5. Servitutea involuntară

Murray N. Rothbard - Manifestul liberal
cuprins

Traducere de Tudor Gherasim Smirna

Dacă este vreun lucru căruia un liberal trebuie să-i fie răspicat şi total împotrivă, atunci acesta este servitutea involuntară – munca forţată – un fapt care neagă cel mai elementar drept de proprietate asupra sinelui. „Libertatea” şi „sclavia” au fost văzute întotdeauna ca fiind la poli opuşi. Liberalul este, deci, total împotriva sclaviei.[1] Cineva ar putea obiecta că aceasta este în prezent o chestiune academică. Oare? Ce altceva este sclavia, dacă nu (a) forţarea persoanelor să îndeplinească sarcini pe care stăpânul de sclavi le cere şi (b) plata lor fie la nivel de pură subzistenţă, fie, în orice caz, mai puţin decât ar fi acceptat sclavul de bună voie. Pe scurt, muncă forţată pe salarii sub nivelul pieţei libere.

Suntem, aşadar, liberi de „sclavie”, de servitute involuntară, în America zilelor noastre? Este respectată într-adevăr interdicţia servituţii involuntare a Amendamentului XIII?[2]

Recrutarea

Cu siguranţă, de exemplu, nu poate exista un caz mai evident de servitute involuntară decât întregul nostru sistem de recrutare. Fiecare tânăr este forţat să se înregistreze în sistemul serviciului selectiv, când împlineşte 18 ani. Este obligat să poarte tot timpul asupra sa cardul de recrut şi, în orice moment considerat doreşte statul federal, el poate fi arestat de către autorităţi şi inclus în forţele armate. Acolo, corpul şi voinţa sa nu mai sunt ale sale; este subiectul dictatelor statului; şi poate fi forţat să ucidă sau să îşi pună propria viaţă în pericol, dacă aşa decretează autorităţile. Ce altceva este recrutarea, dacă nu servitute involuntară?

Aspectul utilitarist stă la baza argumentului pentru sistemul de recrutare. Statul foloseşte argumentul astfel: Cine ne va apăra contra unui atac străin dacă nu folosim coerciţia şi nu îi recrutăm pe apărătorii noştri? Există câteva replici pe care liberalul le poate aduce acestei direcţii de argumentare. În primul rând, dacă eu şi cu tine şi cu vecinul nostru de alături considerăm că avem nevoie de apărare, nu avem vreun drept moral să folosim coerciţia – baioneta sau revolverul – pentru a forţa pe altcineva să ne apere. Acest act de recrutare este o faptă de agresiune – de răpire şi poate chiar de omucidere – la fel de nejustificabilă ca presupusa agresiune de care încercăm să ne protejăm iniţial. Dacă adăugăm că recruţii îşi datorează corpurile şi vieţile, la nevoie, „societăţii” sau „patriei lor”, atunci trebuie să ne întrebăm: Cine este această „societare” sau această „patrie” care este folosită ca un talisman pentru a justifica luarea în sclavie? Sunt pur şi simplu toţi indivizii de pe teritoriul ţării, cu excepţia tinerilor care sunt recrutaţi. „Societatea” şi „patria” sunt, în acest caz, abstracţii mitice folosite pentru a învălui utilizarea sfruntată a coerciţiei pentru promovarea intereselor unor indivizi specifici.

În al doilea rând, pentru a avansa pe planul utilitarist, de ce se consideră că este necesară recrutarea apărătorilor? Nimeni nu este recrutat pe piaţa liberă, şi totuşi, pe acea piaţă lumea obţine, prin cumpărare şi vânzare voluntară, orice bun şi serviciu imaginabil, chiar şi pe cele mai necesare. Pe piaţă, oamenii pot obţine şi chiar obţin alimente, adăpost, haine, îngrijire medicală etc. De ce nu pot angaja şi apărători în acelaşi mod? Într-adevăr, foarte mulţi oameni sunt angajaţi în fiecare zi pentru a îndeplini servicii periculoase: pompieri forestieri, pădurari, piloţi de test şi … poliţişti, gardieni privaţi şi paznici. De ce nu pot fi soldaţii angajaţi în acelaşi mod?

Sau, cu alte cuvinte, statul foloseşte nenumărate mii de persoane pentru tot felul de servicii, de la şoferi de camion, până la oameni de ştiinţă şi dactilografe; cum se face că niciuna dintre aceste persoane nu trebuie să fie recrutată? De ce nu există o „penurie” a acestor ocupaţii, ca statul să fie, aşa zicând, forţat să recurgă la coerciţie pentru a le obţine? Ca să facem un pas mai departe, nici măcar la nivelul armatei nu există o „penurie” de ofiţeri şi o nevoie de a-i recruta; nimeni nu recrutează generali şi amirali; Răspunsul pentru aceste întrebări este simplu: nu există o penurie de dactilografe guvernamentale pentru că statul merge pe piaţă şi le angajează la salariul de piaţă; nu există o penurie de generali pentru că sunt foarte bine plătiţi, cu salariu, beneficii şi pensie. Există, însă, o penurie de soldaţi pentru că salariul lor este – sau era, până foarte recent – cu mult sub nivelul de piaţă. Ani de zile, chiar şi incluzând valoarea monetară a hranei gratuite, cazării şi a altor servicii oferite soldaţilor, câştigurile lor erau undeva la jumătatea salariului pe care l-ar fi putut obţine în viaţa civilă. Este de mirare că exista un deficit cronic de voluntari? Se ştie de mult că modul în care pot fi stimulaţi oamenii să se ofere pentru munci periculoase este să fie plătiţi suplimentar, pentru compensare. Însă statul şi-a plătit oamenii la jumătate din ceea ce puteau câştiga în viaţa privată.[3]

Există, de asemenea, mizeria recrutării doctorilor, care sunt eligibili până la vârste ce depăşesc cu mult pe ale celorlalţi. Aşadar, trebuie ca doctorii să fie penalizaţi pentru că au ales să profeseze medicina? Care este justificarea morală a poverilor oneroase pe care trebuie să le suporte această profesie de importanţă vitală? Este acesta modul de a rezolva penuria de doctori – avizarea oricui că dacă devine doctor va fi cu siguranţă recrutat, şi chiar până la o vârstă mai mare? Încă o dată, nevoia forţelor armate de doctori poate fi satisfăcută cu uşurinţă dacă statul este dornic să le plătească salariul de piaţă, plus cât este necesar pentru a-i compensa pentru munca periculoasă. Dacă statul doreşte să angajeze cercetători în fizica nucleară şi strategişti de „think-tank”, reuşeşte să facă acest lucru la salarii foarte atrăgătoare. Sunt doctorii o un tip inferior de oameni?

Armata

Dacă recrutarea în forţele armate este o formă evidentă şi agravată de servitute involuntară, există una mult mai subtilă şi, de aceea, mai puţin detectabilă: însăşi structura armatei. Să vedem: în ce altă ocupaţie există pedepse severe, inclusiv cu închisoarea şi, în cazuri grave chiar cu execuţia, pentru „dezertare”, i.e., pentru părăsirea unui anumit loc de muncă? Dacă cineva placă de la General Motors, este cumva împuşcat în zori?

S-ar putea obiecta că, în cazul militarilor, soldatul sau ofiţerul a fost voluntar de acord să fie în slujba armatei pe un anumit termen şi este, deci, obligat să stea la post pentru acel număr de ani. Însă întregul concept de „servire în termen” este parte a problemei. Să presupunem, de exemplu, că un inginer semnează un contract cu ARAMCO, pentru a lucra timp de 3 ani în Arabia Saudită. După câteva luni, se decide că acea viaţă nu este pentru el şi îşi dă demisia. Se prea poate ca acesta să fie un neajuns moral din partea lui – o încălcare a obligaţiei morale. Dar este aceasta o obligaţie care poate fi impusă prin lege? Pe scurt, poate sau trebuie să fie forţat de către monopolul armat al statului să îşi continue lucrul până la sfârşitul termenului? În acest caz, ar fi muncă forţată şi sclavie. Chiar dacă este adevărat că a făcut o promisiune pentru munca viitoare, corpul său continuă, într-o societate liberă, să fie doar în proprietatea sa. În practică şi în teoria liberală, aşadar, inginerul poate fi criticat moral pentru încălcare, poate fi pus pe o listă neagră pentru celelalte firme petroliere, poate fi făcut să înapoieze orice avans i s-a făcut de către compania petrolieră, dar nu va fi făcut sclavul ARAMCO pentru perioada de 3 ani.

Însă, dacă acest lucru este valabil pentru ARAMCO, sau pentru orice altă ocupaţie sau slujbă din viaţa privată, de ce ar trebui să fie diferit pentru armată? Dacă un om semnează pentru zece ani şi apoi renunţă, ar trebui să i se permită să plece. Va pierde drepturi de pensie, va fi criticat moral, ar putea fi boicotat în ocupaţii similare, dar nu poate fi – ca proprietar asupra lui însuşi – făcut sclav împotriva voinţei sale.

S-ar putea spune că forţele armate sunt o ocupaţie deosebit de importantă care are nevoie de astfel de sancţiune coercitivă, pe care alte ocupaţii nu o au. Lăsând deoparte importanţa unor ocupaţii precum medicina, agricultura şi transportul, care nu trebuie să recurgă la astfel de metode, haideţi să vedem o ocupaţie de apărare comparabilă, din viaţa civilă – poliţia. Cu siguranţă, poliţia îndeplineşte un serviciu la fel sau poate chiar mai vital – şi totuşi nu există tentative coercitive de a lega forţa de muncă prin recrutarea pentru ani de zile. În afară de a cere încetarea recrutării, aşadar, liberalul propune şi eliminarea întregului concept de termen al recrutării, şi a sclaviei pe care acesta o implică. Forţele armate să opereze în moduri similare poliţiei, pompierilor, pădurarilor, gardienilor privaţi etc. – liberi de pacostea şi crima morală a servituţii involuntare.

Se pot spune însă şi mai multe despre instituţia armatei, chiar dacă ar fi complet voluntară. Americanii au uitat aproape de tot unul dintre cele mai nobile şi puternice elemente ale moştenirii originale americane: opoziţia hotărâtă împotriva întregii instituţii a unei „armate permanente”. Un stat care ţine o armată permanentă la dispoziţie va fi întotdeauna tentat să o folosească, şi să o folosească într-o manieră agresivă, intervenţionistă şi războinică. Vom vorbi despre politica externă mai jos, dar aici este clar că o armată permanentă este o tentaţie permanentă pentru lărgirea puterii statului, pentru a face instrucţie cu alţi oameni şi cu alte ţări, şi pentru a domina viaţa internă a naţiunii. Scopul original al mişcării jeffersoniene – un factor în mare parte liberal în viaţa politică americană – era abolirea completă a forţelor armate şi navale permanente. Principiul original american era acela că dacă naţiunea ar fi atacată, atunci cetăţenii s-ar grăbi să se unească pentru respingerea invadatorului. O forţă armată permanentă, atunci, nu putea duce decât la probleme şi la mărirea puterii statului. În tranşantul şi profeticul atac împotriva proiectului de constituţie, în timpul conferinţelor de ratificare din Virginia, Patrick Henry a avertizat asupra unei armate permanente: „Congresul, prin puterea de taxare, prin cea de formare a unei armate şi prin controlul asupra miliţiilor are sabia într-o mână şi banii în cealaltă. Vom fi oare în siguranţă fără vreuna din ele?”[4]

Orice armată permanentă, aşadar, este o ameninţare permanentă pentru libertate. Monopolul său pe armele coercitive, tendinţa sa modernă către crearea şi susţinerea unui „complex militar-industrial” pentru aprovizionarea acelei armate şi, la urmă, dar nu în ultimul rând, după cum observă Patrick Henry, puterea de taxare pentru finanţarea acelei armate reprezintă o ameninţare continuă cu creşterea perpetuă a armatei în dimensiuni şi putere. Liberalul se opune bineînţeles, oricărei instituţii susţinute prin taxe, însă armata este deosebit de ameninţătoare, din cauză că strânge la un loc puterea masivă a armelor moderne.

Legile anti-grevă

Pe 4 octombrie 1971, Preşedintele Nixon a invocat Legea Taft-Hartley pentru a obţine o sentinţă judecătorească pentru suspendarea unei greve a docherilor, pe timp de 80 de zile; aceasta era a noua oară când statul federal utiliza legea respectivă într-o grevă a docherilor. Cu câteva luni mai devreme, şeful unui sindicat al profesorilor din New York a intrat la închisoare pentru câteva zile, pentru că a încălcat o lege care interzicea angajaţilor din sectorul public să facă grevă. Fără îndoială că este în favoarea publicului aflat într-o suferinţă cronică să fie scutit de perturbările unei greve. Totuşi, „soluţia” impusă era munca forţată, pur şi simplu; muncitorii au fost obligaţi, împotriva voinţei lor, să meargă iar la muncă. Nu există nici o scuză morală, într-o societate care se declară opusă sclaviei şi într-o ţară care a scos în afara legii servitutea involuntară, pentru nici o acţiune legală sau judiciară de interzicere a grevelor – sau de încarcerare a liderilor de sindicat care nu se conformează. Sclavia este prea adesea convenabilă pentru stăpânii de sclavi.

Este adevărat că greva este un mod particular de oprire a muncii. Greviştii nu îşi părăsesc pur şi simplu posturile; ei pretind şi că sunt cumva, într-un sens metafizic, „proprietarii” acelor locuri de muncă, ce li se cuvin, şi la care intenţionează să se întoarcă după rezolvarea problemelor. Dar remediul pentru această politică contradictorie, ca şi pentru puterea distructivă a sindicatelor, nu este introducerea unor legi care să interzică grevele; remediul este abolirea corpului substanţial de legi, de la nivel federal, de stat şi local, care conferă sindicatelor privilegii statale speciale. Atât pentru principiile liberale, cât şi pentru o economie sănătoasă, nu este nevoie decât de eliminarea şi abolirea acestor privilegii speciale.

Aceste privilegii au fost pecetluite în legislaţia federală – în special prin Legea Wagner-Taft-Hartley, introdusă iniţial în 1935, şi prin Legea Norris-LaGuardia din 1931. Ultima interzice instanţelor judecătoreşti să emită sentinţe în cazuri de violenţă sindicală iminentă; prima îi obligă pe angajatori să negocieze „cu bună credinţă” cu orice sindicat care obţine voturile majorităţii dintr-o unitate de muncă definită arbitrar de statul federal – şi interzice, de asemenea, angajatorilor să discrimineze contra organizatorilor de sindicate. Abia după introducerea Legii Wagner – şi a predecesoarei ei, NIRA din 1933 – au putut sindicatele deveni o forţă puternică în viaţa americană. Atunci a fost momentul când sindicatele au explodat de la aproximativ 5% la peste 20% din forţa de muncă. Mai mult, legile locale şi de la nivel de stat protejează adesea sindicatele de trimiterea în judecată şi pun piedici angajatorilor care vor să angajeze spărgători de grevă; iar poliţia este adesea instruită să nu intervină în cazurile de utilizare a violenţei de către pichetele sindicale asupra spărgătorilor de grevă,. Dacă le vor fi luate aceste privilegii şi imunităţi speciale, sindicatele vor reveni la rolul neglijabil pe care îl aveau înainte în economia americană.

Este caracteristic pentru evoluţia noastră etatistă faptul că, atunci când indignarea generală vizavi de sindicate a dus la elaborarea Legii Taft-Hartley din 1947, statul nu a abolit nici unul din aceste privilegii speciale. În schimb, a adăugat restricţii speciale aplicate sindicatelor, pentru a limita puterea pe care însuşi statul a creat-o. Dacă are de ales, tendinţa naturală a statului este să îşi sporească puterea, nu să o reducă; aşa se face că ajungem la situaţia ciudată în care statul mai întâi fortifică sindicatele şi apoi hăuleşte pentru restricţii contra puterii lor. Acest lucru aminteşte de programele americane pentru fermieri, în care o ramură a Departamentului de Agricultură îi plăteşte pe fermieri pentru a-şi restrânge producţia, în timp ce o altă ramură a aceleiaşi agenţii îi plăteşte pentru a-şi spori productivitatea. Iraţional, cu siguranţă, din perspectiva consumatorilor şi a plătitorilor de taxe, dar perfect raţional din perspectiva fermierilor subvenţionaţi şi a puterii crescânde a birocraţiei. În mod similar, politica aparent contradictorie a statului cu privire la sindicate serveşte, în primul rând, pentru a creşte puterea statului asupra relaţiilor de muncă, şi în al doilea rând, pentru a crea un sindicalism bine integrat şi fidel regimului, ca partener junior pentru rolul jucat de stat în economie.

Sistemul fiscal

Într-un anumit sens, întregul sistem fiscal este o formă de servitute involuntară. Să privim, în special, la impozitul pe venit. Nivelul înalt al impozitului pe venit însemnă că noi toţi muncim o mare parte a anului – câteva luni – pe gratis pentru Unchiul Sam, şi abia apoi ni se permite să ne bucurăm de veniturile noastre pe piaţă. Până la urmă, munca forţată în favoarea cuiva, pentru o plată mică sau deloc, face parte din esenţa sclaviei. Dar impozitul pe venit înseamnă că noi transpirăm şi câştigăm un venit doar pentru ca apoi să vedem cum statul extrage o mare parte din el, prin coerciţie, pentru propriile scopuri. Ce altceva este asta, dacă nu muncă forţată, fără plată?

Particularitatea reţinerii la sursă a impozitului pe venit este un exemplu şi mai clar de servitute involuntară. Aşa cum argumenta Vivien Kellems, industriaşa din Connecticut, acum câţiva ani, angajatorul este forţat să cheltuiască timp, muncă şi bani pentru deducerea şi transmiterea impozitelor angajaţilor săi către autorităţile de la nivel de stat şi federal – şi totuşi el nu este recompensat pentru această cheltuială. Ce principiu moral justifică forţarea de către stat a angajaţilor să acţioneze ca nişte colectori de taxe neplătiţi?

Principiul reţinerii la sursă este, bineînţeles, cheia întregului sistem federal de taxare a venitului. Fără procesul uniform şi relativ lipsit de dureri al deducerii taxelor din salariul angajatului, statul nu ar putea spera vreodată să obţină nivelul înalt al taxelor de la salariaţi, într-o sumă globală. Puţini sunt cei care îşi amintesc că sistemul de reţinere la sursă a fost instituit abia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi ar fi trebuit să fie un expedient de război. Însă, ca şi alte trăsături ale despotismului de stat, măsura cerută de urgenţa războiului a devenit curând o parte venerată a sistemului american.

Este semnificativ, probabil, că statul federal, provocat de Vivien Kellems să verifice constituţionalitatea sistemului de reţinere la sursă, nu a reuşit să răspundă provocării. În februarie 1948, doamna Kellems, o mică manufacturieră din Westport, Connecticut, a anunţat că sfidează legea reţinerii la sursă şi că refuză să deducă impozitul de la angajaţii săi. Ea a cerut ca statul federal să o acuze, pentru ca tribunalele să poată judeca asupra constituţionalităţii sistemului de reţinere la sursă. Statul a refuzat să facă acest lucru, în schimb a confiscat sumele datorate din contul său bancar. Doamna Kellems a deschis atunci un proces la nivel federal, cerând ca statul să-i restituie banii. În februarie 1961, când procesul a ajuns în sfârşit să fie judecat, judecătorii au decis ca statul să îi înapoieze banii. Însă constituţionalitatea nu a fost niciodată judecată.[5]

Pentru a agrava prejudiciul, plătitorul individual de taxe este şi el obligat, prin completarea formularelor de impozitare, să lucreze gratis pentru sarcina laborioasă şi frustrantă de a calcula cât datorează statului. Nici în acest caz, nu se poate cere statului să acopere costul şi munca cheltuite pentru elaborarea declaraţiei. Mai mult, legea care cere tuturor să îşi completeze formularele fiscale este o încălcare clară a Amendamentului V din Constituţie, care interzice statului să oblige pe oricine să se autoacuze. Totuşi, tribunalele, adesea foarte zeloase în protejarea drepturilor Amendamentului V în domenii mai puţin sensibile, nu au făcut nimic în acest caz, unde miza este întreaga existenţă a supradimensionatei structuri a statului federal. Abolirea fie a impozitului pe profit, fie a reţinerii la sursă sau a autoacuzării ar forţa statul să se întoarcă la nivelurile de putere relativ minore, de care ţara s-a bucurat înaintea secolului XX.

Taxele pe comerţul cu amănuntul, accizele şi taxele de admitere obligă şi ele la muncă neplătită – în aceste cazuri, munca neplătită a vânzătorului cu amănuntul pentru colectarea şi transmiterea taxelor către stat.

Costurile mari ale colectării taxelor pentru stat au încă un efect nefericit – probabil nedorit de puterile existente. Aceste costuri, suportate fără probleme de marile afaceri, impun un cost disproporţionat de mare şi adesea distructiv asupra micului angajator. Marele angajator poate atunci să îşi asume costurile cu satisfacţie, ştiind că mai micii săi concurenţi vor fi afectaţi mult mai tare de povară.

Tribunalele

Munca forţată se găseşte peste tot în structura noastră legală şi judiciară. Astfel, adânc venerata procedură judiciară se bazează pe mărturia forţată. Pentru că este axiomatic pentru liberalism ca orice coerciţie – în acest caz, munca forţată – asupra oricui, cu excepţia delincvenţilor condamnaţi, să fie eliminată, aceasta înseamnă că mărturia obligatorie trebuie şi ea abolită. Este adevărat că, în ultimii ani, tribunalele au fost alerte în privinţa cerinţei din Amendamentul V, ca nici un presupus delincvent să nu fie forţat să depună mărturie împotriva lui însuşi – să ofere materialul necesar pentru propria sa condamnare. Legislaturile au slăbit semnificativ această cerinţă, prin introducerea de legi ale imunităţii, oferind imunitate juridică pentru cei care depun mărturie contra colegilor – şi, mai mult, constrângând martorii să accepte oferta şi să depună mărturie împotriva asociaţilor. Dar constrângerea oricui pentru a depune mărturie reprezintă muncă forţată – şi, mai mult, este similară răpirii, pentru că persoana este forţată să vină la audiere sau la proces şi apoi este forţată să presteze efortul de a depune mărturie. Problema nu este legată doar de legile recente ale imunităţii; ci de eliminarea tuturor tipurilor de mărturie obligatorie, inclusiv citarea martorilor la o ilegalitate şi apoi obligarea lor să depună mărturie. În cazul martorilor, nu se pune vreun moment problema vinovăţiei, aşa că utilizarea coerciţiei asupra lor – o utilizare care nu a fost pusă sub semnul întrebării de nimeni până acum – este şi mai puţin justificată decât obţinerea forţată a mărturiei de la cei acuzaţi.

De fapt, întreaga putere de a cita ar trebui abolită, pentru că puterea de citare obligă cu participarea la proces. Nici măcar criminalul sau delincventul acuzat nu ar trebui să fie forţat să participe la propriul său proces, pentru că încă nu a fost condamnat. Dacă într-adevăr este nevinovat până la dovedirea vinovăţiei – aşa cum cere excelentul şi liberalul principiu al legii anglo-saxone – atunci tribunalele nu au nici un drept de a-l obliga pe acuzat să fie prezent la proces. Să ne amintim că singura excepţie a interzicerii servituţii involuntare din Amendamentul XIII este „cu excepţia cazului în care constituie pedeapsă pentru crimă, pronunţată prin condamnarea legală a persoanei respective”; cel acuzat nu este condamnat încă. Atunci, tribunalul nu poate decât, cel mult, să-l anunţe pe acuzat că va fi judecat şi să-l invite, pe el sau pe avocatul său, să participe; altfel, dacă aleg să nu vină, procesul va fi făcut in absentia. Bineînţeles că în acest caz acuzatul nu se va putea bucura de cea mai bună prezentare a cazului său.

Atât Amendamentul XIII, cât şi crezul liberal conţin excepţia pentru delincventul condamnat. Liberalul crede că un delincvent îşi pierde drepturile în măsura în care a agresat asupra drepturilor altei persoane şi, de aceea, este permisibil ca cel condamnat să fie încarcerat şi supus servituţii involuntare în acea măsură. Însă, în lumea liberală, scopul încarcerării şi pedepsei va fi cu totul diferit; nu va exista un „procuror de stat” care să aibă îndrăzneala de a iniţia un proces în numele unei „societăţi” inexistente, şi care să pedepsească apoi delincventul în numele „societăţii”. În acea lume, acuzatorul va reprezenta întotdeauna o victimă individuală, iar pedeapsa va fi dată în beneficiul victimei. Astfel, pedeapsa va avea scopul crucial de a-l forţa pe delincvent să plătească, să ofere restituţie victimei. Un astfel de model a fost aplicat în America perioadei coloniale. În loc să fie trimis la închisoare un om care, de exemplu, a jefuit un fermier, era obligat să servească fermierului – în fapt, „dat în sclavie” pentru o perioadă – să muncească la fermă până când datoria sa era plătită. De fapt, în Evul Mediu, restituţia către victimă era conceptul dominant al pedepsei; doar pe măsură ce statul a crescut în putere au început autorităţile guvernamentale – regii şi baronii – să uzurpeze procesul de compensare, confiscând din ce în ce mai mult din proprietatea condamnatului pentru ele însele şi neglijând victima neputincioasă. Şi, pe măsură ce accentul s-a schimbat de la restituţie la pedepsirea unor ilegalităţi abstracte „comise contra statului”, pedepsele date de stat vinovatului au devenit mai severe.

Profesorul Schafer scrie: „Pe măsură ce statul a monopolizat instituţia condamnării, drepturile victimelor au fost treptat separate de legea penală”. Sau, în cuvintele criminologului de la începutul secolului XX, William Tallack, „În principal, din cauza lăcomiei violente a baronilor feudali şi a puterilor ecleziastice medievale, drepturile părţii vătămate au fost treptat restricţionate şi, în final, în mare parte apropriate de aceste autorităţi, care au practicat, de fapt, o dublă răzbunare asupra agresorului, prin confiscarea proprietăţii sale în favoarea lor şi nu a victimei, şi apoi prin condamnarea lui la temniţă, tortură, tragere în ţeapă sau spânzurătoare. Dar victima originală era practic ignorată.”[6]

În orice caz, liberalul este împotriva ideii de închisoare per se, dar este oripilat de câteva practici comune prezentului sistem judiciar şi penal. Una din ele este termenul lung de încarcerare impus acuzatului care aşteaptă să fie judecat. Dreptul constituţional la un „proces rapid” nu este arbitrar, ci un mod de a minimiza durata servituţii involuntare dinaintea condamnării pentru o ilegalitate. De fapt, cu excepţia acelor cazuri în care făptaşul a fost prins cu mâinile pline de sânge şi unde există, deci, o anumită prezumţie de vinovăţie, este imposibil de justificat orice încarcerare anterioară condamnării, cu atât mai puţin anterioară procesului. Chiar şi când cineva este prins asupra faptei, este nevoie de o reformă importantă care trebuie făcută, pentru ca sistemul să fie cinstit: aplicarea legii inclusiv pentru poliţie şi alte autorităţi, ca pentru tot restul lumii. După cum vom discuta mai jos, dacă toată lumea ar trebui să fie supusă aceloraşi legi penale, atunci scoaterea autorităţilor de sub acele legi le dă o licenţă pentru comiterea continuă de agresiuni. Poliţistul care prinde un delincvent şi îl arestează, precum şi autorităţile penale şi judiciare care în încarcerează înaintea procesului – cu toţii trebuie să fie supuşi legii universale. Pe scurt, dacă au comis o eroare şi acuzatul se dovedeşte a fi nevinovat, atunci aceste autorităţi ar trebui să fie supuse aceloraşi pedepse ca oricine răpeşte şi încarcerează un om nevinovat. Imunitatea oferită în meseria lor nu ar trebui să fie o scuză mai mult decât a fost pentru locotenentul Calley în comiterea atrocităţilor de la My Lai, în războiul din Vietnam.[7]

Eliberarea pe cauţiune este o jumătate de soluţie pentru problema încarcerării dinaintea procesului, dar este clar că această practică discriminează contra săracilor. Discriminarea persistă chiar dacă intensificarea afacerilor de cauţionare a permis mult mai multor oameni să obţină cauţiune. Răspunsul că tribunalele sunt aglomerate cu procese şi că, prin urmare, nu pot oferi un proces rapid este, bineînţeles, o proastă apărare a sistemului; dimpotrivă, această ineficienţă inerentă este un argument excelent pentru abolirea tribunalelor se stat.

Mai mult, stabilirea cauţiunii este arbitrară, la îndemâna judecătorului, care are o putere excesivă şi prea puţin limitată de a încarcera persoane înainte de a fi condamnate. Aceasta este deosebit de ameninţătoare în cazul citaţiilor pentru sfidarea curţii, pentru că judecătorii au o putere aproape nelimitată de a trimite pe cineva la închisoare, după ce judecătorul însuşi a acţionat ca un om ce cumulează funcţiile de procuror, judecător şi jurat în acuzarea, „judecarea” şi condamnarea vinovatului, complet liber de regulile comune ale probării şi judecării, şi prin încălcarea principiului legal fundamental de a nu fi judecător în propriul caz.

În fine, există încă un aspect esenţial al sistemului judiciar care a fost ignorat şi a rămas nechestionat, nici măcar de către liberali, pentru prea mult timp. Acesta este serviciul obligatoriu de jurat. Nu prea există diferenţă de natură, cu toate că există, în mod evident, o mare diferenţă de grad, între datoria obligatorie de jurat şi recrutare; ambele sunt sclavie, ambele îl obligă pe individ să îndeplinească sarcini în favoarea statului şi la ordinul statului. Şi ambele sunt plătite cu salarii de sclavi. Ca şi în cazul penuriei de voluntari înrolaţi în armată, care este un efect al remunerării mult sub nivelul de piaţă, plata extrem de mică pentru serviciile juraţilor ne asigură că, chiar dacă „înrolarea” juraţilor ar fi posibilă, nu ar face-o prea mulţi. Mai mult, juraţii nu sunt doar obligaţi să participe şi să servească în calitate de juraţi, ci sunt câteodată şi izolaţi de lume pentru multe săptămâni şi ţinuţi fără ziare. Ce altceva este aceasta dacă nu închisoare şi servitute voluntară pentru oameni nevinovaţi?

Se va obiecta că serviciul juraţilor este o funcţie civică foarte importantă şi asigură un proces corect, pe care acuzatul ar putea să nu-l obţină altfel de la judecător, mai ales că judecătorul este parte a sistemului de stat şi, deci, suspect de a fi în favoarea procurorului acuzator. Foarte adevărat, însă, tocmai pentru că funcţia lor este atât de vitală, este foarte important ca ea să fie îndeplinită de peroane care o fac de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni. Am uitat oare că munca liberă este mai fericită şi mai eficientă decât munca sclavului? Abolirea sclaviei juraţilor ar trebui să fie un punct vital al oricărei platforme liberale. Judecătorii nu sunt recrutaţi; nici avocaţii apărării; aşa că nici juraţii nu ar trebui să fie.

Probabil că nu este o coincidenţă că, oriunde în Statele Unite, juriştii sunt scutiţi de sarcina de jurat. Pentru că aproape întotdeauna juriştii sunt cei care scriu legile, putem oare identifica aici un caz de legislaţie de clasă şi privilegii de clasă?

Internarea forţată

Unul dintre cele mai ruşinoase domenii ale servituţii involuntare din societatea noastră este practica răspândită a internării forţate, sau a spitalizării involuntare, a bolnavilor mintal. În generaţiile trecute, această încarcerare a nevinovaţilor era făcută făţiş ca o măsură contra bolnavilor mintal, pentru a-i elimina din societate. Această practică a socialismului a fost aparent mai umană în secolul XX, dar de fapt mai insidioasă: acum, doctorii şi psihiatrii îi ajută cu încarcerarea pe aceşti nefericiţi „pentru binele lor”. Retorica umanitară a permis utilizarea mult mai răspândită a acestei practici şi, cu siguranţă, a oferit rudelor nemulţumite posibilitatea să îi îndepărteze pe cei dragi fără să sufere procese de conştiinţă.

În ultimul deceniu, psihiatrul şi psihanalistul liberal Thomas S. Szasz a dus o cruciadă individuală împotriva internării forţate, care a părut fără şanse la început, dar care devine din ce în ce mai influentă în domeniul psihiatriei. În numeroase cărţi şi articole, dr. Szasz a dezvoltat un atac cuprinzător şi sistematic asupra acestei practici. A insistat, de exemplu, asupra faptului că internarea involuntară este o violare profundă a eticii medicale. În loc să slujească pacientului, doctorul serveşte în acest caz altora – familiei, statului – pentru a acţiona contra şi a merge până la tiranizarea completă a persoanei pe care ar trebui să o ajute. Internarea forţată şi cu atât mai mult „terapia” forţată, e mult mai probabil să agraveze şi perpetueze „boala mintală”, decât să o vindece. Foarte adesea, arată Szasz, internarea este un mijloc de a încarcera şi deci elimina rude neplăcute, în loc de a fi un autentic ajutor pentru pacient.

Principala raţiune pentru internarea obligatorie este posibilitatea ca pacientul să fie „periculos pentru el însuşi şi pentru alţii”. Primul mare defect al acestei abordări este acela că poliţia, sau legea, intervine nu atunci când este în curs de desfăşurare un act de agresiune făţişă, ci atunci când cineva consideră că un astfel de act ar putea avea loc într-o bună zi. Dar aceasta oferă o semnătură în alb pentru tirania nelimitată. Oricine ar putea fi considerat capabil sau probabil să comită o crimă într-o bună zi şi deci, pe asemenea considerente, oricine poate fi închis legitim – nu pentru o ilegalitate, ci pentru că cineva credear putea comite una. Acest tip de gândire justifică nu doar încarcerarea, ci încarcerarea permanentă, a oricui este bănuit. Dar crezul liberal fundamental susţine că orice individ are voinţă liberă şi este capabil de alegeri libere; că nimeni, oricât ar fi de probabil să comită o agresiune în viitor, pe baza unei judecăţi statistice sau de alt fel, nu este determinat să o comită; şi că, în orice caz, este imoral, şi invaziv şi penal în sine, să forţezi pe cineva care nu comite o ilegalitate clară şi prezentă, ci mai degrabă este suspect.

Recent, dr. Szasz a fost întrebat: „Dar nu consideraţi că societatea are dreptul şi datoria să îngrijească de acei indivizi care sunt consideraţi «periculoşi pentru ei înşişi şi pentru alţii»?” Szasz a replicat:

Cred că ideea de a „ajuta” oamenii prin a-i încarcera şi prin a le face lucruri teribile este un concept religios, precum a fost cândva ideea de a le „salva” pe vrăjitoare prin tortură şi ardere pe rug. În ceea ce priveşte „pericolul pentru sine însuşi”, cred, ca şi John Stuart Mill, că trupul şi sufletul unui om sunt ale sale, nu ale statului. Şi, mai mult, că fiecare individ are „dreptul”, dacă doriţi, să facă ceea ce doreşte cu trupul său – atât timp cât nu vatămă pe altcineva, sau încalcă dreptul altcuiva.

În ceea ce priveşte „pericolul pentru alţii”, mulţi psihiatri care lucrează cu pacienţi spitalizaţi ar recunoaşte că este o pură fantezie. … S-au făcut, de fapt, studii statistice care arată că bolnavii mintal respectă legea mult mai mult decât populaţia normală.

Iar juristul de libertăţi civile Bruce Ennis adaugă că:

Ştim că 85% din toţi foştii puşcăriaşi vor comite mai multe ilegalităţi în viitor şi că rezidenţii din ghettouri şi bărbaţii adolescenţi este mult mai probabil să comită ilegalităţi decât membrii obişnuiţi ai populaţiei. De asemenea, ştim din studii recente că bolnavii mintal sunt statistic mai puţin periculoşi decât persoana medie. Aşa că, dacă ceea ce ne preocupă cu adevărat este pericolul, de ce să nu îi închidem, mai întâi, pe foştii deţinuţi şi apoi să îi închidem pe toţi rezidenţii ghettourilor, şi apoi pe toţi bărbaţii adolescenţi? … Întrebarea pusă de Szasz este: Dacă o persoană nu a încălcat nici o lege, ce drept are societatea să-l închidă?[8]

Cei internaţi forţat se pot împărţi în două clase: cei care nu au comis nici o ilegalitate, şi cei care au comis. În primul caz, liberalul cere eliberarea lor necondiţionată. Dar ce putem spune despre cei din a doua clasă, delincvenţii care, prin nebunie sau alte pledoarii, se presupune că scapă de „brutalitatea” închisorii şi primesc în schimb îngrijire medicală de la stat? Şi în acest caz, dr. Szasz a iniţiat o critică viguroasă şi devastatoare a despotismului „umanitarismului” socialist. În primul rând, este un lucru grotesc să pretinzi că încarcerarea într-un spital de boli mintale este cumva „mai umană” decât încarcerarea echivalentă la o închisoare. Dimpotrivă, despotismul autorităţilor este probabil mai sever, iar prizonierul probabil că îşi poate apăra drepturile mai puţin, pentru că cineva care primeşte certificatul de „bolnav mintal” este categorisit drept o „nonpersoană” pe care nimeni nu se simte obligat s-o mai ia în serios. După cum glumea dr. Szasz: „Într-un spital de boli mintale, oricine va înnebuni!”

Însă, mai departe, trebuie să contestăm întreaga noţiune de a scoate pe oricine de sub domnia legii obiective. Pentru persoanele astfel izolate acest lucru e mult mai probabil să fie dăunător, decât folositor. Să presupunem, de exemplu, că două persoane, A şi B, comit o tâlhărie echivalentă, şi că pedeapsa obişnuită pentru această ilegalitate este de 5 ani de închisoare. Să presupunem că B „scapă” de această pedeapsă, fiind declarat bolnav mintal, şi este transferat către o instituţie de stat pentru boli mintale. Socialiştii se concentrează pe posibilitatea ca, de exemplu, B să fie eliberat în doi ani de către psihiatrul de stat, fiind considerat „vindecat” şi „reabilitat”. Ce se întâmplă, însă, dacă psihiatrul nu îl consideră pe B vindecat niciodată, sau dacă o face doar după un timp foarte îndelungat? Atunci, B, pentru simpla hoţie, poate suferi oroarea unei încarcerări pe viaţă într-o instituţie de boli mintale. Astfel, conceptul „liberal” de condamnare nedeterminată – de a condamna pe cineva nu pentru ilegalitatea obiectivă, ci pe baza felului în care statul îi apreciază psihicul sau spiritul de cooperare – constituie tirania şi dezumanizarea de cea mai joasă speţă. Este o tiranie care, în plus, îl încurajează pe prizonier să adopte un comportament derutant în tentativa de a-l păcăli pe psihiatrul de stat – pe care, pe bună dreptate, îl percepe ca duşman – că s-a „vindecat” şi că se poate elibera. A numi acest proces „terapie” sau „reabilitare” este o crudă batjocorire a acestor termeni. Este mult mai principial, şi cu adevărat mai uman, ca fiecare deţinut să fie tratat în acord cu legea penală obiectivă.



[1] Există o excepţie: pedepsirea delincvenţilor care au agresat ei înşişi, sau şi-au luat victimele în sclavie. O astfel de pedeapsă, într-un sistem liberal, ar presupune cel puţin obligarea delincventului să muncească pentru a plăti restituţie victimei sale.

[2] Este semnificativ că singura excepţie din Amendamentul XIII este pedepsirea vinovaţilor condamnaţi, menţionată în nota precedentă: „Nici sclavia, nici servitutea involuntară, cu excepţia cazului în care constituie pedeapsă pentru crimă, pronunţată prin condamnarea legală a persoanei respective, nu vor exista în interiorul Statelor Unite sau în oricare alt loc aflat sub jurisdicţia lor.”

[3] Cf. James C. Miller III, ed., Why the Draft? (Baltimore: Penguin Books, 1968).

[4] Arthur A. Ekirch, Jr., The Civilian and the Military (New York: Oxford University Press, 1956), p. 28. Pentru un atac tranşant din partea unui teoretician jeffersonian asupra calităţii preşedintelui american de comandant suprem al forţelor armate, vezi John Taylor of Caroline, An Inquiry into the Principles and Policy of the Government of the United States (1814; reprinted New Haven, Conn.: Yale University Press, 1950), pp. 175ff. Pentru importanta influenţă a teoreticienilor liberali englezi din secolul XVII asupra Revoluţiei americane şi pentru ostilitatea lor faţă de ideea unei armate permanente, vezi Bernard Bailyn, The Ideological Origins of the American Revolution (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1967), pp. 61–64. Vezi şi Don Higgenbotham, The War of American Independence (New York: Macmillan, 1971), pp. 14–16.

[5] Asupra cazului Kellems, vezi Vivien Kellems, Toil, Taxes and Trouble (New York: E.P. Dutton, 1952).

[6] Stephen Schafer, Restitution to Victims of Crime (Chicago: Quadrangle Books, 1960), pp. 7–8; William Tallack, Reparation to the Injured and the Rights of the Victims of Crime to Compensation (London, 1900), pp. 11–12.

[7] Pentru o critică hilară a imunităţilor poliţiei şi autorităţilor penale, vezi H.L. Mencken, “The Nature of Liberty,” Prejudices: A Selection (New York: Vintage Books, 1958), pp. 138–43.

[8] Citat în Maggie Scarf, “Dr. Thomas Szasz . . . ,” New York Times Magazine (October 3, 1971): 42, 45. Printre alte lucrări, vezi Thomas S. Szasz, Law, Liberty, and Psychiatry (New York: Macmillan, 1963).

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)