Abandonul şcolar şi ce ne poate învăţa ştiinţa economică

Andreas Stamate-Ştefan · 03 octombrie 2017

„Has it ever struck you as odd, or unfortunate, that today, when the proportion of literacy throughout Western Europe is higher than it has ever been, people should have become susceptible to the influence of advertisement and mass propaganda to an extent hitherto unheard of and unimagined?... Have you ever, in listening to a debate among adult and presumably responsible people, been fretted by the extraordinary inability of the average debater to speak to the question, or to meet and refute the arguments of speakers on the other side?” (Dorothy Sayers, 1947)


Eurostat-ul a publicat recent o statistică cu privire la abandonul şcolar, pe vârsta de 18-24 de ani, iar România este pe locul trei, abandonul pe această categorie urcând în zece ani (2006-2016) cu mai puţin de un procent.

Este această constatare bună sau rea? Procentual, parcă nu-i aşa de rău, mai ales că per total, UE iese bine, adică alfabetizarea este în creştere. Judecând agregat deci, poţi pune un pic pătura pe ţambal. Înainte de a oferi pe scurt câteva explicaţii la abandonul şcolar, parcă ne vine a întreba, totuşi, unde s-au dus cei care au abandonat şcoala? Dacă au renunţat la şcoală ca să lucreze la ferma părinţilor, sau în propria firmă? Sau au început să studieze pe cont propriu ceva? Nu se pune ca şcolire instruirea pe cont propriu? Dacă nu ştim ce-i cu ei, nu putem trage prea multe concluzii din statistică, cu excepţia declaraţiei UE că ţinta până în 2020 este ca la nivel european abandonul să scadă sub 10%. Abia de aici putem deduce că politica publică în domeniul educaţiei la nivel european judecă abandonul ca ceva negativ.

În paralel, statisticile cu privire la analfabetismul funcţional par şi ele îngrijorătoare. O statistică OCDE pe anul 2012 arăta că 42% dintre elevii români sunt analfabeţi funcţional (Centrul de evaluare şi analiză educaţională, 2015), adică ştiu să scrie şi să citească dar nu ştiu să folosească aceste competenţe în viaţa de zi cu zi, adică nu prea ştiu pe ce lume trăiesc, mai pe româneşte. Statul însuşi admite deci un eşec (populăm universităţile şi societatea cu analfabeţi funcţional) însă propune lupta cu abandonul şcolar? Ceva îmi scapă...Parcă ştiu secvenţa, statul a eşuat, deci mai mult stat?!

Statistica vorbeşte ce vrea ce-l ce-o alcătuieşte

În altă ordine de idei, dacă statistica e pozitivă sau negativă, asta nu se poate spune fără a şti cine sau ce anume se consideră punctul de echilibru, sau optimul. Un lucru, un fapt e negativ sau pozitiv întotdeauna în raport cu un criteriu. Este deci important cine propune acest criteriu. Dacă luăm în considerare faptul că educaţia se face preponderent în şcolile publice, implicit norma avută în vedere de Eurostat e abandonul educaţiei publice. Însă dacă şcoala publică are o calitate slabă (iar cea privată e aproape inexistentă) abandonul şcolar poate fi pozitiv, indiferent de treapta pe care se află copilul.

În raport cu obiectivele statelor europene de a şcoli orice odraslă care se află între 18-24 ani, nu este de mirare că identificarea unora care nu-s înscrişi pe nicăieri produce nelinişti şi temeri în politica publică cu privire la educaţie. În fine, dacă nu e vizată doar educaţia publică, ci şi cea privată (sau cvasi-privată), statistica e cu atât mai puţin elocventă. E ca şi cum ne-am lamenta că a scăzut consumul de traininguri în vânzări. Păi a scăzut, da, dar creşte ceva în altă parte, trainingurile în comunicare să spunem. Cine se va plânge de scăderea vânzărilor? Producătorul, desigur. Să aplicăm acum analogia la stat, ca producător de servicii educaţionale.

Oricum, istoria nu prea e în favoarea şcolii publice când vine vorba de procentul celor şcoliţi. Sunt cazuri documentate în care, într-un context de piaţă relativ liberă, procentul celor şcoliţi a crescut, scăzând semnificativ imediat ce diverse legi au instituit gratuitatea şcolii publice. (Simpson, 2004)

Ne scapă o reflecţie

Spaţiul instituţional, judecat după standardele pe care şi le propune, pare a fi într-o continuă criză de timp. Întâlnim tipul acesta de lamentare în mai toate politicile publice de altfel, în cea monetară (unde se ratează ţintirea inflaţiei), în cea bugetară (unde deficitul bugetar depăşeşte cotele înainte pronunţate), în cea legată de fondurile europene (unde rata absorbţiei scade), în cea legată de sănătate (unde rata vaccinărilor scade), în politica muncii (unde rata ocupării e tot timpul prea mică) şi exemplele pot continua. De ce ratează statul sistematic ratele de funcţionare „optimă”, se întreabă cineva? Poate n-or fi optime… sau poate că sursa problemei este însuşi statul, dar această reflecţie ne scapă.

Răspunsul e simplu (iar ştiinţa economică poate fi de folos) pentru că obiectivele sale nu consună cu obiectivele societăţii în ansamblu, şi chiar dacă ar coincide, punerea lor în practică ar fi grevată de absenţa unei metode de a diferenţia între proiecte utile şi mai puţin utile, în acest caz educaţionale. Căci cum ar putea şti un minister al educaţiei (ce să mai vorbim de cel românesc care e la a nu ştiu câta generaţie de cobai educaţionali, mafii ale doctoratelor plagiate şi ale manualelor alternative) ce-şi doresc cei pe care îi constrânge să intre în sistemul său educaţional? Statul centrează, statul dă cu capul. El face şcolile, elaborează traseul obligatoriu (pentru incluziune socială), el separă performanţa de mediocritate. Pe bună dreptate, stăm şi ne întrebăm cum poate selecta statul o echipă de tineri performanţi în matematică, când, la celălalt capăt al mesei, aprobă doctoratele plagiate ale unor politicieni corupţi. Există şi oameni buni, veţi spune, ceea ce este corect, dar totuşi, cum de coabitează cu cei slabi, şi mai important, cum de cei slabi nu pot fi eliminaţi?

„De ce ai abandona şcoala?”

Deseori întrebarea aceasta sugerează că abandonul n-are temeiuri solide, fiind mai curând motivat de capricii personale sau chiar de probleme de infracţionalitate. Nu vorbim însă despre abandonul în favoarea intrării în crima organizată sau în nu ştiu ce bandă de băieţi de cartier care vând telefoane sau droguri la colţul blocului. Ar însemna să fim prea reducţionişti. Chiar dacă, cu titlu de amuzament, părinţii şi profesorii ştiu prea bine că multe din şcolile publice româneşti au devenit „ateliere” de produs astfel de băieţi. De altfel, nici statistica, încă o dată, nu ne spune de ce au abandonat, în schimb, propune subtil să ne înarmăm împotriva abandonului.

Unul din argumentele des invocate, oarecum ad hoc, este că tinerii abandonează şcoala pentru că nu are cine să le arate că şcoala e bună, că nu există un mediu favorabil şcolirii. Presupunând că puţini din bunicii şi părinţii noştri au făcut homeschooling, deci cei mai mulţi au trecut prin şcoală, cum de totuşi n-are cine să-i îndrume? Cum de nu există un mediu favorabil şcolirii după mai bine de o sută de ani de şcoală, preponderent publică? Nu cumva ar trebui sărbătoriţi – cu titlu de umor negru, aşa – o sută de ani de distrugere a educaţiei şi încrederii în educaţie? Veţi spune, cum? Dar Iorga? Dar Maiorescu? Dar Madgearu? Ei bine, sunt toţi şcoliţi în străinătate, cel puţin în ceea ce priveşte studiul universitar.

E limpede deci că argumentul nu ţine, sau dacă ţine atunci problema nu mai este abandonul, ci calitatea şcolii, aşa încât, dacă aceasta este în scădere, abandonul e o decizie raţională, motivată de decizii personale ale individului în privinţa propriei vieţi şi cariere. Ce calitate are şcoala în România se poate vedea spre exemplu, pe domeniul educaţiei superioare, din topurile universităţilor în lume (fără a le considera repere ultime), unde cele româneşti nu intră în competiţia pentru calitate (QS TopUniversities, 2017). Nu mai punem aici prestigiul profesorilor români sau cât de prezenţi sunt ei în jurnale academice de top, că ne întristăm de-a binelea.

În general însă, abandonăm sau nu mai consumăm un bun pentru că ne facem nişte calcule, nişte evaluări, încercăm să anticipăm poziţia noastră viitoare după ce consumăm acel bun. Ca şi în afaceri însă, şi în educaţie, acest proces de anticipare, de evaluare e practic dinamitat de celalalte politici publice care generează incertitudine, expandând nefiresc unele sectoare de activitate, şi reducându-le pe altele.

Criza economică e cel mai bun exemplu. Expansiunea monetară (politica monetară laxă) creşte artificial sectorul construcţiilor, devine astfel un domeniu fals profitabil. Cu o percepţie denaturată asupra expansiunii sectorului, părinţii îşi îndeamnă copiii să meargă la studii de profil, căci este ceea ce se caută acum. Vine criza, s-a sfârşit şi cu viitorul construcţiilor. Ţineţi minte socialismul? Ce a şcolit preponderent socialismul pentru propriile-i industrii? Mulţi, foarte mulţi ingineri. După criză, adică după ce socialismul s-a prăbuşit, viitorul inginerilor părea ruinat, chiar dacă piaţa i-a integrat pe mulţi în noua diviziune a muncii, bazată pe proprietate privată şi comerţ. Politicile monetare expansioniste penalizează deci proiectele educaţionale pe termen lung, făcându-le fals atractive pe cele pe termen scurt, în strânsă legătură cu sectoarele artificial dezvoltate.

Centralizarea/planificarea de stat a unui sector este alt factor. Te duci la medicină, pasiunea ta de-o viaţă, termini facultatea, ajungi cel mai probabil mai întâi în sistemul public de sănătate. Cu chiu cu vai obţii vreun loc, stând pe lângă cutare medic-profesor, foarte probabil dintre cei care fac lobby pentru menţinerea spitatelor în regim public. Dacă totuşi reuşeşti şi eşti bun, corupţia din sistem te dezgustă şi pleci afară.

Fondurile europene, altă sursă potenţială de incertitudine. Cursuri de afaceri, cursuri de gătit, cursuri de frizer, cursuri de management sau mai ştiu eu ce, ajungi pe piaţă, surpriză, nu prea sunt mulţi care să te angajeze. O duc foarte bine de regulă deci cei care şcolesc, şi prost cei şcoliţi. În principiu cam aşa se întâmplă cu orice fond public, odată accesat ai senzaţia că se pot face multe, şi mai rău, că în ciuda unui rateu, te poţi înscrie la alte fonduri (Păun, 2012). Şi este firesc, câtă vreme nu suporţi integral din propriul buzunar rateul. Hazard peste hazard şi uite-aşa se face o generaţie de rateuri şi rataţi. Numai buni de şcolit din nou cu alte fonduri publice.

Programele care subvenţionează sau împrumută, direct sau indirect şcolirea în sistemul universitar (spre exemplu programele post-doc) sunt iarăşi alt factor care produce dezechilibre, o inflaţie de absolvenţi şi diplome, reducând în acest fel valoarea educaţiei superioare, mai ales în ochii angajatorilor (Dorobăţ, 2016).

Într-un context intervenţionist deci, în care incertitudinea este mare, abandonul şcolar poate fi un semn de raţionalitate. Este exact ca atunci când firmele se prind că e vorba de credit din expansiune şi nu s-ar depune dosarele de finanţare, deoarece anticipează corect riscul de prăbuşire. La fel şi aici, nu mă mai duc la ASE, că iar vine criza şi n-am unde să mă angajez, mai bine optez pentru meserii mai puţin sensibile la fluctuaţii.

A judeca abandonul dintr-o perspectivă autoritaristă („oamenii nu ştiu că le trebuie liceu, licenţă, facultate, master, doctorat”, „oamenii sunt ignoranţi, trebuie conduşi, guvernaţi de o minte luminată”) e necugetat şi simplist. Cu cât gândim mai mult aşa, cu atât vom da apă la moară perpetuării sistemului public de educaţie (deci şi grupurilor de interese politice din jurul educaţiei monopolizate de care suntem astăzi oripilaţi). Şi, mai dramatic, vom fi tot mai represivi cu dorinţele de independenţă personală ale semenilor noştri (Rothbard, 1999).

Oamenii chiar îşi fac calcule, nu doar când cumpără o casă sau o maşină, ci şi educaţie şi şcolarizare, în general.

Abandonul şcolar pe o piaţă liberă a educaţiei

Spre deosebire de o piaţă reglementată a educaţiei, cum este cea de astăzi, pe o piaţă liberă ar funcţiona oferte educaţionale concurente care ar satisface nevoile unei clientele reale. Curicula de matematică sau geografie sau economie ar fi realizată în funcţie de nevoile celor care se înscriu în şcoală, asemeni şi timpul dedicat studiului. Putem specula că dacă vrei să studiezi doar Keynes, e posibil să existe o şcoală dedicată, dacă vrei să studiezi Mises, asemenea. Depinde cât de mare va fi cererea pentru diversele tipuri de produse educaţionale.

Pe piaţa liberă nu faci cursul X sau facultatea Y, doar pentru că altfel nu ai acces la un anumit job. Educaţia pe piaţa liberă poate avea şi un scop pragmatic, dobândirea unor competenţe, dar poate fi şi scop în sine, acela de a te situa mai bine din punct de vedere cultural. Concurenţa dintre şcoli e de natură să reducă preţurile (favorizând deci accesul copiilor din medii mai defavorizate), crescând calitatea bunurilor şi serviciilor. Dacă totuşi preţurile se dovedesc „rigide”, rămâne pentru cei săraci opţiunea carităţii private, organizată în jurul fundaţiilor sau chiar mănăstirilor şi bisericilor (Topan, 2007).

Vă sună a concurenţă pură şi perfectă? Nu, sistemul de stat este cel care funcţionează exact pe modelul concurenţei pure şi perfecte: şcoli multe, dimensiuni similare, ofertă relativ omogenă, rivalitate spre zero etc. Piaţa liberă în educaţie înseamnă libertatea de a alege traseul educaţional, concurenţă între furnizori (deci rivalitate) şi ofertă diversificată la toate nivelurile pentru care există o cerere. Cât de multe trasee, cât de multă concurenţă şi cât de diversificată va fi oferta rămâne o problemă pur antreprenorială.

Abandonul unei şcoli pe o piaţă liberă înseamnă că există o opţiune alternativă mai bună la nivel individual (nu în mod necesar tot educaţională) iar la nivelul firmei înseamnă un risc de pierdere a cotei de piaţă şi a profitului. Deci constrângeri tari pentru proprietarul şcolii. Ce vei face dacă-ţi pierzi din elevi/studenţi? Te sindicalizezi, faci lobby, influenţă la minister pentru fonduri, clădiri etc.? Nu prea merge, căci pârghiile acestea nu există, ministerul nu mai are această putere supremă, de a sări în ajutorul oricui întâmpină dificultăţi pe piaţă.

În acelaşi timp, riscul ca mediul educaţional să fie populat strategic cu politicieni sau birocraţi (în căutare de altceva decât educaţie) este practic zero. Acreditarea fiind decisă de consumatori, „poliţa de asigurare” clasică a sistemului intervenţionist, de a păstra uşa deschisă unor persoane cheie, cu rol decisiv în politici publice, devine inutilă, acreditarea nu mai depinde de ei, ci de cei cărora li se adresează direct oferta educaţională, consumatorii (părinţi, firme etc.).

Surse:

Centrul de Evaluare şi Analiză Educaţională, 2015, Scăderea analfabetismului funcţional – o posibilă prioritate strategică în educaţie, raport disponibil la http://ceae.ro/wp-content/uploads/2015/10/Raport-Scaderea-analfabetismului-functional.pdf

Dorobăţ, Carmen, 2016, „The Devaluation of Higher Education”, disponibil la https://mises.org/blog/devaluation-higher-education

Eurostat, „Early-leavers from education and training”, disponibil la http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Early_leavers_from_education_and_training

Păun, Cristian, 2012, „România (a)trasă în ţeapa fondurilor europene”, disponibil la http://cristianpaun.finantare.ro/2012/11/14/romania-trasa-in-%C8%9Beapa-fondurilor-europene/

Rothbard, Murray, 1999, Education. Free and Compulsory, disponibil aici.

Simpson, Barry, D., 2004, „Free Education and Literacy”, disponibil la https://mises.org/library/free-education-and-literacy

Topan, Vlad, 2007, „Părinţii sau statul?”, disponibil la http://mises.ro/405/parinii-sau-statul


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)