Marxismul cultural – o introducere sintetică

Vlad Mureşan

Prezentare generală

§ 1. Ce este marxismul cultural?

Istoria marxismului începe dinainte de Marx, mai precis din capitolul Stăpân şi sclav al Fenomenologiei Spiritului. Opera a lui Marx poate fi considerată un vast comentariu polemic al problemei inegalităţii. „Socialism” a existat şi în China antică, şi în sectele milenariste medievale. Dar abia cînd socialismul este articulat dialectic avem marxism. Pentru Hegel dialectica „stăpânului şi sclavului” este o constantă a istoriei deşi el acceptă niveluri superioare ale manifestării eliberatoare a spiritului care au autonomie logică faţă de sfera puterii. Concepţia acestui curs este că simplificarea binară procesului dialecticii recunoaşterii fixează morfologia standard a tuturor cazurilor ulterioare de „marxism cultural” (inclusiv atunci când, ca şi în cazul lui Derrida sau Deleuze se camuflează sub prestigiul retoricii anti-binare para-hegeliene: opoziţia dintre deconstruibil şi indeconstruibil sau opoziţia dintre arborescent şi rizomatic rămân dogmatic asigurate). Schema inegalitară „stăpân şi sclav (servitor)” (Herr und Knecht) suferă la Marx prima reducţie sub forma dialecticii burghezului şi proletarului: (1) o relaţie ierarhică, (2) stabilirea unei categorii asupritoare şi a unei categorii asuprite (3) o revoluţie chemată să răstoarne actuala formă a relaţiei. În toate cazurile cerinţa teoretică este egalitară dar rezolvarea practică este inegalitară (compensarea discriminării negative printr-o discriminare pozitivă şi refacerea inversată a raportului stăpân/sclav).

§ 2. Aporiile egalitarismului

Pe de altă parte, odată pusă problema inegalităţii economice este pusă implicit şi problema inegalităţii transcendentale, adică a tuturor inegalităţilor posibile. Dar totul în univers implică o structură ierarhică, negentropia fiind condiţia de posibilitate a cosmosului însuşi. Conservarea diferenţei include diferenţa verticală care este inegalitatea. Astfel că abolirea cu adevărat radicală (real-ontologică, nu proiectiv-socială) a inegalităţii reclamă revocarea diferenţei prin nivelarea haoidă a cosmosului. Doar haosul este egalitate pură. Dar toate formele derivate de „luptă de clasă” (Klassenkampf) subsumabile conceptului de marxism cultural refac cu alţi actori problema hegeliană şi soluţia marxistă adică „vânătoarea” fantomelor (Derrida). Impunerea egalităţii abstracte (ca dizolvare a diferenţelor) declanşează aporetica egalitarismului: a) putem identifica exact câte inegalităţi dorim să găsim; b) fiecare critică inegalitatea pe care o vrea; c) nu toate inegalităţile imputate chiar există; d) nu toate inegalităţile sunt inechităţi; e) nu toate inegalităţile pot fi abolite; f) egalitatea înseamnă tratarea inegală a lucrurilor inegale; g) egalitatea procedurală este diferită de egalitatea substanţială; h) avocaţii egalităţii acţionează ca o elită supraordonată inegalitar maselor etc.

§ 3. De la revoluţia economică la revoluţia culturală

Rezultatul anticipat în fiecare stadiul al analizei, este că marxismul cultural este (printr-o mişcare retrogradă) convergent cu marxismul economic. Coimplicarea este complicitate iar dezbaterea între adepţii marxismului economic („ortodox”) şi marxismul cultural („heterodox”) este doar o divergenţă tactică în condiţiile unui consens strategic. Dacă marxismul economic rezolvă lumea prin controlul statal al infrastructurii (al mijloacelor de producţie economică), marxismul cultural rezolvă lumea prin controlul statal al suprastructurii (al mijloacelor de producţie culturală). Revoluţia culturală este deci analogon-ul suprastructural al revoluţiei economice infrastructurale. Absorbţia politică a culturii este complementul recursiv al absorbţiei politice a economiei, fiecare membru producându-l în cerc vicios pe altul. Doar că revoluţia economică asigură „Partidului” controlul materiei, pe când revoluţia culturală asigură „Partidului” controlul spiritului. Prima suprimă libertatea exterioară (sfera proprietăţii), a doua suprimă libertatea interioară (sfera auto-proprietăţii). Împreună ele culminează cu instituirea ca „stăpâni” a celor ce s-au definit ca „sclavi”.

§ 4. Negaţie dialectică şi negaţie abstractă

În ambele cazuri este vorba despre o „revoluţie gnostică” (Eric Voegelin) animată de o ură bivalentă faţă de ordinea existentă: a) negaţia dialectică, pasiune faustică a „distrugerii creatoare” şi b) negaţia abstractă, pasiune nihilistă a „distrugerii pure”. Momentele principale subsumate conceptului de marxism cultural cuprind: Linkshegelianismus (hegelianismul de stânga), Marxismul pur (Diamat), Şcoala de la Frankfurt (Teoria critică), Postmodernismul (Neostructuralismul). În fond acestea sunt avataruri ale aceluiaşi spirit gnostic, în ciuda efortului fastidios bilateral de a distinge total neostructuralismul de marxism în cadrul disputelor sectare interne. Efortul dizolvării identităţii şi opoziţia faţă de recuperarea dialectică a diferenţei la Derrida sau Deleuze sunt ontologic reductibile la dialectica negativă a lui Adorno (până la punctul de a fi considerate schematizări ale aceleiaşi categorii). Iar teoria critică şi derivatele neostructuraliste sunt recuperate în praxis-ul revoluţionar ca momente logice destructiv-negative preliminare marxismului teleologic-afirmativ. În ansamblu însă marxismul teleologic şi teoria critică exprimă alternanţa momentului dialectic pozitiv cu momentul dialectic negativ, adică accentele epocale distincte puse pe (ca să îl combinăm pe Hegel cu Goethe) negaţia dialectică (faustică), respectiv pe negaţia abstractă (mefistofelică) astfel încât însăşi ideea regulativă a egalităţii abstracte orizontale să fie vertical impusă în toate sferele tocmai prin elitismul ideocratic al marxismului cultural. În acest sens, marxismul cultural şi marxismul economic reprezintă faţa şi contrafaţa aceleiaşi metafizici isocratice totalitar-entropice.

§ 5. Marxismul cultural ca gnoză politică polimorfă

Fascismul cultural are în comun cu marxismul cultural aceeaşi axiomă: totul este politic. Atât fascismul cultural („paranoic”) cât şi marxismul cultural („schizofrenic”, cf. G. Deleuze) autorizează deci, fie pozitiv, fie negativ, incluziunea totalitară prin ontologizarea politicului. Dar a accepta că totul este politic implică legitimarea comportamentului autoritar al statului împotriva societăţii adică ideea că nu există nici o sferă privată exceptată de la discursul omnipotent al statului logocentric şi ideocratic. Socialismul şi fascismul „fierbinţi” şi sufocate emoţional diferă deci (termic) atât de liberalismul „rece”, cât şi de conservatorismul „cald”. „Temperatura” ideologică este doar un indicator al gnozelor politice. Liberalismul sau conservatorismul admit criteriul transcendenţei faţă de colectivitate fie sub forma negativ-individuală (atomară) fie sub forma pozitiv-comunitară (moleculară). Dar ambele au în comun „castrarea” statului predatorial (economic) şi inchizitorial (cultural). Invers, marxismul cultural este o gnoză politică milenaristă. Marxismul cultural nu este „ştiinţific” ci „gnostic”. El este sociologia militans, o revelaţie dualistă (binară) care cere distrugerea şi purificarea lumii alienate, murdărite de păcatul libertăţii şi dominate de demiurgul cel rău al „capitalismului” sau al „sistemului”. Această revoluţie evocă totalizarea emancipator-titanică a lumii sub controlul charismatic al unei elite gnostice salvatoare văzută ca avangarda progresistă a umanităţii. Şefii diverselor şcoli ale gnozei politice jocă rolul „şefilor paracletici” (Eric Voegelin) ai sectelor gnostice milenariste care organizează comunităţi puritane teroriste (cultural warriors): „sfinţii” gnozei care judecă în ură. Statul este denunţat doar în măsura în care el nu este încă un stat terapeutic supus controlului vizionar al unor comisari iluminaţi. Dar odată cucerit statul, inchizitorii teologico-politici predestinaţi ai marxismului cultural folosesc forţa lui de constrângere pentru a realiza revoluţia culturală împotriva „poporului” prin „smulgerea prejudecăţilor” lui retrograde (Rousseau). Idealul revoluţionarului de profesie este purificarea lumii prin războiul de anihilare a lumii vechi. „Pasiunea panthoclastică” (Luciano Pellicani) animă revoluţia gnostică: destrucţia definitivă a vechii lumi prin terorism ideologic şi inaugurarea violent-palingenezică a „minunatei lumi noi”, împărăţia lui Dumnezeu fără Dumnezeu – o egalitate spectrală inaccesibilă pe care resentimentul o foloseşte ca negativitate dizolvantă anti-mundană.

§ 6. Prioritatea abordării filosofice faţă de cea politică

Caracterul acestui curs este prioritar filosofic. Acest lucru presupune deci nu o dispută orizontală (inevitabilă datorită axiomei „totul este politic”, care creează, practic, „inamicul”) ci o clarificare verticală cu marxismul cultural pornind de la problemele care sunt de fapt versiuni degradate ale filosofiei clasice germane. Degradarea rezultă din contragerea formei teoretice a filosofiei la forma practică a ideologiei. Orice conversie practic-politică a problemelor teoretic-filosofice reclamă o reducţie prin care, doar, conceptul filosofic (multi-dimensional) poate deveni imperativ politic (bi-dimensional). Altfel spus, transcripţia politică este naturaliter contracţie cognitivă, „animalul politic” fiind o specie sub-filosofică. Rolul filosofiei însă este să înţeleagă lumea, nu să o distrugă. Astfel, de fiecare dată când negaţia solicită apocalitic abolirea unei determinaţii, filosofia are sarcina de a sesiza conceptul acestei determinaţii prin circumscrierea conţinutului ei pozitiv şi a limitelor ei negative, precum şi de a stabili locul ei în ansamblul conexiunii lucrurilor pentru a verifica atât gradul de necesitate cât şi gradul ei de contingenţă. Aceasta este diferenţa dintre gândirea concretă a filosofiei (critica ce concepe) şi gândirea abstractă a ideologiei (critica ce atacă).

Tematica cursului

1. G.W.F. Hegel. Stăpân şi sclav. Teroare şi libertate

Conştiinţa de sine dedublată. Lupta conştiinţelor opuse. Stăpânirea. Frica mortiferă. Formarea. Alienare şi emancipare. Răsturnare dialectică. Imposibilitatea egalitarismului: rotaţia termenilor şi conservarea raportului ierarhic. Marxismul cultural ca simplificare binară consecventă a raportului stăpân şi sclav. Substanţa libertăţii absolute se ridică pe tronul lumii. Libertatea universală se poate realiza doar prin concentrarea într-un Sine singular exclusiv. Deducţia transcendentală a terorii din utopia revoluţiei. Comentariul lui Nietzsche: geneza resentimentului şi morala sclavilor. Timocraţie şi viclenie. Vinovăţia ca otravă politică.

2. Karl Marx. Alienare gnostică şi titanism catastrofic

Comuna primitivă. Păcatul primordial: achiziţia originară ca o cădere din paradisul indiviziunii. Inegalitatea, opresiunea şi lupta de clasă ca o constantă istorică. Omonimia alienării: alienare creştină versus alienare gnostică. Lumea capitalistă ca lume străină, reificată şi dezumanizată. Bază şi suprastructură. Diviziunea muncii. Fetişismul mărfii. Capul ca mistificare a stomacului. Problema falsei structuri de conştiinţă. Nevoile false. Vocaţia apocaliptic-mesianică a proletariatului. Partidul ca biserică avangardă gnostică a istoriei revelate. Manuscrisele pariziene – titanism auto-soteriologic: reconcilierea esenţei cu existenţa. Societatea comunistă ca halucinaţie colectivă pseudo-mistică: contradicţie a „contradicţiilor non-antagonice”. De la Nicolaus Cusanus la Iosif Vissarionovici Stalin.

Evaluare critică: 1. Interpretarea eronată a alienării metafizice ca alienare empirică şi soluţii empirice pentru probleme transcendentale. 2. Comuna primitivă ca energie potenţială, proprietatea privată ca energie cinetică. 3. Fără diviziunea muncii nu există actualizare: individul nu poate actualiza plenar potenţialul macro-antropic al speciei. 4. Munca nu este o servitute socială exterioară ci o servitute ontlogic interioară: nu burghezul exploatează proletarul, ci stomacul proletarului exploatează proletarul; 5. Fetişismul mărfii: refuzul gnostic al reificării echivalează cu gregaritatea tribală. Necesitatea reificării ca moment logic al întrupării necesar procesului civilizării; 6. Problema falselor nevoi şi poliţia fantasmatică a Marelui Cenzor socialist. 7. Revoluţie faustică: distrugerea-creatoare ca manipulare teurgică a apocalipsei. 8. Dictatura proletariatului adică a Partidului, adică a ”Tătucului”. 9. Comunismul: crimă transcendentală. Diferenţa dintre distrugerea-creatoare (economic-tehnologică) în capitalism (J. Schumpeter) şi distrugerea-creatoare (politic-antropologică) în comunism este diferenţa dintre inovaţie şi genocid.

3. Antonio Gramsci. Lupta de clasă ca război cultural (pozitiv)

Note din închisoare. Hegemonia suprastructurală a capitalismului. Omul colectiv. Caracterul eretic al marxismului cultural faţă de marxismul ortodox. Statolatria. Aparatul ideologic de stat ca sinteză a represiunii cu fabricarea consimţămîntului. Conştientizarea priorităţii suprastructurii ca urmare a) a criticii idealiste şi b) a eşecului revoluţiei comuniste. Revoluţia culturală ca precondiţie a revoluţiei politice. Statul cultural. Revoluţia culturală ca expropriere a mijloacelor educative (familia, şcoala, mass-media, Biserica). Divinizarea Partidului: Partidul ca Principe machiavellic modern care ia locul divinităţii şi imperativului moral în conştiinţa colectivă, impunând laicizarea întregii societăţi.

Evaluare critică: 1. Violenţa ingineriei suprastructurale de stat. Programarea gândirii. 2. De la partitocraţie la ideocraţie. Deducţia transcendentală a comisarilor gândirii. Marxismul cultural ca Agitprop. 3. De la neutralitatea pasivă a statului la caracterul activ-revoluţionar şi intruziv al statului.

4. Horkheimer & Adorno. Lupta de clasă ca război cultural (negativ)

Dialectica luminilor. Aufklärungbegriff. Tirania raţiunii instrumentale. Alienare fără emancipare. Caracterul pur negativ al teoriei critice. Sterilitatea negaţiei abstracte (în opoziţie cu negarea negaţiei în marxismul clasic). Critica mitului; critica religiei; critica raţionalismului (tirania universalului împotriva particularului); critica sistemului capitalist (tirania valorii de schimb asupra valorii de întrebuinţare). Critica progresului: de la praştie la bomba megatonică. Dialectica luminilor este dezvoltarea iraţionalităţii din interiorul însuşi al raţiunii autoreduse la raţiunea instrumentală. Critica industriei culturale. Inexistenţa unui punct arhimedic şi identificarea criticului cu criticatul.

Evaluare critică: 1. Absenţa zdrobitoare a alternativei. 2. Capitalismul nu poate fi criticat din perspectiva unei utopii nirvanice ci din perspectiva alternativei real-existente. 3. Fără valoare de schimb societatea colapsează la economia de subzistenţă: saltul utopic în epoca de piatră. 4. De la critica burgheziei la critica proletarilor: capitalismul a îmburghezit proletarii. Sinteză: proletarii sunt pur şi simplu nesimţiţi pentru că au refuzat rolul mesianic epocal în favoarea bunăstării inculte a societăţii de comsum. 5. Identificarea unilaterală a cauzei degradării: complicitatea proletarilor cu industria culturală: cererea şi oferta se creează reciproc. Socialismul nu mai poate fi decât fascist: proletarii trebuie constrânşi la emancipare. 6. Teoria critică legitimează cultura de masă pe care o detestă: deconstrucţia Decalogului legitimează inevitabil Viţelul de Aur.

5. Herbert Marcuse. Lupta de clasă ca război între generaţii

Eros şi civilizaţie. Ontogeneza individuală a refulării. Filogeneza civilizaţională a refulării. Interdicţia burgheză a plăcerii. Dialectica civilizaţiei. Organizarea distrugerii instinctelor. Critica psihanalizei: eliberarea principiului plăcerii de principiul realităţii. Industria aprobării status-quo-ului. Fascismul supraeului şi revoluţia pulsională. Planificarea nevoilor false. Comandamentul sublimării (=desexualizării). Reprimare burgheză şi emancipare boemă. Manifestul revoluţiei sexuale: emancipare nu prin sublimarea pulsiunilor ci prin eliberarea lor. Desublimare represivă şi perversitate polimorfă. De la asceza revoluţionară la hedonismul narcisist. Narcis versus Prometeu. De la „catehismul revoluţionarului” la „etică libidinală”.

Evaluare critică: 1. Paradisul sexual al regresiei orgiastice; deducţia lupanarului şi critica socializării promiscue la Karl Marx; 2. Libertatea erotomană şi geneza omului fără gravitate (Charles Melmant); 3. Omnipotenţa tiranică a copilului. Adolescentul perpetuu. Părinţi şi fii (Turgheniev). „Mândria satanică” a lui Bazarov: resentimentul ca inflaţie şi ingratitudine paricidă. 4. Consecinţele revoluţiei sexuale: degradarea femeii; degradarea dorinţei prin distensia libidinală; degradarea subiectului civic: cei dominaţi de apetit sunt dominaţi de putere; 5. Sexul este o forţă thanatică, nu o juisare ludică gratuită; 6. Respingerea Tatălui şi supunerea faţă un guru gnostic al marxismului cultural; 7. Toleranţa represivă şi „Utopia totalitară” a Noi stângi (Kolakowski).

6. Gilles Deleuze. Lupta de clasă ca luptă cu ordinea psihică

Anti-Oedip. Antifascism logic. Critica „Dasein-ului fascist”: toţi suntem fascişti. Caracterul totalitar al criticii identităţii. Maşini dezirante: o psihiatrie materialistă. Critica psihanalizei: critica lui Freud – Sfânta familie şi contestarea triunghiului psihanalitic tata-mama-eu. Critica lui Lacan: caracterul afirmativ, nu negativ al dorinţei. Revoluţia interioară: de la eliminarea barierei raţionale la eliminarea barierei oedipale. Libertatea schizo-incestuosă. „Trei miliarde de perverşi” (Guattari). Schizofrenia ca loc al adevărului. Barbarie fluidă şi civilizaţie represivă. Schizo-revoluţionarul fără un scop determinat: revoluţia de dragul revoluţiei. Grupul-subiect ca „maşină revoluţionară nomadică”: haita. Caracterul nevrotic al troţskismului: revoluţia permanentă ca automatism de repetiţie. Emanciparea dorinţei de rigiditatea proporţională a legii valorii: utopia excesului gratuit sau consumerismul halucinativ al lui Deleuze.

Evaluare critică: 1. Rolul eliberator al interdicţiei oedipale (J. Lacan). 2. Doar Legea face posibilă libertatea (Sfântul Pavel & Immanuel Kant). 3. Chiar dacă dorinţele ar fi împlinite, omul ar fi capabil să distrugă totul doar pentru a nu datora gratitudine (Dostoievski); 4. Distensia entropică a dorinţei afirmative. 5. Vitalismul animalier este izomorf cu iraţionalismul fascist. 6. Distrugerea schizonomadă a codificărilor este distrugerea civilizaţiei, ergo barbaria 7. Dizolvarea subiectului: cine mai trebuie emancipat? Eliberarea subiectului de sine însuşi şi defenestraţia nihilistă.

7. Jaques Derrida. Lupta de clasă ca luptă cu metafizica clasică

Spectrele lui Marx. Deconstrucţia ca marxism logic. De ce Derrida rămâne un gânditor binar. Diferanţa ca permanentă deferire a sensului. Moartea comunismului, travaliul doliului şi revenirea fantomei lui Marx: „no future without Marx”. Comunismul spectral revine după eşecul comunismului real. Necesitatea scindării masei succesorale marxiste. Critica justificată a materialismului dialectic, care nu acceptă spectralitatea (liminaritatea dintre sensibil şi inteligibil) şi este o vânătoare de fantome. Critica justificată a caracterului binar şi totalitar al „proiectului teleo-eshatologic” marxist. Conversia regulativă a programului constitutiv al unei societăţii transparente. Mesianism detotalizant dar indeterminat. Noua internaţională ca alianţă mondială fără partid, fără ţară, fără cetăţenie, fără clasă. Comunismul spectral ca mesianism negativ care trebuie permanent să vină dar care nu este decât negativitate ce destituie. Chemare la o justiţie amorfă care transcende valorea de schimb.

Evaluare critică: 1. Critica marxistă a „formalismului mesianic” (T. Eagleton); 2. Confuzia proporţiei dreptăţii cu disporporţiaiertării. 3. O justiţie mesianică indistinctă este injustiţie. 4. Incompatibilitatea topologică a utopiei cu realizarea ei; 5. De ce apologetul diseminării libere elogiază proiectul abolirii fuzional-aglutinante a diferenţelor (=comunismul). Revoluţia egalitară ca gândire abstractă şi gnoză dualistă.

8. Michel Serres. Lupta de clasă ca război între specii

Contractul natural. Principiul egalităţii biocentrice (Aldo Leopold). Drepturile animalelor (Peter Singer). Carnofalogocentrism (J. Derrida). Omul ca parazit ontologic. Istoria umanităţii ca istorie a violenţei împotriva naturii şi a reacţiei naturii la dezechilibru. De la Potop la poluare. Teroarea apocalipsei ecosistemice.„Poluarea culturală” e cauza „poluării industriale”: soluţia războiului cultural. Trebuie abandonat narcisismul umanist şi aşezată natura în centru. Sensul istoriei: „sau moarte, sau simbioză”. Sensul legii este „limitarea acţiunii parazitului asupra gazdei”. Revolta obiectelor împotriva oamenilor: dacă obiectele devin subiecţi de drept, tindem spre echilibru. Umanitatea trebuie să negocieze un contract cu natura pentru a trece de la parazitism la reciprocitate simbiotică. Declaraţia drepturior omului nu este universală, toate fiinţele trebuie să devină subiecţi de drept. De la contractul social la contractul natural.

Evaluare critică: 1. Contractul reclamă mutuus consensus, capacitate juridică: contractul natural este contract fără două părţi, fără acord de voinţă şi fără capacitate juridică. 2. Dreptul nu poate fi definit fără totalitatea obligaţiilor conexe. Duty and the Beast(Roger Scruton); 3. Contractul natural este, astfel, un contract artificial. 4. Contractul natural ca sinteză dadaistă a junglei cu polis-ul.

9. Theodor Adorno. Lupta de clasă ca luptă cu arta

Teoria estetică: o filosofie atonală. Autonomia şi heteronomia a artei. Arta ca opium şi ca emancipare. Caracterul burghez şi evazionist al artei. Necesitatea „pedepsirii” spectatorului (îm)burghez(it): „administrarea de otravă”. Arta ca depozitar al sensibilului reprimat. Disonanţa ca simbol al puterii critice a artei. Pericolul fetişismului obiectului de artă. Ultima redută împotriva mecanismului subsumator al raţiunii. Unicitatea obiectului de artă. Arta ca gardian al ireductibilului. Avangarda ca libertate destructivă inasimilabilă: absurdul ca emancipare.

Evaluarea critică: 1. Critica criticii: ipocrizia ontologică a teoriei critice; complicitatea criticii ierarhiei valorilor cu consumerismul: masificarea este rezultatul destrucţiei ierarhiei valorilor. 2. Confuzia inutilităţii, absurdităţii şi unicităţii produsului artistic cu arta însăşi. 3. Caracterul eronat al prezumţiei că distrugerea conţinutului artei ar fi eliberatoare datorită inasimilabilităţii. 4. Confuzia fetişismului cu snobismul şi abolirea esenţei datorită accidentului. Fetişizarea capodoperei nu afectează conţinutul, ci doar consumatorul – prin urmare nu arta clasică trebuie dizolvată, ci doar consumatorul inept. 5. Abstractizarea atonală a lui Schönberg aspiră la abolirea nihilistă a „eternei repetiţii tonale” dar devenirea infinită a muzicii atonale este infinitul rău (schlechte Unendlichkeit). Abolirea arhitectonicii tonale antrenează a) scindarea intelectului de sensibilitate; b) degradarea intelecţiei natural-noetice în intelecţie artificial-combinatorică c) schizofrenia dintre muzica elitară şi muzica masificată. 6. Destrucţia tonalităţii ca tragedie a istoriei universale şi orbire metafizică generalizată. Doktor Faustus şi crima metafizică a atonalismului.

10. Slavoj Zizek. Lupta de clasă ca luptă a heterodoxiei cu ortodoxia

Păpuşa şi piticul. Hermeneutica scurtcircuitului. Interpretarea politic-perversă a creştinismului. Scindarea monoteismului şi depotenţarea absolutului. Pozitivarea temporalităţii şi răului. Gnoza căderii şi viclenia Raţiunii. Satanologie pozitivă. Identificarea Noului Adam cu Supraomul: Iisus istoric simplificat la figura revoluţionarului.

Evaluare critică: 1. Eshatologie şi revoluţie: dacă răul este binele şi căderea este mântuirea, atunci şi teroarea este emanciparea. 2. Judas Priest: preştiinţa nu este predeterminare (Sf. Ioan Damaschin); 3. Aşa-numitul „socialism creştin” este sinteza anabaptistă a gnozei cathare cu erezia hiliastă. 4. Teologia violenţei la Thomas Münzer. „Comunismul este în mod esenţial ură” (Karl Marx).

11. Recapitulare. Concluzii. Dezbateri

Bibliografie:

G.W.F. Hegel, Fenomenologia Spiritului, Ed. Academiei, 1965

*

Karl Marx, Capitalul. Critica economiei politice, vol. I, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1956

Karl Marx & Friederich Engels, The Economic and Philosophical Manuscripts of 1844 and the Communist Manifesto, Prometheus, New York, 1988

Antonio Gramsci, Notes from the Prison (The Gramsci Reader. Selected Writings 1916-1935, ed. David Forgacs), New York University Press, 2000

Max Horkheimer & Theodor W. Adorno, Dialectica Luminilor, Ed. Polirom, Iaşi, 2012

Theodor W. Adorno, Teoria estetică, Ed. Paralela 45, 2005

Theodor W. Adorno, Philosophie der neuen Musik, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1975

Herbert Marcuse, Eros and Civilization, Beacon Press Boston, 1974

Gilles Deleuze, Diferenţă şi repetiţie, Ed. Babel, 1995

Deleuze, Gilles et Guattari, Félix, Capitalisme et schizophrenie, Paris, Minuit, t. I, L`AntiOedipe, 1977 Jacques Derrida, Forţă de lege, Ed. Idea, Cluj, 2004

Jacques Derrida, Spectrele lui Marx, Ed. Polirom, Iaşi, 1999

Michel Serres, The Natural Contract, The University of Michigan Press, 1995

Slavoj Zizek, The Puppet and the Dwarf. The Perverse Core of Christianity, MIT Press, 2003

*

Eric Voegelin, Die Neue Wissenschaft der Politik, Wilhelm Fink Verlag, München, 2004

Nikolai Berdiaev, Sensul şi originea comunismului rus, Ed. Dacia, Cluj, 1999

Nikolai Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, Institutul European, Iaşi, 1992

Alan Bloom, The Closing of the American Mind, Simon & Schuster, New York, 1988

Feodor Dostoievski, Fraţii Karamazov, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1986

Feodor Dostoievski, Demonii, Ed. Polirom, 2007

Luc Ferry, The New Ecological Order, University of Chicago Press, 1995

Manfred Frank, Was ist Neostrukturalismus?, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1984

Lesek Kolakowski, Principalele curente ale marxismului, vol. 1-3, Ed. Curtea Veche, 2009

F.V. Konstantinov & alia, Bazele filosofiei marxiste, Editura Politică, Bucureşti, 1960

Erik von Kuehnelt-Leddihn, Leftism. From de Sade and Marx to Hitler and Marcuse, Arlinngton, New York, 1974

Alasdair MacIntyre, Herbert Marcuse. An Exposition and a Polemic, Viking Press, 1970

Thomas Mann, Doktor Faustus, Bertelsmann Verlag, München, 1987

Charles Melmant, Omul fără gravitate, Ed. Eikon, Cluj, 2016

Horia-Roman Patapievici, Omul recent, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005

Luciano Pellicani, Revolutionary Apocalypticism. The Ideological Roots of Terrorism, Praeger, 2003

Jacob Taubes, Occidental Eschatology, Stanford University Press, 2009

Robert Tucker, Filosofie şi mit la Karl Marx, Curtea Veche, Bucureşti, 2011

I.S. Turgheniev, Părinţi şi copii, Litera Internaţional, 2010

Roger Scruton, Animal Rights and Wrongs, Bloomsbury Academic, London/New York, 2006

Amanda Third, Gender and Politics. Deconstructing the Female Terrorist, Palgrave MacMillan, 2014

Rolf Wiggerhaus, The Frankfurt School, MIT Press, 1995

George Orwell, 1984, Penguin Books, London, 2000

Mai multe detalii, aici:

https://academiaprivata.ro/magazin/marxismul-cultural-o-introducere-sintetica/

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)