puţin calificaţi din competiţia pentru aceste locuri de muncă. Este deja de notorietate că programele de înnoire urbană, aparent destinate ajutorării celor săraci care trăiesc în magherniţe, de fapt, le demolează locuinţele şi îi forţează pe săraci să se mute în apartamente mai aglomerate şi mai greu de obţinut, iar toate acestea se întâmplă pentru avantajarea chiriaşilor mai bogaţi care sunt subvenţionaţi, a sindicatelor din construcţii, a dezvoltatorilor imobiliari favorizaţi şi a celor cu interese de afaceri în centru. Sindicatele, care erau cândva favoritele şi răsfăţatele socialiştilor, sunt acum, în general, cele care se folosesc de privilegiile guvernamentale pentru a-i exclude pe lucrătorii mai săraci şi mai prost calificaţi. Ajutoarele pentru preţurile agricole, ridicate tot mai sus de aparatul de stat federal, îi mulg pe plătitorii de taxe pentru a urca preţurile alimentelor din ce în ce mai mult, lovind astfel în special în consumatorii săraci şi ajutându-i – nu pe fermierii săraci, ci pe cei bogaţi, care controlează suprafeţe întinse. (Din moment ce fermierii sunt plătiţi pe livra sau buşelul de produs, programul de subvenţionare îi avantajează în mare pe fermierii bogaţi; de fapt, pentru că fermierii sunt adesea plătiţi ca să nu producă, scoaterea suprafeţelor din producţie, care rezultă de aici, cauzează şomajul sever al celui mai sărac segment al populaţiei agricole – chiriaşii şi lucrătorii de la ferme.) Legile de zonare din suburbiile în plină dezvoltare ale Statelor Unite servesc pentru ţinerea la distanţă, prin coerciţie legală, a cetăţenilor mai săraci, adesea negrii care încearcă să iasă din ghetouri în căutarea oportunităţilor mai bune de angajare din suburbii. Serviciul poştal al Statelor Unite practică preţuri crescute, de monopol, pentru corespondenţa de clasa I, care este folosită de publicul general, pentru a subvenţiona distribuţia de ziare şi reviste. Administraţia Federală a Locuinţelor subvenţionează împrumuturile ipotecare ale proprietarilor de case înstăriţi. Biroul Federal al Îmbunătăţirilor Funciare subvenţionează apa de irigaţii pentru fermierii înstăriţi din Vest, lipsindu-i astfel de săracii de la oraş de apă şi făcându-i să plătească facturi mai mari. Administraţia pentru Electrificare Rurală şi Autoritatea Văii Tennessee subvenţionează electricitatea pentru fermierii înstăriţi, pentru locuitorii suburbiilor şi pentru corporaţii. Profesorul Brozen observa sardonic:

Electricitatea pentru sărmane corporaţii precum Corporaţia Americană a Aluminiului şi Compania DuPont este subvenţionată prin scutirea de taxe a Autorităţii Văii Tennessee (27% din preţul electricităţii reprezintă taxele plătite de furnizorii privaţi de utilităţi).[33]

Iar reglementarea statală monopolizează şi cartelizează o mare parte a industriei, crescând astfel preţurile de consum şi restricţionând producţia, alternativele concurenţiale, sau îmbunătăţirea produselor (e.g., reglementarea liniilor ferate, reglementarea utilităţilor publice, reglementarea liniilor aeriene, legile de planificare proporţională a producţiei de petrol). Astfel, Consiliul Aeronautic Civil alocă rutele de zbor companiilor favorite şi îi ţine sau chiar scoate afară pe concurenţi. Legile federale şi statale de planificare proporţională a producţiei de petrol stipulează niveluri maxime absolute pentru producţie de petrol brut, crescând astfel preţul petrolului, care este ţinut mai departe la nivel ridicat de restricţiile la import. Guvernământul, peste tot în ţară, oferă monopolul absolut în fiecare domeniu unor companii de gaze, electricitate şi telefonie, protejându-le astfel de concurenţă, şi le fixează tarife care să le asigure un profit fix. Peste tot şi în fiecare domeniu povestea e aceeaşi: o exploatare sistematică a masei populaţiei de către „statul asistenţial”.[34]

Cei mai mulţi oameni cred că sistemul fiscal american îi taxează pe cei bogaţi, practic, mult mai mult decât pe cei săraci şi, deci, că este o metodă de a redistribui venitul dinspre clasele superioare către cele inferioare. (Există, bineînţeles, multe alte tipuri de redistribuire, e.g., de la plătitorii de taxe către Lockheed sau General Dynamics.) Însă, nici măcar impozitul federal pe venit, despre care toată lumea presupune că este „progresiv” (taxându-i pe bogaţi mult mai mult decât pe săraci, cu clasa de mijloc între ei), nu funcţionează cu adevărat aşa, dacă ţinem cont de alte aspecte ale acestui impozit. De exemplu, impozitul Securităţii Sociale este flagrant şi puternic „regresiv”, pentru că este un impozit de tip „usucă-i pe săraci şi pe cei din clasa de mijloc”: o persoană care câştigă un venit de bază de 8.000 de dolari plăteşte la fel de mult impozit pentru Securitatea Socială – iar suma creşte în fiecare an – ca şi cineva care câştigă 1.000.000 de dolari pe an. Din câştigurile de capital, care revin de regulă proprietarilor bogaţi de acţiuni şi deţinătorilor de imobiliare, se plăteşte mult mai puţin decât impozitul pe venit; trusturile şi fundaţiile private nu plătesc taxe, iar dobânzile obţinute de pe urma titlurilor de stat şi municipale sunt, de asemenea, scutite de impozitul federal pe venit. Obţinem următoarea estimare a procentelor de venit plătite ca impozit federal, global, de fiecare „clasă de venit”:

1965

Clase de venit ($)

Procent din venit plătit ca impozit federal

Sub 2.000

19

2.000 – 4.000

16

4.000 – 6.000

17

6.000 – 8.000

17

8.000 – 10.000

18

10.000 – 15.000

19

Peste 15.000

32

ÎN MEDIE

22

Dacă impozitele federale sunt uşor „progresive”, impactul taxelor de la nivel de stat şi local este aproape inuman de regresiv. Taxele pe proprietate sunt (a) proporţionale, (b) aplicate doar proprietarilor de imobiliare şi (c) depind de capriciile politice ale asesorilor locali. Impozitele pe vânzări şi accizele îi lovesc pe cei săraci mai mult decât pe oricine. Mai jos avem estimarea procentului din venit care este prelevat, global, prin taxele de la nivel de stat şi local:

1965

Clase de venit ($)

Procent din venit plătit prin taxele de la nivel de stat şi locale

Sub 2.000

25

2.000 – 4.000

11

4.000 – 6.000

10

6.000 – 8.000

9

8.000 – 10.000

9

10.000 – 15.000

9

Peste 15.000

7

ÎN MEDIE

9

Mai jos avem estimarea combinată pentru impactul total al taxării – la nivel federal, de stat şi local – pentru clasele de venit:

1965

Clase de venit ($)

Procent din venit plătit pentru toate taxele[35]

Sub 2.000

44

2.000 – 4.000

27

4.000 – 6.000

27

6.000 – 8.000

26

8.000 – 10.000

27

10.000 – 15.000

27

Peste 15.000

38

ÎN MEDIE

31

Estimări mai recente (1968) ale impactului total al taxelor la toate nivelurile guvernământului confirmă din plin cele de mai sus, revelând de asemenea o creştere relativă mult mai mare a poverii fiscale pentru grupele cu venituri mai mici, în ultimii trei ani:

1968

Clase de venit ($)

Procent din venit plătit pentru toate taxele[36]

Sub 2.000

50

2.000 – 4.000

35

4.000 – 6.000

31

6.000 – 8.000

30

8.000 – 10.000

29

10.000 – 15.000

30

15.000 – 25.000

30

25.000 – 50.000

33

Peste 50.000

45

Mulţi economişti încearcă să diminueze impactul acestor numere relevante, spunând că persoanele cu venituri sub 2.000 de dolari, de exemplu, primesc mai mult, sub formă de plăţi asistenţiale şi alte „transferuri”, decât plătesc prin taxe; dar, bineînţeles, această afirmaţie ignoră faptul vital că cei care primesc asistenţă şi cei care plătesc taxe nu sunt aceleaşi persoane. Cei din urmă sunt loviţi din greu pentru susţinerea celor dintâi. Pe scurt, săracii (şi clasa de mijloc) sunt taxaţi pentru a plăti subvenţionarea locuinţelor publice ale altor grupe de săraci – şi din clasa de mijloc. Iar muncitorii săraci sunt cei împovăraţi cu sume imense pentru a plăti subvenţii pentru săracii asistaţi.

Există foarte multă redistribuire în această ţară: către Lockheed, către asistaţi şi aşa mai departe, însă „bogaţii” nu sunt taxaţi pentru susţinerea „săracilor”. Redistribuirea are loc în cadrul categoriilor de venit; unii săraci sunt forţaţi să plătească pentru alţi săraci.

Alte estimări fiscale confirmă această imagine sumbră. Fundaţia Taxelor, de exemplu, estimează că taxele de la nivel federal, de stat şi local extrag 34% din venitul global al celor care obţin anual 3.000 de dolari şi mai puţin.[37]

Scopul acestei discuţii nu este, bineînţeles, pledoaria pentru o structură „cu adevărat” progresivă a impozitării venitului, o adevărată stoarcere a bogaţilor, ci observaţia că statul asistenţial modern, prezentat ca o formă de stoarcere a bogaţilor pentru subvenţionarea săracilor, nu se comportă astfel. De fapt, stoarcerea bogaţilor ar avea efecte dezastruoase, nu doar pentru bogaţi şi cei din clasa de mijloc. Asta deoarece bogaţii înşişi sunt cei care oferă într-o măsură proporţional mai mare economisirea, capitalul pentru investiţii, perspectiva antreprenorială şi finanţarea inovaţiei tehnologice care au dus Statele Unite la nivelul de trai de departe cel mai înalt – pentru mase – dintre toate ţările din istorie. Stoarcerea bogaţilor nu ar fi doar profund imorală, ci ar penaliza drastic exact acele virtuţi – cumpătarea, simţul afacerilor şi investirea – care ne-au adus remarcabilul nivel de trai de care ne bucurăm. Ar însemna într-adevăr să omorâm gâsca cu ouă de aur.

Ce poate face statul?

Ne întrebăm, atunci, ce poate face statul pentru a-i ajuta pe săraci? Singurul răspuns corect este şi cel liberal: să se dea la o parte. Dacă statul s-ar da la o parte din calea energiilor productive ale tuturor grupelor de populaţie, bogaţi, clasa de mijloc şi săraci, atunci rezultatul ar fi o creştere enormă a bunăstării şi a nivelului de trai al tuturor, şi în special pentru săracii care se presupune că sunt ajutaţi de aşa-zisul „stat al bunăstării”.

Statul se poate da la o parte din calea poporului american pe patru căi principale. În primul rând, poate aboli – sau măcar reduce drastic – taxarea la toate nivelurile, taxare care schilodeşte energiile productive, economisirea, investiţiile şi avansul tehnologic. De fapt, crearea de locuri de muncă şi creşterea nivelului salariilor care ar rezulta din eliminarea acestor taxe ar fi mai mult în avantajul grupurilor cu venituri mici decât în al oricăror altora. După cum observă profesorul Brozen:

Dacă s-ar folosi mai puţin puterea statului în tentativa de compresare a inegalităţii distribuţiei veniturilor, inegalitatea s-ar diminua mai rapid. Salariile scăzute ar creşte mai rapid dacă rata economisirii şi formării capitalului ar fi mai mare, iar inegalitatea s-ar diminua odată cu creşterea veniturilor salariale.[38]

Cea mai bună cale de ajutorare a săracilor este tăierea taxelor şi lăsarea economisirii, investiţiilor şi creării de locuri de muncă să evolueze nestingherite. După cum observa dr. F.A. Harper acum mulţi ani, investiţiile productive sunt „cea mai mare binefacere economică”. Harper scria:

Conform unui punct de vedere, împărţirea unei coji de pâine este metoda cea mai bună de a fi caritabil. Celălalt punct de vedere pledează pentru economisire şi unelte pentru producerea mai multor franzele de pâine, aceasta fiind ceea mai mare binefacere economică.

Cele două perspective sunt în contradicţie pentru că cele două metode se exclud reciproc în privinţa ocupării timpului şi mijloacelor cuiva, pentru alegerile pe care le face în fiecare zi. …

Cauza diferenţei dintre aceste puncte de vedere porneşte cu adevărat din concepţiile diferite despre natura lumii economice. Primul punct de vedere este înrădăcinat în credinţa că suma bunurilor economice este constantă. Cel de-al doilea punct de vedere se bazează pe credinţa că dezvoltarea producţiei este posibilă fără vreo limită necesară.

Diferenţa dintre cele două puncte de vedere este asemenea diferenţei dintre o perspectivă bidimensională şi una tridimensională a producţiei. Mărimea bidimensională este fixă în orice moment, dar cea de-a treia dimensiune, şi deci mărimea totalului, este expandabilă fără limite, prin economisire şi utilaje. …

Întreaga istorie a umanităţii neagă existenţa unei sume fixe a bunurilor economice. Istoria ne arată, mai mult, că economisirea şi expansiunea utilajelor constituie singura cale prin care se poate obţine o creştere apreciabilă.[39]

Scriitoarea liberală Isabel Paterson ne oferă o pledoarie elocventă:

În privinţa diferenţei dintre acţiunile specifice ale filantropului privat şi ale capitalistului privat, haideţi să studiem cazul persoanei cu adevărat nevoiaşe, fără handicap, şi să presupunem că filantropul îi dă mâncare, haine şi adăpost. După ce le foloseşte revine în starea în care se afla înainte, doar că s-ar putea să fi căpătat năravul dependenţei. Dar, să presupunem că cineva, fără a fi motivat de benevolenţă, care vrea pur şi simplu să rezolve o problemă din propriile sale motive, l-ar angaja pe cel nevoiaş pe un salariu. Angajatorul nu face o faptă bună. Totuşi, situaţia angajatului a fost schimbată. Care este diferenţa esenţială dintre cele două acţiuni?

Este aceea că angajatorul, nefiind filantrop, l-a readus pe angajat în sfera producţiei, în marele circuit al energiei; pe când filantropul nu poate redirecţiona energia decât fără o revenire în producţie, şi deci cu o mai mică probabilitate ca obiectul binefacerii sale să-şi găsească un loc de muncă. …

Dacă s-ar cerceta întregul rol al filantropilor sinceri, de la începutul timpurilor, s-ar vedea că, luaţi la un loc, strict pentru activităţile lor filantropice, nu au oferit umanităţii nici a zecea parte din beneficiile care au rezultat din eforturile egoiste fireşti ale lui Thomas Alva Edison, ca să nu mai vorbim despre minţile mai luminate care au dezvoltat principiile pe care Edison le-a aplicat. Nenumăraţi gânditori speculativi, inventatori şi organizatori au contribuit la confortul, sănătatea şi fericirea semenilor lor – deoarece acesta nu era scopul lor.[40]

În al doilea rând, şi ca un corolar al reducerii drastice sau al abolirii taxării, ar apărea o reducere echivalentă a cheltuielilor guvernamentale. Resursele economice rare nu ar mai fi sifonate pentru cheltuieli risipitoare şi neproductive: pentru programul multimiliardar de explorare a spaţiului, pentru cheltuieli publice, pentru complexul militar-industrial, sau pentru orice altceva. În schimb, aceste resurse ar fi disponibile pentru producerea de bunuri şi servicii care sunt dorite de masa populaţiei consumatoare. Revărsarea de bunuri şi servicii ar oferi consumatorilor bunuri mai noi la preţuri mult mai mici. Nu am mai suferi de ineficienţele şi piedicile puse productivităţii prin contractele şi subvenţiile guvernamentale. În plus, deturnarea majorităţii oamenilor de ştiinţă şi inginerilor naţiunii de la programele militare risipitoare şi de la alte programe de cercetare guvernamentale ar elibera fondurile pentru a fi cheltuite pe activităţi productive şi invenţii care aduc beneficii consumatorilor naţiunii.[41]

În al treilea rând, dacă statul ar elimina numeroasele modalităţi prin care îi taxează pe cei mai săraci pentru a-i subvenţiona pe cei mai bogaţi, precum cele pe care le-am numit mai sus (educaţia înaltă, subvenţiile agricole, irigaţiile, Lockheed etc.), acest lucru în sine ar opri prelevările deliberate ale statului de la săraci. Prin încetarea taxării săracilor pentru a-i subvenţiona pe bogaţi, statul i-ar ajuta pe săraci pentru că le-ar elibera activitatea productivă de poveri.

În fine, una dintre cele mai semnificative căi pe care statul i-ar putea ajuta pe săraci ar fi înlăturarea propriilor sale bariere din calea energiilor lor productive. Astfel, legile salariului minim îi lasă şomeri pe membrii cei mai săraci şi mai puţin productivi ai populaţiei. Privilegiile guvernamentale acordate sindicatelor le fac capabile să îi ţină pe muncitorii săraci şi minoritari departe de locurile de muncă productive şi bine plătite. Iar legile de licenţiere, interzicerea jocurilor de noroc şi alte restricţii guvernamentale îi împiedică pe săraci să înceapă mici afaceri şi să creeze ei înşişi locuri de muncă. Astfel, statul a impus peste tot restricţii oneroase comerţului ambulant, de la interzicerea directă până la taxele mari de licenţiere. Comerţul ambulant a fost calea clasică prin care imigranţii, săraci şi lipsiţi de capital, reuşeau să devină antreprenori şi chiar mari oameni de afaceri. Dar, acum, această rută a fost blocată – în mare pentru a da privilegii de monopol magazinelor de comerţ cu amănuntul din fiecare oraş, care se tem că ar pierde profiturile dacă s-ar confrunta cu concurenţa foarte mobilă a vânzătorilor ambulanţi.

Caracteristic pentru felul în care statul împiedică activităţile productive ale săracilor este exemplul neurochirurgului Thomas Matthew, fondator al organizaţiei de întrajutorare NEGRO, care emite obligaţiuni pentru a-şi finanţa activitatea. La mijlocul anilor 1960, Dr. Matthew, în ciuda conducerii oraşului New York, a fondat un spital inter-rasial în cartierul negru Jamaica din Queens. A descoperit în scurt timp, însă, că transportul public în Jamaica era atât de defectuos încât era complet inutil pentru pacienţii şi angajaţii spitalului. Dr. Matthew a cumpărat câteva autobuze şi a creat un serviciu de transport în Jamaica, serviciu care era regulat, eficient şi de succes. Problema era, însă, că Dr. Matthew nu avea o licenţă pentru operarea liniei de autobuz. Ingeniosul doctor, descoperind că autorităţile nu permiteau ca autobuzele nelicenţiate să ia bani pe bilet, a oferit serviciul gratuit, dar, în schimb, orice călător care dorea, putea să cumpere o obligaţiune a companiei în valoare de 25 de cenţi.

Serviciul de transport al Dr. Matthew s-a dovedit un succes atât de mare încât a decis să deschidă un traseu şi în Harlem; dar în această fază, în prima parte a lui 1968, conducerea oraşului New York s-a speriat şi a intrat în acţiune. Autorităţile au acţionat în justiţie şi au eliminat cele două linii de transport pentru că operau fără licenţă.

Câţiva ani mai târziu, Dr. Matthew şi colegii săi au ocupat o clădire nefolosită din Harlem care aparţinea primăriei. (Primăria New Yorkului este cel mai mare „proprietar de mahala”, deţinând un număr vast de clădiri folositoare care au fost abandonate pentru neplata taxelor pe proprietate şi care putrezesc încet, de nefolosit şi de nelocuit.) În această clădire, Dr. Matthew a înfiinţat un spital cu preţuri mici – într-o eră a preţurilor crescânde pentru serviciile de sănătate şi a penuriei de spaţiu în spitale. Primăria a reuşit să închidă şi acest spital, pretinzând că a găsit „nereguli P.S.I.”. Iar şi iar, în sector după sector, rolul statului a fost acela de împiedica activităţile economice ale săracilor. Nu este de mirare că, întrebat de către un oficial alb al Primăriei New Yorkului cum poate să ofere cel mai bun sprijin proiectelor de întrajutorare ale negrilor, Matthew a răspuns: „Daţi-vă la o parte din calea noastră şi lăsaţi-ne să încercăm ceva.”

Un alt exemplu al felului în care funcţionează statul ne-a fost oferit acum câţiva ani, când statul federal şi Primăria New Yorkului au susţinut sus şi tare că vor repara un grup de 37 de clădiri în Harlem. Dar, în loc să încheie contracte pentru fiecare casă în parte, după obiceiul sectorului privat, statul a încheiat un singur contract pentru întregul pachet de 37 de case. Prin aceasta, statul s-a asigurat că firmele de construcţie mici, deţinute de negri, nu vor putea să liciteze, iar contractul cel mare s-a încheiat, fireşte, cu o firmă mare, deţinută de albi. Un alt exemplu: În 1966, Administraţia Federală pentru Întreprinderi Mici a anunţat cu mândrie un program pentru încurajarea noilor afaceri mici iniţiate de negri. Dar, statul a impus anumite restricţii pentru împrumuturi. În primul rând, a decis că solicitanţii trebuie să fie „la limita sărăciei”. Dar, din moment ce sărmanii nu sunt în situaţia de a îşi începe afaceri, această restricţie a exclus mulţi antreprenori cu venituri relativ mici – exact cei cu o probabilitate mai mare de a lansa mici afaceri. Pe deasupra, Administraţia pentru Întreprinderi Mici din New York a adăugat încă o restricţie: toţi negrii care solicită astfel de împrumuturi trebuie să dovedească „o nevoie reală în comunităţilor lor” pentru a umple un „vid economic” evident – nevoia şi vidul trebuind să fie demonstrate unor birocraţi rupţi de peisajul economic local.[42]

Dacă şi în ce măsură îi ajută sau îi împiedică guvernământul pe săraci prin „statul asistenţial” ne este relevat într-un mod fascinant de un studiu nepublicat al Institutului pentru Studii Politice din Washington, D.C. S-a încercat o estimare a fluxului de bani de la stat (de la nivel federal şi local) spre ghetoul de negri Shaw-Cardozo din Washington, D.C., în comparaţie cu fluxul care iese sub formă de taxe pe care zona le plăteşte. În anul fiscal 1967, zona Shaw-Cardozo avea o populaţie de 84.000 (din care 79.000 erau negri), cu un venit median pe familie de 5.600 de dolari pe an. Venitul personal câştigat în total pentru locuitorii zonei în acel an a fost de 126,5 milioane de dolari. Valoarea totală a ajutoarelor oferite de stat pentru district (cuprinzând de la plăţi asistenţiale până la cheltuielile estimate ale şcolilor publice) în anul fiscal 1967 a fost estimată la 45,7 milioane. Un generos 40% din venitul total sub formă de ajutoare pentru Shaw-Cardozo? Probabil, dar trebuie contrabalansat cu totalul taxelor plătite din Shaw-Cardozo, estimat cel mai bine la 50 de milioane – adică o ieşire netă de 4,3 milioane din acest ghetou cu venituri mici! Se mai poate susţine că abolirea întregii structuri masive şi contraproductive a statului asistenţial ar face rău celor săraci?[43]

Astfel, statul ar ajuta cel mai bine pe săraci – şi pe restul societăţii – dându-se deoparte: prin înlăturarea vastei şi ucigătoarei reţele de taxe, subvenţii, ineficienţe şi privilegii de monopol. Profesorul Brozen şi-a încheiat astfel analiza „statului asistenţial”:

Statul a fost de regulă un instrument al generării de afluenţă pentru o minoritate în defavoarea celor mulţi. Piaţa a produs afluenţă pentru cei mulţi, cu costuri mici chiar şi pentru cei puţini. Statul nu şi-a schimbat obiceiurile din vremea romană a pâinii şi circului pentru mase, chiar dacă acum pretinde că oferă educaţie şi medicină, precum şi lapte sau arte ale spectacolului gratuite. Este în continuare sursa privilegiului monopolist şi a puterii pentru puţini mascate de faţada asistenţei pentru cei mulţi – bunăstare care ar fi mult mai abundentă dacă politicienii nu ar expropria mijloacele pe care le folosesc pentru a crea iluzia că le pasă de cei care îi votează.[44]

Impozitul negativ pe venit

Din păcate, există o tendinţă recentă – îmbrăţişată (fără modificări importante) de un larg spectru de susţinători, de la Preşedintele Nixon la Milton Friedman între cei de dreapta, până la un mare număr dintre cei de stânga – de abolire a sistemului prezent de asistenţă, dar nu în direcţia libertăţii, ci înspre opusul ei. Această tendinţă este „venitul anual garantat” sau „impozitul negativ pe venit”, sau „Planul Naţional de Asistenţă” al Preşedintelui Nixon. Evocând ineficienţele, inechităţile şi birocraţia prezentului sistem, venitul anual garantat ar face ajutoarele simple, „eficiente” şi automate: Autorităţile care administrează impozitul pe venit vor plăti în fiecare an pe toţi cei care câştigă un venit mai mic decât o anumită limită de bază – iar acest ajutor automat va fi finanţat, bineînţeles, prin taxarea familiilor care câştigă peste acea sumă de bază. Costurile estimate ale acestei scheme aparent simple şi elegante ar trebuie să fie de doar câteva miliarde de dolari pe an.

Dar, există o observaţie extrem de importantă: costurile sunt estimate cu presupunerea că toată lumea – cei care primesc ajutorul universal, cât şi cei care îl finanţează – vor continua să lucreze în aceeaşi măsură ca mai înainte. Dar această presupunere este evident îndoielnică. Problema principală este efectul extrem de inhibitor pe care venitul anual garantat îl va avea atât asupra beneficiarilor, cât şi asupra plătitorilor de taxe.

Singurul element care salvează actualul sistem asistenţial de la dezastrul total este tocmai birocraţia şi stigmatul asociat statutului de asistat. Asistatul încă poartă un stigmat psihic, chiar dacă mai şters în anii recenţi, şi încă trebuie să facă faţă unei birocraţii ineficiente, impersonale şi întortocheate. Însă venitul anual garantat, tocmai pentru că face ajutorul să fie eficient, simplu şi automat, va înlătura principalele obstacole, principalii inhibitori ai „funcţiei de ofertă” ai asistenţei şi va duce la o creştere masivă a cererilor de asistenţă garantată. Mai mult, toată lumea va considera acum că noul ajutor este mai degrabă un „drept” automat, decât un privilegiu sau un dar, iar ruşinea va dispărea cu totul.

Să presupunem, de exemplu, că 4.000 de dolari pe an este declarat „nivelul sărăciei”, şi că oricine câştigă un venit sub această limită primeşte diferenţa de la Tătucul Stat în mod automat, în urma completării declaraţiei de venit. Cei care nu au nici un venit vor primi 4.000 de la stat, cei care câştigă 3.000 vor primi 1.000 şi aşa mai departe. Este evident că nimeni dintre cei care câştigă mai puţin de 4.000 pe an nu va mai avea motive reale pentru a continua să muncească. De ce ar face-o, dacă vecinul său care nu lucrează va ajunge să aibă acelaşi venit ca el? Pe scurt, venitul net rezultat din muncă va fi nul, şi toată populaţia muncitoare aflată sub linia magică de 4.000 va înceta să mai lucreze şi se va buluci să primească ajutorul „cuvenit”.

Dar asta nu este tot; ce vor face persoanele care câştigă 4.000 de dolari, sau care sunt puţin sau moderat deasupra liniei? Cel care câştigă 4.500 pe an va afla în curând că puturosul de vizavi, care refuză să lucreze, îşi va lua cei 4.000 de dolari pe an de la statul federal; venitul său net pentru 40 de ore de muncă grea pe săptămână va fi de doar 500 de dolari pe an. Aşa că se va lăsa şi el de muncă şi va apela la ajutorul impozitului negativ. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu cei care câştigă 5.000 pe an etc.

Acest proces păcătos nu este încă la final. Pe măsură ce toţi cei care câştigă sub 4.000 de dolari şi chiar considerabil peste 4.000 îşi vor părăsi slujbele şi vor cere ajutorul, plăţile totale vor pentru ajutoare vor evolua exploziv, şi vor putea fi finanţate doar prin impozitarea mai puternică a celor cu venituri mai mari care vor continua să lucreze. Dar, atunci, şi suma care le rămâne net acestora din urmă, după impozitare, se va diminua vertiginos, şi mulţi dintre ei vor trece de asemenea în şomaj şi vor apela la ajutor. Să analizăm cazul unei persoane care câştigă 6.000 de dolari pe an. La început, are un venit net de doar 2.000 de dolari pe an şi trebuie apoi să plătească, să zicem, încă 500 pe an pentru finanţarea ajutorului către cei care nu lucrează. Venitul său net după plata taxelor va fi de doar 1.500 de dolari pe an. Dacă are apoi de plătit încă 1.000 pentru a finanţa expansiunea rapidă a altor asistaţi, venitul său net va fi scădea la 500 de dolari şi va alege să fie şi el asistat. Astfel, concluzia logică a venitului anual garantat va fi o spirală vicioasă spre dezastru, spre finalitatea logică şi imposibilă în care practic nimeni nu va mai lucra şi toţi vor fi asistaţi.

În plus, mai există câteva consideraţii importante de făcut. În practică, ajutorul, fixat iniţial la 4.000 de dolari, bineînţeles că nu va rămâne acolo; presiunea irezistibilă a clienţilor programului de asistenţă şi a altor grupuri de presiune va creşte inexorabil nivelul de bază în fiecare an, producând astfel spirala vicioasă şi dezastrul economic mult mai rapid. De asemenea, în practică, venitul anual garantat nu va înlocui, aşa cum speră adepţii săi conservatori, talmeş-balmeşul existent al sistemului asistenţial. Aceasta, de exemplu, este tocmai ceea ce s-a întâmplat cu programele de ajutorare pentru bătrâni ale statelor. Principalul argument al programului federal de Securitate Socială era tocmai acela că va înlocui eficient cârpeala de programe pentru bătrâni ale statelor. În practică, bineînţeles, nu a realizat aşa ceva, iar ajutorul pentru bătrâni este acum mult mai mare decât era în anii 1930. O structură în creştere a Securităţii Sociale a fost pur şi simplu plantată peste programele existente. În fine, în practică, declaraţia Preşedintelui Nixon către conservatori că asistaţii în putere care vor primi noul ajutor vor fi forţaţi să muncească este de o falsitate stridentă. Vom spune aici doar că vor trebui să-şi găsească doar munci „potrivite” şi din experienţa universală a agenţiilor de şomaj ştim că aproape niciodată nu se găsesc munci „potrivite”.[45]

Diversele scheme de venit anual garantat nu reprezintă o autentică soluţie pentru problemele universal recunoscute ale sistemului asistenţial; ele ne-ar afunda şi mai mult în acele probleme. Singura soluţie funcţională este cea liberală: abolirea sistemului asistenţial în favoarea libertăţii şi acţiunii voluntare a tuturor persoanelor, fie ele bogate sau sărace.



[1] The Statistical Abstract of the United States, în diferitele sale ediţii anuale, conţine datele de bază pentru naţiune. Pentru valorile locale şi analize din trecut, vezi Henry Hazlitt, Man vs. the Welfare State (New Rochelle, N.Y.: Arlington House, 1969), pp. 59–60.

[2] Vezi Roger A. Freeman, „The Wayward Welfare State,” Modern Age (Fall, 1971): 401–02. Într-un detaliat studiu al statelor luate individual, profesorii Brehm şi Saving au estimat că peste 60% din numărul de asistaţi din fiecare stat, în 1951, putea fi susţinut de nivelul plăţilor asistenţiale din acel stat; la sfârşitul anilor 1950, procentajul a crescut la peste 80%. C.T. Brehm and T.R. Saving, „The Demand for General Assistance Payments,” American Economic Review (December 1964): 1002–18.

[3] Comisia guvernatorului asupra tulburărilor din Los Angeles, Violenţe în oraş – un sfârşit sau un început? (2 decembrie 1965), p. 72; citat în Edward Banfield, The Unheavenly City (Boston: Little, Brown, 1970), p. 288.

[4] Irving Kristol, “Welfare: The Best of Intentions, the Worst of Results,” Atlantic Monthly (August 1971): 47.

[5] Charity Organisation Society, 15th Annual Report (1883), p. 54; citat în Charles Loch Mowat, The Charity Organisation Society, 1869–1913 (London: Methuen, 1961), p. 35.

[6] Charity Organisation Society, 2nd Annual Report (1870), p. 5; citat în Ibid., p. 36.

[7] Welfare Plan of the Church of Jesus Christ of Latter-Day Saints (The General Church Welfare Committee, 1960), p. 1.

[8] Ibid., p. 4.

[9] Ibid.

[10] Ibid. p. 5.

[11] Ibid., p. 19.

[12] Ibid., p. 22.

[13] Ibid., p. 25

[14] Ibid., p. 25, 46.

[15] Ibid., p. 46, 48.

[16] New York Times, April 13, 1970.

[17] Nadine Brozan, in New York Times, February 14, 1972.

[18] Daniel Rosenblatt, “Barriers to Medical Care for the Urban Poor,” în A. Shostak and W. Gomberg, ed., New Perspectives on Poverty (Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall, 1965), pp. 72–73; citat în Banfield, The Unheavenly City, pp. 286–87.

[19] Vezi Banfield, The Unheavenly City, pp. 210–16, 303. Comparaţiile de mortalitate infantilă pot fi găsite în O.W. Anderson, „Infant Mortality and Social and Cultural Factors: Historical Trends and Current Patterns,” în E.G. Jaco, ed., Patients, Physicians, and Illness (New York: The Free Press, 1958), pp. 10–22; studiul din cele şapte oraşe se găseşte în R.M. Woodbury, Causal factors in Infant Mortality: A Statistical Study Based on Investigation in Eight Cities, U.S. Children’s Bureau Publication #142 (Washington, D.C.: U.S. Government Printing Office, 1925), p. 157. Despre speranţa de viaţă la irlandezi şi evrei, vezi James J. Walsh, “Irish Mortality in New York and Pennsylvania,” Studies: An Irish Quarterly Review (December 1921): 632. Despre necesitatea de schimbare a valorilor şi a stilurilor de viaţă pentru reducerea mortalităţii infantile, vezi C.V. Willie and W.B. Rothney, „Racial, Ethnic and Income Factors in the Epidemiology of Neonatal Mortality,” American Sociological Review (August 1962): 526.

[20] Michael J. Piore, “Public and Private Responsibilities in On-the-Job Training of Disadvantaged Workers,” M.I.T. Department of Economics Working Paper #23 (June 1968). Citat în Banfield, The Unheavenly City, pp. 105, 285.

[21] Peter B. Doeringer, Ghetto Labor Markets–Problems and Programs, Harvard Institute of Economic Research, Discussion Paper #33 (June 1968), p. 9; citat în Banfield, The Unheavenly City, pp. 112, 285–86.

[22] Ibid., p. 105. De asemenea, p. 112.

[23] Alvin W. Gouldner, „The Secrets of Organizations,” în The Social Welfare Forum, Proceedings of the National Conference on Social Welfare (New York: Columbia University Press, 1963), p. 175; citat în Banfield, The Unheavenly City, pp. 221–22, 305.

[24] Ibid., p. 221.

[25] Thomas Mackay, Methods of Social Reform (London: John Murray, 1896), p. 13.

[26] Ibid., pp. 38–39.

[27] Ibid., pp. 259–60.

[28] Ibid., pp. 268–69.

[29] Mowat, The Charity Organisation Society, 1869–1913, pp. 1–2.

[30] Estelle James, „Review of The Economics of Vocational Rehabilitation,” American Economic Review (June 1966): 642; vezi şi Yale Brozen, „Welfare Without the Welfare State,” The Freeman (December 1966): 50–51.

[31] „Poet and Agency at Odds Over His Day-Care Center,” New York Times (April 17, 1978): B2.

[32] Printre numeroase studii, vezi Yale Brozen şi Milton Friedman, The Minimum Wage: Who Pays? (Washington, D.C.: Free Society Association, April 1966); şi John M. Peterson and Charles T. Stewart, Jr., Employment Effects of Minimum Wage Rates (Washington, D.C.: American Enterprise Institute, August 1969).

[33] Brozen, “Welfare Without the Welfare State,” pp. 48–49.

[34] În plus faţă de ibid., vezi Yale Brozen, „The Untruth of the Obvious” The Freeman (June 1968): 328–40. Vezi şi Yale Brozen, „The Revival of Traditional Liberalism,” New Individualist Review (Spring, 1965): 3–12; Sam Peltzman, „CAB: Freedom from Competition,” New Individualist Review (Spring, 1963): 16–23; Martin Anderson, The Federal Bulldozer (Cambridge, Mass.: MIT Press, 1964). O introducere asupra problemei preţului petrolului se găseşte în Hendrik S. Houthakker, „No Use for Controls,” Barrons (November 8, 1971): 7–8.

[35] Pentru estimări, vezi Joseph A. Pechman, „The Rich, the Poor, and the Taxes They Pay,” Public Interest (Fall, 1969): 33.

[36] R.A. Herriott and H.P. Miller, „The Taxes We Pay,” The Conference Board Record (May 1971): 40.

[37] Vezi William Chapman, „Study Shows Taxes Hit Poor,” New York Post (February 10, 1971): U.S. News (December 9, 1968); Rod Manis, Poverty: A Libertarian View (Los Angeles: Rampart College, n.d.); Yale Brozen, „Welfare Without the Welfare State.”

[38] Brozen, “Welfare Without the Welfare State,” p. 47.

[39] F.A. Harper, „The Greatest Economic Charity,” in M. Sennholz, ed., On Freedom and Free Enterprise (Princeton, N.J.: D. Van Nostrand, 1956), p. 106.

[40] Isabel Paterson, The God of the Machine (New York: G.P. Putnam’s Sons, 1943), pp. 248–50.

[41] Pe tema deturnării masive a oamenilor de ştiinţă şi a inginerilor către stat în anii recenţi, vezi H.L. Nieburg, In the Name of Science (Chicago: Quadrangle, 1966); despre ineficienţele şi proastele alocări din complexul militar-industrial, vezi Seymour Melman, ed., The War Economy of the United States (New York: St. Martin’s Press, 1971).

[42] Despre Matthew şi Administraţia pentru Întreprinderi Mici, vezi Jacobs, The Economy of Cities (New York: Random House, 1969), pp. 225–28.

[43] Date preluate dintr-un studiu nepublicat, elaborat de Earl F. Mellor, „Public Goods and Services: Costs and Benefits, A Study of the Shaw-Cardozo Area of Washington, D.C.” (prezentat la Institute for Policy Studies, Washington, D.C., October 31, 1969).

[44] Brozen, „Welfare Without the Welfare State,” p. 52.

[45] O critică teoretică strălucită a venitului anual garantat, a impozitului negativ pe venit şi a schemelor lui Nixon se găseşte în Hazlitt, Man vs. Welfare State, pp. 62–100. Pentru o critică empirică definitivă şi la zi a tuturor planurilor şi experimentelor de venit anual garantat, inclusiv schema de reformă asistenţială a Preşedintelui Carter, vezi Martin Anderson, Welfare: the Political Economy of Welfare Reform in the United States (Stanford, Calif.: Hoover Institution, 1978).

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)