Principiul congregaţional. Începutul unei soluţii americane pentru problema noastră şcolară

John Taylor Gatto - Cum suntem imbecilizaţi. Curriculumul ascuns al şcolarizării obligatorii Traducere de Maria Comănescu

Prin amabilitatea Editurii Anacronic, vă putem la dispoziţie un eseu remarcabil dintr-o carte remarcabilă, pe care o puteţi comanda la anacronic.ro. Acceaşi editură are în pregătire şi va publica în curând o altă carte de acelaşi autor: Arme de instrucţie în masă.


Acest discurs, care în cele din urmă reprezintă una din cele mai binecunoscute săgeţi din tolba mea de vorbitor peripatetic, şi-a început existenţa sub o formă puţin diferită, de eseu, în The Maine Scholar.

Trăim vremuri suprarealiste. Întreprinderea şcolii ştiinţifice lansează în continuare planuri pentru mai multă centralizare sub forma standardelor naţionale, curriculumului naţional şi a metodelor îmbunătăţite de testare naţională standardizată. La tot pasul găsim promisiuni miraculoase: maşinăriile sunt răspunsul; intervenţiile masive sunt răspunsul; noile forme de pre-şcolarizare sunt răspunsul; bâtele de baseball, megafoanele şi lacătele sunt răspunsul. Chiar şi în faţa unui secol şi jumătate de căutări eşuate după un răspuns, nimeni nu se îndoieşte că totuşi există un răspuns. Un singur răspuns. Singurul răspuns corect.

Poate că sunteţi de acord, poate că nu. Însă dacă aveţi măcar o urmă de îndoială că vreo prescripţie centralizată ar fi atins cândva boala şcolii, atunci să ne întoarcem o clipă la Noua Anglie colonială, unde exista o teorie diferită a instituţiilor, o teorie care s-ar putea să conducă spre cea mai bună regândire/reformă, în cadrul căreia greşelile serioase se auto-limitează şi, în termeni istorici, sunt de îndată prevenite de mecanisme naturale de piaţă. Să ne întoarcem pe coastele Noii Anglii coloniale, în oraşe precum Salem şi Marblehead, Framingham şi Dedham, Wellfleet şi Provincetown. Să luăm în considerare o altă perspectivă, care a crescut din pământul unei Lumi Noi, o perspectivă ce a şocat alte naţiuni prin productivitatea genialităţii sale.

Acest nou sistem a luat naştere odată cu prima biserică puritană din Salem, organizată în 1629 de aşa-numita „Procedură Salem”. Nu exista cineva „mai sus” care să aprobe alegerea autorităţilor din biserică, aşa că, în consecinţă, congregaţia a luat această responsabilitate asupra sa. Prin acest gest simplu, ei au luat puterea care aparţinea în mod tradiţional unui specialist cu diplomă şi au pus-o în mâna oamenilor care se duceau la biserică. Acela era singurul criteriu al guvernării: ca alegătorul să ia în serios mersul la biserică şi să se alăture unei congregaţii ca dovadă a acestui fapt. Era un gest grandios de patriotism local. Pe parcursul următorilor două sute de ani, acea revărsare de autoritate tradiţională a corodat puterea-monopol a statului şi a bisericii ca să transmită versiuni unitare ale adevărului. Fiecare congregaţie individuală îşi asuma un rol puternic în a-şi particulariza parohia, implicându-i în dezbateri pe membrii ei laici şi nu prin centralizarea inerentă hotărârilor luate de o autoritate exterioară. Fiecare congregaţie individuală îşi lua asupra sa responsabilitatea de a-şi rezolva propriile probleme – indiferent dacă erau probleme legate de educaţie, de economie ori de doctrină – mai degrabă decât să se supună vechii autorităţi din Anglia sau noii aristocraţii de specialişti.

***

Toamna trecută am avut o conferinţă în oraşul Dedham, la o biserică înălţată în 1638, la numai nouă ani după ce Arabella îi adusese în Boston pe nonconformişti. Biserica în care am ţinut conferinţa era Unitariană Universalistă, dar la origine fusese Congregaţională. Spirale albe, impresionant de modeste, linii graţioase – simplitatea şi corectitudinea arhitecturii bisericii congregaţionale este de neconfundat, remarcabilă şi uniformă. Poate că sunteţi sau nu conştienţi de faptul că stilul de venerare care mergea mână în mână cu acest stil arhitectural a reprezentat religia originală şi exclusivă a Coloniei din Portul Massachusetts, de la Procedura Salem până în 1834 – peste două sute de ani de ceea ce pare la suprafaţă să fi fost o religie de tip „o singură cale bună”. Ori erai congregaţionalist, ori nu erai nimic de care să ai curajul să vorbeşti în public fără să rişti, cel puţin, să fii marginalizat, persecutat sau chiar ars pe rug. Până aici, toate acestea sună chiar mai rău decât şcoala monopolizată care ne distruge, nu-i aşa?

Aceşti congregaţionalişti erau atât de posesiv de protectori cu monopolul lor încât, acum o sută şaptezeci de ani, când Lyman Beecher a prins de veste că se apropiau unitarienii ieşiţi din fundul iadului, a mers călare pe străzi, întocmai precum Paul Revere, ameninţând:

Vin unitarienii! Vin unitarienii!

Veţi înţelege că Pastorul Beecher nu era tocmai încântat de sosirea unitarienilor. Dar în decursul secolului următor s-a petrecut un lucru extraordinar. Congregaţionaliştii şi-au schimbat încet, încet părerea, fără să li se impună să şi-o schimbe. Până la sfârşitul anilor 1800, unitarienii ajunseseră să fie foarte respectaţi în întreaga Nouă Anglie.

Majoritatea oamenilor percep Noua Anglie colonială ca pe întruchiparea celei mai mari perioade de conformism pe care această ţară a cunoscut-o vreodată. Însă natura congregaţionalismului ascunde o ironie foarte mare: structural, acest mod de viaţă presupune individualitate, şi nu înregimentare. Serviciul divin este lipsit aproape complet de slujbe bisericeşti, punând accentul pe predicile la nivel local pe teme locale. Acest lucru practic garantează disonanţa în cadrul congregaţiei. Eforturile în căutarea clarităţii ale fiecărui membru al bisericii – acţionând ca propriul său preot, propriul său specialist – conduc invariabil spre un progres în direcţia adevărului. De ce spun asta? Ei bine, ceea ce tocmai am descris reprezintă un proces pe care Aristotel, Karl Marx, Thomas Hobbes şi un număr mare de alţi gânditori originali l-au numit „dialectica”. Procedura congregaţională era dialectică până în măduva oaselor, într-un fel foarte ostil gândirii ierarhizate.

Planificatorii centralizaţi din orice perioadă dispreţuiesc dialectica fiindcă se pune în drumul transmiterii eficiente a ideii de „o singură cale bună” de a face lucrurile. Acum jumătate de secol, Bertrand Russel remarca faptul că Statele Unite erau singura ţară majoră de pe Pământ care evita, în mod deliberat, să-i înveţe pe copiii săi să gândească dialectic. Desigur că el se referea la America secolului douăzeci, ţara şcolii obligatorii de stat, nu la Noua Anglie a distincţiei congregaţionale. V-aţi întrebat de unde li se trage „yankeilor” reputaţia de netăgăduit că sunt încăpăţânaţi, ţâfnoşi şi că despică firul în patru cu viclenie? Acum ştiţi. Roger Williams a văzut şi a recunoscut, la fel de limpede ca orice altă persoană contemporană cu el, legătura inevitabilă dintre disonanţă şi viaţa de calitate. Nu se poate s-o ai pe una fără cealaltă.

Studiul mult mai recent a arătat că oraşele din Massachusetts ale secolului al şaptesprezecelea nu erau deloc uniforme, ci mai degrabă erau laboratoare ale alegerii şi stilului la nivel local. Fiecare avea îndeajuns de multă flexibilitate ca să se abată de la ceea ce ar fi putut deveni o conducere de stat centralizată. Oraşul Dedham, unde am avut conferinţa toamna trecută, fusese întemeiat de colonişti care îşi aveau originile în zona anglilor de est din Anglia, zonă care favoriza proprietatea privată şi alegerea personală. Instituţiile anglilor de est s-au consacrat cu repeziciune şi în Lumea Nouă. Pe de altă parte, Sudbury, un oraş vecin cu Dedham, fusese populat de colonişti cu rădăcini saxone şi celtice, care, în mod tradiţional, obişnuiau să împartă munca. Exact la fel cum făcuseră în Anglia, şi în America deţineau la comun câmpuri deschise. Aşadar, pe vremea Massachusetts-ului colonial exista o tensiune între cultura comună regională şi cultura locală a satului. Asemenea tensiunilor care apar în muzică ori în poezie între o formă regulată şi abateri artistice de la ea, tensiunile care au apărut în micile oraşe şi printre variile congregaţii şi în cadrul fiecărei congregaţii luată în parte, au dat naştere unei energii impresionante, unui specific bogat şi idiosincrasic ce caracteriza nota distinctivă care făcea Massachusetts-ul colonial să fie atât de deosebit.

Acum aş dori să studiem un aspect aparent jenant al vieţii civile din Noua Anglie; şi totuşi, eu cred că el ascunde – paradoxal – secretul unei mari forţe, pe care inginerii sociali care au construit şi întreţin şcoala noastră-monopol de stat sunt siliţi să îl omită: Fiecare oraş avea posibilitatea să excludă oamenii care nu îi plăceau! Oamenii aveau posibilitatea să-i aleagă pe cei cu care voiau să lucreze, să se organizeze într-un curriculum viu care să funcţioneze bine pentru ei. Cuvintele primei Carte din Dedham cuprind perfect acest sentiment; primii colonişti voiau (şi au reuşit) să excludă „oamenii ale căror înclinaţii nu ni se potrivesc, a căror societate va fi vătămătoare pentru noi”. Aşa că, în mod ciudat, aceste prime orăşele funcţionau precum cluburile ori liceele selecte, cum funcţionează MIT şi Harvard în ziua de astăzi, reducând neînţelegerile dintre oameni la un nivel la care să poată fi rezolvate cu indulgenţă chiar de ele. Dacă luăm în considerare presiunile imense pe care le naşte oricum procesul dialectic – în cadrul căruia toţi oamenii îşi sunt proprii lor preoţi, proprii lor stăpâni, în ultimă instanţă – este greu de imaginat cum s-ar putea descurca altfel o societate congregaţională. Dacă ar trebui să-i accepţi pe toţi, indiferent cât de ostili ar fi personalităţii, filosofiei ori misiunii tale, atunci orice acţiune ar rămâne imediat paralizată din cauza unor neînţelegeri fatale. Iar atunci cauzele şi scopurile comune, care definesc cel mai bun tip de legături umane, s-ar reduce la acele câteva iniţiative inofensive care nu au încărcătură politică, dacă există aşa ceva.

Aici este o distincţie subtilă: faptul de a trăi dialectic, aşa cum făceau locuitorii Noii Anglii, dă naştere unor reuşite spectaculoase şi scoate la iveală în oameni calităţi puternice de caracter şi de gândire; însă este imposibil de realizat acolo unde un întreg catalog de fiinţe umane sunt aruncate la întâmplare laolaltă şi sunt obligate să stea împreună, cum se întâmplă în viaţa din şcoala-monopol de stat. Ca să prevină haosul în aceste locuri, conducerea trebuie să ţintească, cu orice preţ, să facă totul pe cât posibil de uniform – timpul, spaţiul, textele şi metodele. Grecii aveau o poveste despre un om care se ocupa tocmai cu asta; numele lui era Procust. Procust îi tăia ori îi lungea pe călători ca să se potrivească în patul său de oaspeţi. Sistemul funcţiona perfect, însă era vai şi amar de călător.

Aceşti locuitori din Noua Anglie au inventat un sistem în cadrul căruia oamenii care voiau să locuiască şi să lucreze împreună puteau să o facă. Totuşi, întreaga regiune părea să prospere din multe puncte minunate de vedere: material, intelectual şi social. Aproape că era ca şi cum, dacă te ocupai de propriile tale treburi, reuşeai, pe o cale miraculoasă, să te ocupi şi de treburile publice. Obiceiurile încrederii în sine, respectului de sine, neînfricării, democraţiei şi loialităţii locale cultivau cetăţeni buni. Şcolile-monopol de stat bineînţeles că folosesc alt plan în ziua de azi. Oamenii sunt scoşi vrând-nevrând din arii mari „de capturare” şi apoi sunt azvârliţi laolaltă în compartimente, în funcţie de punctaje asemănătoare la testele standardizate. Acolo li se impune să funcţioneze şi să se comporte pe baza indicaţiilor unor străini. Christopher Lasch notează în Adevăratul şi Singurul Cer:

Capacitatea de loialitate este întinsă în strat prea subţire atunci când încearcă să se alipească ipoteticei solidarităţi a rasei umane. Ea trebuie să se dezvolte în legătură cu oameni bine definiţi, în locuri bine definite, şi nu în legătură cu un ideal abstract al drepturilor universale ale omului. Iubim anumiţi bărbaţi şi anumite femei, nu umanitatea în general.

Aici este prinsă o părticică din ceea ce nu este în regulă cu şcolile obligatorii, mari cât oraşele din Noua Anglie, şcoli care nu permit o alegere a programei, a filosofiei ori a celor cu care să te întovărăşeşti. Wendell Berry prinde o altă părticică într-o scrisoare adresată editorului unei reviste:

Nu cred că „gândirea globală” este inutilă, cred că este imposibilă. Nu poţi să te gândeşti la ceea ce nu cunoşti, şi nimeni nu cunoaşte planeta asta. Unii oameni ştiu câte ceva despre mici părţi ale ei [...]. Oamenii care gândesc global o fac reducând globul, în mod abstract şi pe bază de statistici, la cantităţi. Tiranii politici şi exploatatorii industriali au făcut asta cu mare succes. Concepţiile lor şi lăcomia lor sunt abstracte, iar abstracţiunile lor conduc, într-un mod înfricoşător de direct şi de simplu, spre acţiuni care sunt fără excepţie distructive. Dacă vrei să faci fapte bune şi de conservare, trebuie să gândeşti şi să acţionezi local. Efortul de a face fapte bune trădează jocul global. Nu poţi face o faptă bună la nivel global [...] o faptă bună, ca să fie bună, trebuie să fie acceptabilă „geniului locului”, după cum l-a numit Alexander Pope. Asta presupune o cunoaştere locală, deprinderi locale şi o dragoste locală pe care practic nimeni dintre noi nu o posedă şi nici nu o poate dobândi gândind global. O putem dobândi numai printr-o fidelitate locală pe care ar trebui să o întreţinem câteva generaţii [...]. Nu-mi doresc să fiu iubit de oameni care nu mă cunosc; dacă aş fi o planetă, aş simţi exact la fel.

Deprinderile locale, cunoaşterea locală, dragostea locală şi fidelitatea locală reprezentau ceea ce forjăria Congregaţionalismului din Noua Anglie făurea cel mai bine, dar exista şi un aspect negativ al acestui patriotism local.

Discriminarea religioasă a Noii Anglii timpurii era o metodă de a asigura suficientă armonie locală ca să se poată dezvolta o comunitate de oameni care se potriveau între ei şi care împărtăşeau o viziune comună asupra lucrurilor. Iată o scenă care s-a petrecut acum trei sute de ani în oraşul Dedham, Massachusetts, la care poate că ai fi putut să fii martor chiar din biserica în care am vorbit eu: trei femei quaker, dezbrăcate până la brâu şi biciuite prin tot oraşul, legate fiind de coada unei căruţe. Ar fi puţin spus să afirmăm că un asemenea tratament sublinia faptul că înclinaţia spre quakeri nu era una potrivită în Dedham. Dar apoi, la drept vorbind, nici înclinaţia spre prezbiterianism nu era bine văzută. Însuşi John Milton scrisese că „noul prezbiter nu este nimic mai mult decât vechiul preot scris cu litere mari”, iar în consecinţă toţi prezbiterienii au fost goniţi în sălbăticia din New Jersey, unde au fondat Princeton. Bineînţeles că era la fel de dăunător pentru sănătatea ta să fii catolic în Dedham, ori nivelator, ori digger, ori hutterit. În acest mod detestabil, Dedham a reuşit să se bucure de 234 de ani de puritate religioasă înainte ca monopolul său congregaţional să fie distrus.

Ei bine, ce înseamnă toate acestea? Doar atât: aspectul negativ al alegerii locale este foarte uşor de văzut şi chiar de prezis. Îl vedem bine ilustrat în exemplul Dedham-ului colonial. Dar întreaga problemă este cu mult mai complicată decât simplul fapt de a aloca o notă rea discriminării religioase sau oricărui alt tip de alegere socială care prescrie sau limitează un anumit fel de legătură umană. De exemplu, de unde am putea începe să căutam o explicaţie a faptului că oamenii aceştia au devenit treptat mai toleranţi şi au ajuns să accepte toate formele de religie? Chiar şi-au schimbat obiceiurile conservatoare până într-acolo că Massachusetts a câştigat o reputaţie naţională de cel mai liberal stat din Statele Unite. Aceasta este o schimbare la o sută optzeci de grade, care ne-ar trebui lămurită în condiţiile de atunci, lipsite de constrângere, de intimidare sau de o legislaţie puternic autorizată, nu-i aşa? Cum s-au auto-învăţat Dedham şi restul acelor oraşe să se reformeze fără să fie constrânse de specialişti şi fără o intervenţie centralizată? Nu uitaţi, ei permiteau numai practicanţilor unei singure religii să voteze. Dar s-au schimbat! Şi nimeni nu i-a forţat să se schimbe! Un ceva misterios din străfundurile structurii congregaţionalismului i-a făcut să renunţe la o parte din exclusivismul pe care aderarea la o dogmă biblică de elită li-l transmisese.

Sunt sigur că acel „ceva” a fost aproape în întregime o alegere locală necondiţionată. Şi a fost de auto-corectare! Deoarece bisericile oraşului nu au format echipă ca să prezinte o „ortodoxie” instituţionalizată care să facă fiecare oraş exact la fel ca oricare altul – cum fac în ziua de azi şcolile-monopol de stat – abaterea dintr-o biserică putea contrabalansa cu rectificarea ei în altă biserică. Atât timp cât oamenii aveau posibilitatea să voteze prin simpla lor prezenţă, piaţa liberă pedepsea abaterile serioase, lăsând congregaţia pustie, la fel cum putea să recompenseze un loc bun, umplându-l de oameni. Şi chiar dacă se găseau destui oameni ticăloşi ca să formeze un oraş de ticăloşi ori o congregaţie de ticăloşi, atât timp cât nu exista o maşinărie construită ca să-i oblige pe toţi ceilalţi să se supună ideii lor, prejudiciul uman pe care putea ea să-l cauzeze era strict limitat. Doar când se nasc situaţii din care se poate ridica o „ortodoxie” centralizată, asemeni unei piramide, apare pericolul ca vreo otravă centralizată să ne otrăvească pe toţi.

***

Da, aspectele negative ale alegerii locale sunt uşor de observat, iar argumentul covârşitor în favoarea ei – acela că, în lipsa acestei alegeri, spiritul democraţiei nu poate exista – este greu de văzut. Din cauză că există şi tiranie locală din belşug, este tentant să cedezi puterea – în numele dreptăţii – vreunei autorităţi centralizate, autoritate care să găsească, dintr-un sediu central, cea mai bună cale pentru toţi. Asta este ceea ce se presupune că ar trebui să fie un curriculum naţional pentru şcoli, un mod raţional şi corect de a introduce legi care să facă învăţământul de proastă calitate să dispară. Un curriculum naţional nu le-ar fi permis niciodată oraşelor Dedham, Sudbury, Framingham ori Wellfleet să se dezvolte în felul în care s-au dezvoltat; acesta ar fi fost un lucru periculos, imprevizibil şi controversat – nu, ele ar fi fost reglementate în mod centralizat, la fel cum sunt reglementate şi şcolile noastre din ziua de azi, chiar şi în lipsa unui curriculum naţional ori a unor standarde naţionale.

Iar aici intervine dialectica. Experienţa secolului nostru, planificat după o structură centralizată, nu a fost prea bună pentru majoritatea oamenilor. Conform unora, însăşi planeta se află în mare primejdie. Iar chestiuni interzise prin lege precum alcoolul, abuzul de droguri sau rasismul nu par să dispară, cum a dispărut în mod firesc exclusivismul religios în Noua Anglie, sub un regim de alegere locală; în schimb, legea pare să le administreze proastelor obiceiuri o injecţie care le conferă o nouă viaţă virulentă. Gândiţi-vă la marile victorii progresiste câştigate în tribunale din cauză că inginerii sociali nu au fost capabili să construiască un consens public, ori fiindcă nu au vrut să aibă răbdare: acţiuni afirmative, desegregaţia, restricţii în ce priveşte reprezentările grafice cu conţinut sexual care se găsesc la chioşcul local de ziare, diferite controverse legate de drepturile femeii şi aşa mai departe. Sunt oare toate acestea victorii pentru grupul pe care curtea de justiţie a căutat să îl apere sau au ele aceeaşi valoare pe care ar fi avut-o dacă ar fi fost câştigate prin schimbarea consensului social? Conform celor mai mulţi parametri, condiţiile grele ale americanilor negri, spre exemplu, par să fie mai rele acum decât în 1960. Mai mult, o dispoziţie răutăcioasă pare să existe la tot pasul, inclusiv în şcolile noastre, care revarsă dispreţ şi neglijenţă peste eforturile suplimentare de a oferi o mână de ajutor descendenţilor sclaviei. Situaţia dificilă a femeilor este puţin mai greu de observat, însă dacă rata tot mai înaltă a sinuciderilor, bolile de inimă, bolile pe fond emoţional, sterilitatea şi alte condiţii patologice reprezintă un indicator, atunci admiterea femeilor en masse în locurile de muncă de tip unisex nu este o binecuvântare lipsită de aspectele ei negative. În plus, mai există şi dovezi neliniştitoare cum că venitul unui cuplu muncitor din 1990 are o putere de cumpărare numai puţin mai mare decât venitul unui muncitor obişnuit din 1910. De fapt, acum doi muncitori sunt angajaţi la preţ de unul – o urmare pe care Adam Smith sau David Ricardo ar fi putut să o prezică. Iar un cost social nu atât de evident al tuturor acestor chestiuni a fost distrugerea vieţii de familie, pierderea căminului ca refugiu şi adăpost şi dezorientarea copiilor care, încă de mici, au fost crescuţi de străini.

Oare produce intimidarea legală centralizată rezultatele sociale pe care le promite? Nu cu mult timp în urmă, narcoticele erau legale în Statele Unite; deşi întotdeauna au reprezentat o pacoste dăunătoare, ele nu au ajuns la grad de epidemie până să se emită legi care să le interzică. Oare este posibil ca faptul de a constrânge oamenii să facă ceva să garanteze că ei se vor conforma numai superficial, cu rea voinţă, sau cu indiferenţă – în afara cazului în care eşti dispus, precum Armata, să suspenzi majoritatea drepturilor umane şi să apelezi la orice grad necesar de intimidare? Şi în caz că cel din urmă este singurul mod prin care constrângerea poate să dea rezultate, care mai este valoarea umană de a o folosi, dacă ea diminuează calitatea vieţii umane?

Mai multe prohibiţii în posibilitatea de a alege în ce priveşte educaţia sunt impuse în prezent prin lege, menţinând cu sfinţenie o birocraţie exclusivă de profesori şi administratori cu diplome şi literalmente sute de agenţii invizibile, care sunt necesare pentru a întreţine instituţia şcolii-monopol de stat. Sfidând lecţiile pieţei, acest megalit psihopatic s-a făcut din ce în ce mai puternic, în ciuda eşecurilor sale imense de a educa, de-a lungul întregii sale istorii. Reuşeşte să supravieţuiască numai din cauză că se foloseşte de puterea poliţiei de Stat ca să-şi umple clasele, altfel pustii. Interzice posibilitatea de alegere locală şi diversitatea şi, datorită acestei prohibiţii, a avut un efect îngrozitor asupra naturii moralei noastre naţionale. Efectul pe care prohibiţia naţională, prin lege, a alcoolului l-a avut asupra coeziunii sociale şi asupra valorilor comune reprezintă o lecţie practică – sper că prea recentă ca să o dăm uitării. Şi, în comparaţie cu prohibiţiile pe care şcoala-monopol de stat le impune asupra familiilor şi copiilor unei naţiuni, prohibiţia alcoolului este un episod minor. Împiedicând desfacerea unei pieţe libere a educaţiei, o mână de ingineri sociali, sprijiniţi din spate de industriile care profită de pe urma învăţământului obligatoriu – colegiile de profesori, editorii de manuale, furnizorii de materiale şi alţii – s-a asigurat de faptul că majoritatea copiilor noştri nu vor primi o educaţie, chiar dacă vor fi perfect şcoliţi.

Divorţat de religie, principiul congregaţional reprezintă o forţă psihologică ce propulsează persoane individuale să-şi atingă potenţialul maxim atunci când funcţionează în grupuri mici de oameni cu care se simt în armonie. Dacă te gândeşti la aceasta, începi să te întrebi ce rost are să aranjezi lucrurile în orice alt fel. Congregaţionaliştii înţelegeau în profunzime ideea că lucrurile bune se întâmplă spiritului uman atunci când este lăsat în pace.

Cea mai bună dovadă pe care o am la îndemână pentru faptul că este o idee minunată să-i laşi pe oameni în pace, să-şi aranjeze propriile destine locale, este însăşi ciudata sociologie a prezenţei mele de anul trecut ca vorbitor în Dedham. Acolo, într-o comunitate care biciuise femei quaker pe jumate goale, stăteam eu – un romano-catolic cu nevasta prezbiteriană de origine scoţiană, însoţit de bunul meu prieten Roland, pe jumătate păgân, pe jumătate evreu – într-o biserică unitariană universalistă, care fusese odată congregaţională. Niciun act din legislaţia Massachusetts-ului, nicio pronunţare a Curţii Supreme nu au făcut acest lucru posibil. Oamenii au învăţat să fie vecini în Dedham din cauză că trei sute de ani au avut posibilitatea reală de a alege, inclusiv posibilitatea de a alege să facă propriile lor greşeli. Toată lumea a învăţat o cale mai bună decât excluderea prin care să-şi rezolve neînţelegerile, pentru că au avut timp să se gândească la această problemă şi să-i dea de cap – timp măsurat în mai multe generaţii.

Dar dacă li s-ar fi impus să se schimbe şi li s-ar fi impus, ca altor imigranţi, să-şi schimbe comportamentul şi să-şi abandoneze cultura în cadrul şcolilor obligatorii instituite în acest scop, cred că ceea ce s-ar fi întâmplat ar fi fost următoarele: unii dintre ei ar fi părut că se schimbă, însă ar fi nutrit resentimente atât de puternice, fiind privaţi de posibilitatea de a alege, că s-ar fi dezvoltat vreun mod de răzbunare. Şi marea majoritate a grupului privat de posibilitatea de a alege, de obiceiuri, de familie şi de rădăcini ar fi reacţionat în variate feluri ca răspuns la aceste presiuni sociale – ar fi înnebunit încet ori ar fi devenit oameni simplificaţi, poate potriviţi să care pietre ca să construiască piramidele altora sau să se uite la fanteziile simplificate ale televizorului, dar nepotriviţi pentru aproape orice altceva.

În ciuda admiraţiei numai la nivel declarativ faţă de posibilitatea de alegere locală, pe care continuăm să o avem încă de pe vremea perioadei congregaţionale, şcolile noastre funcţionează după un plan centralizat şi au deja gata pregătit un curriculum naţional, mijlocit de industria editării de manuale şi de training-urile standardizate ale profesorilor. Este destul de evident faptul că şcolile noastre au eşuat, în mod spectaculos, în a le oferi copiilor noştri educaţia pe care ne-o doream pentru ei, identitatea pe care ne-o doream pentru ei sau în a le transmite visul societăţii democratice lipsite de diviziunile de clasă, vis după care încă tânjim; ceea ce ne scapă este logica acestui eşec. Permiţând impunerea direcţiei de către centre care sunt mult în afara controlului nostru, am ratat în repetate rânduri morala principiului congregaţional: oamenii nu sunt nici pe departe compleţi dacă nu se adună în mod voluntar în grupuri de suflete armonioase. Faptul de a se aduna laolaltă ca să-şi împlinească visurile de individualitate, familie şi comunitate, visuri potrivite cu natura lor umană, este ceea ce îi face compleţi; numai sclavii sunt adunaţi de alţii. Iar aceste visuri trebuie scrise la nivel local, fiindcă a manifesta ambiţii mai mari fără o asemenea bază înseamnă să pierzi legătura cu lucrurile care dau sens vieţii: identitate, familie, prieteni, muncă şi o comunitate intimă.

***

Mie îmi pare că în Statele Unite există două moduri „oficiale”, ambele greşite, de a privi starea educaţiei din zilele noastre. Întâi, o considerăm a fi o problemă de inginerie, care poate fi făcută să dispară printr-o abordare pragmatico-instrumentală. Din această perspectivă, există numai o cale bună şi una rea de a educa şi, în niciun caz, miile de posibilităţi private individuale, în care poate că ar fi crezut congregaţionaliştii Noii Anglii. Apoi, privim învăţământul de parcă ar fi un personaj dintr-o dramă fără sfârşit care se desfăşoară într-un tribunal, dramă în care îi căutăm pe ticăloşii care ne-au împiedicat copiii să înveţe. Profesori slabi, manuale proaste, administratori incompetenţi, politicieni răi, părinţi rău instruiţi, copii slabi – oricine ar fi ticăloşii, noi îi vom găsi, îi vom acuza, îi vom da în judecată, îi vom judeca, poate chiar îi vom executa! Atunci totul va fi în regulă.

Din aceste două moduri greşite de a privi educaţia, s-au dezvoltat industrii enorme, care pretind că au puterea să vindece învăţământul public de conflictele şi demonii săi în schimbul bogăţiilor. În tot carnavalul acestei gândiri magice, s-a format o paradă de profitori: analişti, consultanţi, cercetători, cămine universitare, scriitori, consilieri, foiletonişti, comitete pentru manuale, consilii şcolare, corporaţii de testare, jurnalişti, colegii pentru profesori, departamente ale statului pentru educaţie, persoane care monitorizează, coordonatori, producători, profesori şi administratori cu diplome, emisiuni televizate şi o hoardă întreagă de afaceri legate de şcoală – toate excrescenţe parazite ale monopolului de stat asupra conceptului de şcoală.

Marea atracţie pe care o prezintă, pentru mulţi dintre noi, ingineria socială şi demonologiile antisociale este faptul că ambele ne promit în esenţă o rezolvare rapidă. Acesta a fost dintotdeauna aspectul întunecat al visului american, şi anume căutarea unei soluţii uşoare, credinţa în magie. Parada fără sfârşit de promisiuni care constituie chintesenţa reclamelor americane – una dintre cele mai mari întreprinderi naţionale ale noastre – confirmă gradul profund de superstiţie care stă la baza fundaţiei noastre naţionale, superstiţie care a fost instituţionalizată în afacerile de publicitate. Bani obţinuţi cu uşurinţă, sănătate păstrată cu uşurinţă, frumuseţe obţinută cu uşurinţă şi educaţie obţinută tot cu uşurinţă – doar dacă reuşim să găsim incantaţia potrivită. Pândind din spatele magiei, stă imaginea oamenilor ca maşinărie care poate fi construită şi reparată. Aceasta este moştenirea noastră calvinistă, strigând la noi după sute de ani şi spunându-ne că lumea şi toată diversitatea ei plină de viaţă este numai o maşinărie, nu prea greu de ajustat dacă aruncăm deoparte sentimentalismul şi ardem ticăloşii, metaforic vorbind sau chiar pe ruguri, în funcţie de secolul în care ne aflăm. Reforma şcolară reprezintă, pentru cei mai mulţi dintre noi, un tehnician apucând cheia potrivită, ori Perry Mason găsind indiciul care-i trebuia ca să-l prindă pe răufăcător.

***

În ultimă instanţă, felul în care ne raportăm la problemele sociale depinde de filosofia noastră despre natura umană: ce credem că sunt oamenii, de ce anume credem că sunt ei capabili, care ar putea fi sensul existenţei umane, dacă există vreunul. Dacă oamenii sunt maşinării, atunci şcoala nu poate fi decât un mod de a face aceste maşinării mai trainice; logica maşinăriei impune ca părţile să fie uniforme şi interşanjabile, toate operaţiile să fie constrânse de un anumit timp, previzibile, economice. Vă amintesc toate acestea de şcoala la care aţi mers, de şcoala la care merg copiii dumneavoastră? Din păcate, Războiul de Secesiune ne-a arătat, fără urmă de îndoială, utilitatea atât financiară, cât şi socială a înregimentării; însă, în ciuda faptului că această concepţie despre oameni ca maşinării se vehiculează de mii de ani, puterea ei efectivă a început să se manifeste abia la sfârşitul Primului Război Mondial.

Educaţia americană transmite, prin intermediul metodologiei sale, faptul că oamenii sunt maşinării. Clopoţeii sună, circuitele se deschid şi se închid, energia trece, mai multă sau mai puţină, calităţile sunt reduse la un sistem de numerotare, se urmează un plan de care părţile componente ale maşinăriei nu ştiu nimic. Octavio Paz din Mexic, câştigătorul Premiului Nobel pentru Literatură din anul 1990, are de spus următoarele despre şcolile noastre:

În sistemul nord american, bărbaţii şi femeile sunt supuşi, încă din copilărie, unui proces inexorabil. Anumite principii cuprinse în formule scurte sunt repetate la infinit în presă, la radio, la televizor, în biserici şi mai ales în şcoli. Un individ îngrădit de aceste uneltiri este asemenea unei plante într-un ghiveci care este prea mic pentru ea. Nu poate creşte şi nici nu se poate maturiza. Acest tip de conspiraţie nu poate provoca altceva decât revolte individuale violente.

Nu putem creşte şi nici nu ne putem maturiza, ca plantele din ghivece prea mici. Suntem dedaţi dependenţei; în actuala noastră criză naţională de maturitate, părem să aşteptăm ca profesorul să ne spună ce să facem, însă profesorul nu vine niciodată ca să facă asta. Poduri se prăbuşesc, bărbaţi şi femei dorm pe stradă, bancherii ne înşeală, bunăvoinţa decade, familiile se trădează unele pe altele, statul minte ca o chestiune de politică – corupţia, ruşinea, boala şi senzaţionalismul se găsesc la tot pasul. Nicio şcoală nu posedă un curriculum care să furnizeze o soluţie rapidă.

Vechii congregaţionalişti ar fi fost capabili să pună de îndată degetul pe motivul pentru care societăţile piramidale – ca cele pe care le susţine forma noastră de monopol asupra învăţământului – trebuie întotdeauna să o sfârşească în apatie şi dezorganizare. La rădăcină, ele se bazează pe minciuna cum că există „o singură cale bună” în ce priveşte afacerile omeneşti şi că specialiştilor li se poate acorda conducerea permanentă a întreprinderii învăţământului. Este o minciună, deoarece dinamica schimbătoare a timpului, a situaţiei şi a locului alocă o competenţă care, la scurt timp după ce a fost câştigată, devine irelevantă şi învechită.

Învăţământul monopolizat a reprezentat cea mai importantă instituţie de instruire a societăţii de tip stup. Ea atestă oficial specialişti permanenţi, care se bucură de privilegiile unui statut nejustificat de rezultatele pe care le au. Din cauză că aceste privilegii, odată dobândite, nu vor fi cedate de bună voie, s-au format aparate întregi de privilegii care sunt imposibil de schimbat. Chiar şi dacă sunt aspru criticate, ele cresc tot mai mari şi mai periculoase, deoarece hrănesc aspecte importante ale sistemului nostru politic şi economic. Ele sunt literalmente imposibil de reformat, fiindcă au încetat să mai fie umane, transformându-se în structuri abstracte, de o eficienţă impecabilă, independente de mecanismele de supravieţuire ale trainicului control omenesc. Aici nu mai este vorba de un demon cu care să te poţi lupta, cum a făcut Daniel Webster cu Scaraoţchi, ci de unul care trebuie înfometat până la moarte privându-l de victime.

Învăţământul monopolizat reprezintă cauza principală pentru care ne-am pierdut identitatea naţională şi individuală. Faptul că a instituţionalizat diviziunea claselor sociale şi a acţionat ca agent al castelor este un lucru care stârneşte repulsie miturilor noastre fondatoare şi realităţii perioadei noastre fondatoare. Puterea lui provine din multe părţi, firul istoric anti-copil, anti-familie fiind unul singur – dar cea mai mare putere şi-o trage din aceea că se face un adjunct al tipului de economie comercială pe care îl avem, care solicită mereu consumatori nemulţumiţi.

***

A venit timpul să-i punem capăt. Acest sistem nu merge şi reprezintă unul din motivele pentru care lumea noastră se prăbuşeşte. Niciun fel de peticire nu va face ca maşinăria şcolii să funcţioneze în ideea de a produce oameni educaţi; educaţia şi şcoala sunt, după cum am resimţit toţi, doi termeni care se exclud reciproc. În 1930, acum şaizeci de ani buni, Thomas Briggs a susţinut, în timpul Prelegerii Inglis de la Harvard, că „marea investiţie a naţiunii în licee nu a dovedit niciun rezultat respectabil”; două decenii mai târziu, în 1951, un studiu făcut pe 30 000 de şcolari din Los Angeles a arătat că şaptezeci şi cinci la sută din elevii de clasa a opta nu puteau găsi Oceanul Atlantic pe hartă, iar majoritatea nu puteau calcula cincizeci la sută din treizeci şi şase. Din experienţa mea personală, stau martor că situaţia, în mod cert, nu se prezintă mai bine nici în ziua de azi.

Până la urmă, ce se întâmplă de fapt? Orice dezbatere adevărată ar trebui să atingă serios problema eşecului universal al oricărui tip de şcoală-monopol de stat. În completare şi cu televizorul, puterea distrugătoare a învăţământului este acum minunată şi ieşită complet de sub control. Instituţia televiziunii, foarte asemănătoare structural cu cea a învăţământului public, s-a extins cu atâta succes, încât acum toate portiţele de scăpare care existau înainte sunt blocate. Am distrus mintea şi caracterul copiilor naţiunii noastre furându-le tinereţea şi luându-le posibilitatea de a alege singuri. Chiar şi în caz că se va găsi o soluţie ca piramida să fie răsturnată, timp de încă un secol vom avea de plătit un preţ enorm pentru această crimă – sub forma umanităţii pierdute. Începutul unui răspuns ar fi să scăpăm de monopol.

Ce este de făcut? Uitaţi-vă la Dedham, la Sudbury, la Marblehead şi la Provincetown, toate atât de diferite şi totuşi capabile să întâmpine nevoile comunităţii lor. Întoarceţi spatele soluţiilor naţionale şi priviţi spre comunităţile de familii ca spre laboratoare de succes. Să ne întoarcem spre noi înşine până ajungem să stăpânim prima dispoziţie a oricărei filosofii vrednice de denumirea „cunoaşte-te pe tine însuţi”. Înţelegeţi faptul că toate comunităţile prospere cunosc adevărul maximei „gardurile bune fac vecini buni”, totodată fiind capabile să recunoască, să respecte, să înţeleagă, să aprecieze şi să înveţe din ceea ce alte comunităţi au altfel.

Căutaţi răspunsuri la principiul congregaţional. Încurajaţi şi sprijiniţi experimentarea; aveţi încredere în copii şi familii, pentru că ştiu ce este cel mai bine pentru ele însele; opriţi izolarea copiilor şi a bătrânilor în complexe rezidenţiale împrejmuite; implicaţi-i pe toţi, din toate comunităţile, în educaţia tinerilor: din afaceri, din instituţii, pe bătrâni, familii întregi; căutaţi soluţii locale şi întotdeauna acceptaţi o soluţie individuală mai degrabă decât una corporatistă. Nu trebuie să vă speriaţi de consecinţele educaţionale: cititul, scrisul şi socotitul nu sunt prea greu de predat, dacă faci efortul să vezi că agenda şcolară şi constrângerile nu scurtcircuitează întâlnirea personală a fiecăruia cu el însuşi, ca să înveţe aceste lucruri. Dispunem de dovezi din belşug care ne arată că sunt suficiente mai puţin de o sută de ore ca o persoană să ajungă să ştie carte şi să devină autodidactă. Nu vă speriaţi de strategii de intimidare care caută să vă determine să vă predaţi copiii specialiştilor.

Cred că ar trebui abolit sistemul de acreditare în învăţământ pe cât de repede posibil. Faptul că specialiştii din învăţământul acreditat sunt socotiţi ca o condiţie necesară pentru a face învăţatul posibil este o fraudă şi o escrocherie. Uitaţi-vă în jurul dumneavoastră: rezultatele diplomelor care se dau în colegiile pentru profesori sunt în şcolile pe care le vedeţi. Lăsaţi pe oricine care doreşte să predea să o facă; daţi-le familiilor înapoi banii de impozite, ca să poată alege după bunul lor plac – cine ar putea fi cumpărător mai atent ca ele, dacă li s-ar oferi mijloacele de comparaţie? Reinstauraţi sistemul congregaţional, după modelul cu adevărat nemanipulat al pieţei libere – pe această cale dialectica socială va putea reveni la viaţă. Aveţi încredere în familii şi vecinătăţi şi în persoane individuale, că-şi vor răspunde cum trebuie la întrebarea „pentru ce ne trebuie educaţia?”. Dacă unii dintre ei vor găsi un răspuns diferit faţă de ce aţi prefera dumneavoastră, să ştiţi că nu vă priveşte şi nu ar trebui să fie problema dumneavoastră. Tipul nostru de învăţământ a ascuns în mod voit faptul că răspunsul la o asemenea întrebare trebuie formulat, şi nu luat ca de la sine înţeles, dacă este să nutrim ceva mai mult decât o ridiculizare a democraţiei. Nu este legitim să aşteptăm un specialist care să răspundă la această întrebare în locul nostru. Încrederea în propriul nostru potenţial a fost cea care ne-a ajutat să punem temeliile sănătoase de pe vremea coloniilor. Sunt sigur că structura pe care am construit-o atunci încă adăposteşte un potenţial mare. Să-l folosim încă o dată ca să găsim o soluţie cu adevărata americană pentru marele coşmar al şcolii.


© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)