Despre concurenţa politică, văzută ca formă de conflict

Mihai-Vladimir Topan · 27 septembrie 2017

Într-un material trecut – Concurenţa ca formă de cooperare – am încercat o apărare a concurenţei economice ca formă de cooperare socială, de descoperire finalmente a rolului pe care fiecare membru al societăţii poate să-l joace în angrenajul structurii sociale de producţie. N-am să reiau aici argumentele avansate, dar ideea era aceea de a respinge versiunea conform căreia concurenţa din arena economică este o veritabilă formă a darwinismului social, ipostazierea unei jungle în care doar cei puternici pot supravieţui. Sau, pe scurt, am dorit să atrag atenţia că cei care echivalează sec concurenţa economică cu conflictul sunt cel puţin neglijenţi, dacă nu în flagrantă eroare.

De data aceasta am să mă opresc asupra altui proces, mai abscons, dar care este varianta (implicită sau explicită) de rezervă din buzunarul tuturor celor care vituperează împotriva concurenţei economice. Sau – caz fericit, dar pe care-l bănuiesc mai degrabă rar – este fenomenul care îi deranjează cu adevărat pe mulţi, dar neputându-l desemna riguros, îl indică prin ideea generală de concurenţă. Îl voi numi „concurenţa politică” – deşi poate mulţi vor fi surprinşi de opţiunea terminologică – şi voi încerca să argumentez că abia acesta este, în sens strict, conflictual. De asemenea, voi încerca să argumentez şi să arăt că ne angajăm în concurenţă politică cel puţin la fel de des, (dacă nu mai des) – şi faptul e oricum mult mai nociv – decât în concurenţă economică.

Se cuvine să precizez de la bun început că, după părerea mea, cei care critică procesul concurenţei economice de pe poziţii morale, propunând reforme morale şi limite morale, sunt cât se poate de îndreptăţiţi s-o facă. Îndemnuri către oamenii de afaceri sau către toţi participanţii la procesul economic de tipul „nu căutaţi numai să câştigaţi profituri cât mai mari; nu faceţi concurenţă acerbă; nu căutaţi cu orice preţ să preluaţi un competitor mai mic şi nu ţineţi morţiş la o politică de preţ care să-l falimenteze; nu negociaţi la sânge cu un furnizor, partener, angajat sau un client etc.” sunt cât se poate de legitime. Nici un deziderat cu orizont finit (şi, deci, nici profitul în afaceri sau succesul în concurenţa economică) nu merită absolutizat ca atare, căci cădem în ieftină idolatrie. Dar cazul activităţii economice nu este, din această perspectivă, cu mult diferit de cel al altor profesii sau domenii de activitate.

Aşa-numita „sănătate clinică”, obiectivul sistemelor medicale moderne, poate fi şi ea absolutizată. Şi ne-am putea referi şi la sfera medicală ca fiind mânată de „motivul sănătăţii” (sau chiar al „maximizării sănătăţii”) la fel cum vorbim de sfera economică în care guvernează „motivul (maximizării) profitului (monetar)”. Şi s-ar putea scrie uşor o pledoarie paralelă cu cea anti activitate economică, concurenţă economică şi maximizarea profitului, care să fie la modul general anti activitate medicală, anti practică medicală şi împotriva „orientării înspre sănătate” (ca să-i mai zicem şi altfel „maximizării sănătăţii”).

Mai precis, urmărirea dezideratului sănătăţii poate avea, în general vorbind, tot felul de aspecte şi consecinţe care să erodeze alte idealuri nobile şi valori umane la fel de importante. De pildă, preocuparea pentru sănătate (mai ales dacă e vorba de maximizarea sănătăţii) poate eroda valorile maternităţii, dacă tânăra şi/sau proaspăta mamă (se aplică, bineînţeles, şi la tată şi valorile paternităţii) strâmbă din nas pe considerente „de sănătate” la nopţi nedormite, mâncat mai pe apucate, amânarea preocupărilor pentru viaţă socială, siluetă, ten, podoabă capilară (mă rog, sănătatea tenului şi a podoabei capilare) etc. Sau, cine ţine morţiş să nu-şi strice ochii stă mai rar cu ei prin cărţi, aşa că maximizarea în această manieră a sănătăţii poate intra în conflict cu educaţia şi cultura. Şi exemple s-ar putea da cu duiumul.

Oricum, critica de pe poziţii morale are, fireşte şi ea exigenţele ei. Nu sunt suficiente un sentiment, o intuiţie, o indignare. Trebuie un sistem moral cât mai coerent (atât teoretic, cât şi – lucru adesea subestimat – sub aspectul raţionalităţii sau înţelepciunii practice) de pe poziţiile căruia să se facă critica. Şi mai trebuie şi oarece ştiinţă. Dacă este criticată activitatea economică, concurenţa economică, profitul, corporaţia (eventual multinaţională), monopolul, activitatea bancară etc., atunci ar fi bine să se ştie ce anume înseamnă (sau care este natura lor) aceste lucruri. La fel şi în cazul vaccinurilor, organismelor modificate genetic sau mâncării de tip fast-food. Căci până şi psalmistul şi, după el, apostolul, ne previn: „mâniaţi-vă, dar nu greşiţi”. De asemenea, critica morală are exigenţe care se întorc asupra criticului, care ar face bine să înceapă reforma morală cu sine însuşi (şi, vorba cuiva: acest lucru îl va ţine ocupat o vreme…).

Nu cei care critică moral concurenţa economică, aşadar, sunt problema. Mai degrabă cei care vor reforme instituţionale şi politice în subtextul criticării concurenţei economice, trebuie luaţi la bani mărunţi mai atent. Ce propun în loc, de fapt? Ce vor? Şi poate dumneavoastră veţi fi surprinşi să aflaţi – eu unul nu mai sunt demult: vor invariabil intervenţia statului.

Cum îl supără pe careva ceva în arena economică (şi socială), cum se întrebă retoric şi (numai în aparenţă) moralizator „ce face guvernul”? Sunt prea multe firme mici de apartament, chioşcuri şi magherniţe inestetice şi insalubre care mai invadează şi spaţiul public al trotuarelor? Să vină statul! Sunt, dimpotrivă, prea multe firme mari, corporaţii, supermarket-uri şi mall-uri care sufocă oraşul când ar trebui să stea (cel mult) în afara lui? Să facă statul ceva! Există şomeri? Să-i întreţină sau se ocupe statul de reconversia lor profesională! Există oameni ai străzii, sau pur şi simplu oameni săraci? Să le dea statul cele trebuie! Există ignoranţă? Să educe statul! Există riscuri? Să asigure statul! Există fenomene culturale îndoielnice, gen manele sau muzică de prost gust? Să intervină statul prin intermediul instituţiilor sale culturale!

Constat că m-am prins prea abitir în euforia posibilelor exemple (lista e grotesc de lungă şi deloc măgulitoare pentru contemporaneitate), aşa încât mă opresc. Ideea e însă clară, cred. E ca în bancul acela deja consacrat despre cultura cel puţin severă (dacă nu totalitară) a establishment-ului american antitrust: dacă unii practică preţuri prea mari, atacă-i ca monopolişti şi închide-i; dacă unii practică preţuri prea mici, atacă-i pe motive de dumping şi închide-i; dacă unii practică preţuri la fel cu ceilalţi, acuză-i pe toţi de înţelegeri de preţ şi cotă de piaţă (deci de cartel sau oligopol organizat) şi închide-i. Ca-n bancul cu iepuraşul care încasează scatoalce de la urs şi-n zilele când are pălărie, şi când n-o are: când n-o are, pentru că n-o are, iar când o are, pentru că o are.

Dacă în privinţa criticilor de pe poziţii strict morale, putem sta destul de liniştiţi, cei care invocă statul sunt cu adevărat problematici. Mai întâi pentru că, vorba cuiva, Statul e o forţă, nu o inteligenţă. Diferenţa lui specifică este utilizarea violenţei. Dacă libertarienii au dreptate în filozofia lor politică, e chiar utilizarea non-defensivă a violenţei, deci iniţierea violenţei, deci agresiune (instituţionalizată). Insist, pentru că se poate trece prea uşor peste această idee. Dacă cineva crede că ne trebuie musai educaţie de stat, înseamnă că tocmai prin adăugarea ingredientului coerciţiei (faţă de plătitorii de taxe şi faţă de părinţi şi copii) în proces se obţine un plus de cantitate, calitate sau adecvare, altfel inaccesibil; dacă se cere musai teatru de stat sau filarmonică de stat, atunci se consideră că numai prin utilizarea forţei putem aduce arta dramatică şi muzica clasică în atenţia publicului. Şi aşa mai departe pentru toate sectoarele.

Forţa, constrângerea, iniţierea violenţei sau violenţa activă este considerată a fi cheia. De observat că invocarea virtuţii celor care aplică violenţa nu schimbă prea mult discuţia, deoarece invocarea acţiunii etatice a virtuoşilor implică o mărturie implicită că virtuţile nu sunt de ajuns (că dacă ar fi fost, se cerea intervenţia celor virtuoşi pe căi neguvernamentale, să spunem). Se cer musai completate de forţă, aşa încât forţa devine şi aici esenţialul. Şi, iarăşi, nu e vorba de forţa defensivă, ci de cea ofensivă.

Dincolo de faptul că trecem prea uşor cu vederea esenţa violentă (sau chiar agresivă) a statului, care ar trebui să ne facă cel puţin prudenţi în a-l invoca, îl învestim cu atâtea abilităţi, capacităţi şi puteri încât cu greu putem scăpa de acuza de statolatrie. Statul este în mod cert, vorba lui Paul Leroy-Beaulieu, ultimul dumnezeu al modernităţii: omnipotent, omniprezent, omniscient, mereu invocat, ca să nu spunem „rugat”. Şi, ca o ironie a sorţii, îl învestim ca structură impersonală cu infinit mai mult decât suntem dispuşi s-o facem pentru fiecare politician sau om de stat luat în parte, oricât de inteligent şi/sau virtuos.

Vestea proastă este că intervenţia statului nu elimină concurenţa, ci doar o transformă. Sursa concurenţei se află în raritatea naturală a resurselor, care e un dat al realităţii, nu – cum poate au impresia unii – un construct ideologic. Nu putem scăpa de concurenţă (mai ales în viaţa socială, care presupune interacţiunea cu semenii noştri) cum nu putem scăpa de gravitaţie. Întrebarea e dacă alegem să convertim provocarea rarităţii economice în cooperare socială (care ia, inevitabil şi forma concurenţei economice, ca vehicul de descoperire a specializărilor oportune pentru fiecare participant la jocul economic – care devine astfel un joc de echipă extins – conform cu avantajele sale comparative, pe care fiecare, oricât de puţin competent în termeni absoluţi, le are totuşi în termeni relativi), sau în competiţie politică, în care problema relevantă este cine anume ajunge să fie beneficiarul unui anumit instrument de politici publice, şi cine anume va sfârşi prin a fi cel care suportă sau achită finalmente nota de plată a acestuia.

Să trecem în revistă câteva exemple în care, scârbiţi de concurenţă, invocăm braţul armat al autorităţii de stat. Încă o dată: dispare concurenţa? Nicidecum. Îşi schimbă natura. Devine concurenţă politică. Şi e chiar mai rapace decât cea economică.

Să începem cu arena cât se poate de concurenţială a bugetului public, sau din sectorul bugetar. Altfel spus, concurenţa bugetarilor pentru alocările bugetare. Ce procent să meargă la sănătate? Dar la educaţie? Dar la armată, poliţie sau servicii secrete? Sau la aşa-zisele „investiţii”? Dar pentru salariile funcţionarilor şi în general ale angajaţilor statului de la orice nivel? Cred că nu mai e un mister pentru nimeni că dacă se alocă mai mult pentru un sector, necesarmente se alocă mai puţin pentru altul. Mai mulţi bani pentru poliţie şi armată înseamnă mai puţini pentru învăţământ sau sănătate.

Privită mai cu atenţie, lupta sindicală în care, din când în când, oamenii din diverse sectoare ies în stradă la proteste, luptă care pare – şi este prezentată ca atare de mass-media în cel mai inept mod cu putinţă – între guvern („marele patron public”) şi sindicate este într-o mai mare măsură o luptă între sindicate însele. Cine ia mai mult? Din păcate cel mai adesea va fi vorba de cel cu capacitatea de scandal mai mare (sau cu pârghii şi conexiuni politice mai puternice). Şi chiar dacă intră în discuţie o creştere a bugetului public (prin taxe, datorie publică sau inflaţie), concurenţa tot nu dispare ci se mută din interiorul sferei bugetare la interfaţa dintre bugetari şi sectorul privat sau non-bugetar: mai mulţi bani la bugetari, mai puţini bani la cei din privat.

Un alt exemplu de concurenţă economică deranjantă ar putea fi considerată aceea dintre companiile de taximetrie (sau dintre acestea şi o firmă de tip Uber). Pretextele invocate sunt de tipul următor: concurenţa rapace aduce pe piaţă taximetre aparţinând unor firme îndoielnice care apar şi dispar ca ciupercile; au capital puţin, aşa că au maşini ieftine, proaste şi vechi; presiunea concurenţială duce tariful prea jos, aşa încât profiturile nu-s suficient de mari pentru a putea creşte calitatea şi siguranţa; chiar şi firmele mai mari şi mai serioase sunt prinse fără voia lor într-un fel de „cursă până la fundul sacului” (o posibilă traducere a englezescului race to the bottom) şi fac compromisuri la calitate, la salariile şi contractele angajaţilor etc.

Soluţia? Abandonarea concurenţei economice propriu-zise (considerată „rapace” şi ineficientă, cu spectrul falimentului în masă al taximetriştilor) şi reglementarea sectorului. A dispărut concurenţa? Fireşte că nu. Oricum anume se va proceda la restricţionarea concurenţei economice (introducerea de licenţe, controlul preţurilor, standarde de calitate etc.) ea va face loc concurenţei politice. Aceasta se va manifesta în lupta pentru formatarea pe căi politice a viitoarei configuraţii a sectorului. Poate că firmele mari vor solicita impunerea unui prag minim de dimensiune (număr de maşini, număr de angajaţi, sau prag minim de capital social în firmă) pentru a activa pe piaţa taximetriei – prin aceasta eliminându-i de pe piaţă pe cei de dimensiuni reduse.

Concurenţa e politică, şi e la locul ei (n-a dispărut). Şi e mai dubioasă decât cea economică. De bine de rău, prin concurenţa economică între firme mici şi mari, cel care va decide finalmente care dimensiune e optimă va fi consumatorul. Eforturile firmelor – mari şi mici – în cadrul concurenţei economice se concentrează înspre satisfacerea nevoilor consumatorilor (dacă aceştia sunt sensibili la preţ, şi mai puţin la calitatea generală a călătoriei, nu se vor grăbi să înlocuiască parcul de automobile vechi, dar încă funcţionale; dacă, dimpotrivă, tendinţa e ca tot mai mulţi clienţi să strâmbe din nas la o maşină veche, fiind dispuşi să acopere această preferinţă şi cu un preţ plătit puţin mai mare, firmele vor fi nevoite să ţină cont de acest lucru şi să investească în maşini noi şi condiţii mai bune etc.).

O dată cu stoparea procesului concurenţial de piaţă, problemele devin altele. Şi în centrul lor – şi al atenţiei firmelor – nu se va mai afla consumatorul (care, încet-încet devine captiv), ci configurarea politică a sectorului. Firma care câştigă această nouă competiţie (politică de această dată) este cea al cărei patron se cunoaşte mai bine cu primarul, sau cu factorii de decizie care vor elabora legislaţia necesară pentru punerea în aplicare a planului de „reglementare” a sectorului care s-a comportat „haotic”, de pildă. Sau cea care are conexiuni mai puternice cu partidul politic din rândurile căruia fac parte factorii de decizie şi reglementare relevanţi. Intervenţia autorităţii publice nu elimină concurenţa, ci o transformă. Şi, până la urmă, care-i adevărata „concurenţă neloială”, cum se spune: să practici un preţ cu 0.5 lei mai mic decât alţii? Sau să dobândeşti legislaţie cu dedicaţie care să te lase printre puţinii operatori favorizaţi dintr-un anumit sector? Ne putem întreba, de asemenea, ce-i mai creştineşte?

O altă formă clasică de apel la concurenţa politică pentru a drege nemulţumirile şi nereuşitele din participarea la concurenţe economică sunt afacerile cu statul. Unii se prezintă cu nonşalanţă ca „oameni de afaceri”, când singura lor competenţă reală este să cunoască pe cine trebuie în politică şi în sectorul public. În loc să fugi după clienţi în mod obişnuit să le propui produse cât mai bune la preţuri cât mai convenabile, să rabzi indecizia acestora, mofturile lor (le-am putea zice, mai neutru şi mai tehnic, preferinţe), caracterul lor schimbător (te lasă pentru concurenţă pentru un leu în minus sau o facilitate în plus fără să clipească) – şi toate astea cot la cot cu o cohortă de concurenţi la fel de agitaţi ca tine – o iei pe altă cale. Pe calea concurenţei politice.

Cunoşti pe cine trebuie la o autoritate de stat. Faci un contract cu acea autoritate (de la vânzare consumabile până la termopane, fotocopiatoare sau automobile) la un preţ, de regulă mult mai mare decât al pieţei libere (persoana pe care o cunoşti şi care e factor de decizie nu dă banii proprii; mai mult, poate fi stimulată prin mituire să aranjeze lucrurile cum trebuie, mai ales dacă la mijloc e şi vreo „licitaţie publică” de făcut). De asemenea, execuţia sau produsul livrat poate avea diverse defecte, deoarece – sector public fiind – nu e clar pe cine va durea în mod personal cutare sau cutare deficienţă a produselor sau serviciilor achiziţionate. Abilitatea acestui tip de „oameni de afaceri” este eminamente politică. Au o agendă telefonică bogată în nume de politicieni, primari, prefecţi, miniştri, parlamentari. Talentul lor „antreprenorial” constă în siguranţa şi tupeul cu care pot „pune mâna pe telefon” să-l sune „chiar acum” pe cutare, cu care „aranjează imediat” lucrurile.

În continuare am să spun ceva care cu siguranţă nu va conveni multora. Dar nu am ce face, musai s-o spun, şi m-aş bucura dacă cineva mi-ar putea desfiinţa argumentul în mod clar şi definitiv. Ar însemna că trăim, de fapt, într-o lume mult mai bună decât îmi imaginez eu, şi-aş deveni mai relaxat şi mai optimist. Echivalentul afacerilor cu statul pe partea pieţei muncii e angajarea la stat. Dacă, la terminarea studiilor (sau oricând altcândva, până la urmă), cineva preferă să caute un loc de muncă în sectorul bugetar, nu înseamnă că evită concurenţa de pe piaţa muncii şi iese, „onorabil” din sfera târguielii cu miros de exploatare dintre angajatorii privaţi şi angajaţii lor.

Asta (minus câteva retuşuri la tabloul făcut) este, vorba cuiva, doar ceea ce se vede. Ce poate nu se vede la fel de uşor, dar e nu mai puţin real, e că cele mai multe angajări la stat sunt parte a concurenţei politice pentru posturi care au mai mereu damf de sinecură. Chiar dacă sunt slujbe de mică importanţă şi plătite cu salarii mici, structura de stimulente în care angajatul este plasat îi permit optimizări în sensul reducerii efortului depus către cote greu de imaginat (spre a nu face mai nimic).

Fireşte, caracterul discutabil al „angajării la stat” se vede mai ales acolo unde poziţiile sunt remunerate gras. Şi aici şi competiţia pentru ele este mult mai vizibilă. Şi iarăşi, dincolo de alte consideraţii care s-ar putea face, ceea ce putem spune cu siguranţă e că nu dispare concurenţa. Devine politică. Aşa încât, dacă cineva îşi imaginează că opţiunea sistemică între o economie mai liberă, mai de piaţă, mai concurenţială în sens economic, şi una mai intervenţionistă, mai etatizată, înseamnă alegerea între mai multă concurenţă şi mai puţină concurenţă, va avea parte de surprize. Alegerea e între concurenţă economică şi concurenţă politică. Sau între cei care vor să-ţi vândă termopane agasându-te cu reclamă, fluturaşi, mail-uri, oferte în cutia poştală etc. doar-doar te-or convinge, şi cei care vin peste tine cu ultimele hotărâri legislative în virtutea cărora n-ai ce face, musai să-ţi pui termopane de un anumit fel, mai precis exact din acelea pe care le oferă ei. Asta din postura de client.

Ca întreprinzător, alegerea e între a-i vedea pe mulţi cot la cot cu tine pe tarabă, vânzând struguri „f.f.f.f. dulci” clienţilor la preţuri cât pot ei de mici, şi a (nu-)i vedea cum ajung la primar sau la cine-o mai răspunde de sectorul cu pricina, obţin anumite reglementări cu privire la calitatea strugurilor sau a lădiţelor în care aceştia trebuie puşi, după care revin la tarabă pentru a-ţi arăta că nu mai îndeplineşti condiţiile legale pentru a vinde. Şi dacă insişti să rămâi, tu faci, vezi Doamne, „concurenţă neloială” şi eşti pasibil să suporţi „consecinţele legii”.

Veţi spune: „stai dom’le”, dar nu trebuie şi statul să angajeze personal? Discuţie dificilă, nimic de zis. Dar, prudenţial putem spune măcar atât: parcă slujbele în sectorul public ar trebui să fie cât mai puţine, şi să aibă aerul cumva de perioadă de sacrificiu (în slujba naţiei, dacă vreţi), nu de modalitate principală de chiverniseală uşoară. Când sectorul bugetar se umflă cu angajaţi, lectura corectă a situaţiei e că în societatea respectivă creşte intensitatea concurenţei politice.

În loc să ne întâlnim pe coridorul economic din postura de concurenţi, atât ca angajaţi cât şi ca angajatori, ne întâlnim pe coridorul alternativ de natură politică în postura de rivali politici sau plătitor neţi versus beneficiari neţi de taxe şi impozite (sau de reglementări). Şi cred că cine a participat conştient la procese din acestea de concurenţă politică din sfera publică (obţinerea unui anumit post sau a unui anumit contract în cadrul proiectelor publice) poate spune imediat că nu e vorba de vreo concurenţa prea cavalerească. Dimpotrivă, acuza de darwinism social cel mai adesea pusă ca ştampilă pe concurenţa economică din piaţa liberă s-ar potrivi mai bine pe procesul concurenţei politice. Abia aici cel care pierde concurenţa nu mai are opţiuni. Sau, altfel spus, concurenţa economică nu e joc cu sumă nulă (privită în ansamblu), pe când cea politică este.

S-ar mai putea spune multe pentru a evidenţia omniprezenţa concurenţei politice. S-ar putea puncta inclusiv instanţe comic-groteşti precum concurenţa politică prin stat între vânători şi ciobani (prin legiferarea numărului de câini la stână). Sau cea declanşată de existenţa instrumentului fondurilor europene. Sau cea din sfera academică a cercetării. Dar deja acest material a crescut la dimensiuni inacceptabile pentru standardele de postare ale vremurilor noastre. Aşa ca mă opresc mai abrupt lăsându-vă cu ideea că toate cele de mai sus ar putea fi sintetizate laolaltă cu economistul clasic liberal francez de primă jumătate de secol XIX, Frederic Bastiat: statul e marea ficţiune prin care fiecare vrea să trăiască pe spatele celorlalţi. Şi aş încheia invitându-vă ca înainte de a vedea ce facem cu concurenţa economică, să nu ne mai concurăm politic. Sau mai pe şleau: haideţi să nu ne mai furăm unii pe alţii prin stat, fraţilor!

(Apărut iniţial pe academiaprivata.ro.)


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)