Câteva gânduri despre mentorat

MIhai-Vladimir Topan · 14 septembrie 2017

Cred că nu mai spun o noutate din punctul nimănui de vedere dacă punctez faptul că educaţia aşa cum o cunoşteam până acum e pe ducă. Trăiesc acest fenomen şi oficial, şi neoficial, dacă mă pot exprima astfel. Cadrul „tradiţional” al educaţiei – înţelegând prin asta învăţământul de stat finanţat din surse publice şi având caracter de masă – care a funcţionat o vreme datorită unor moşteniri informale de natură religioasă şi cultural-civilizaţională din afara sferei educaţionale, se va prăbuşi cu răsunet, golindu-se treptat, dar tot mai vertiginos, de conţinut respectabil şi cu adevărat util (cu excepţia întotdeauna prezentelor oaze – totdeauna personale, legate de persoane cu calităţi aparte – de lucru binefăcut care nu fac decât să ranforseze impresia generală despre întreg). Se va ajunge în curând în punctul în care toată lumea va arăta cu degetul arena educaţiei publice ca pe una periculoasă fizic pentru integritatea copiilor şi nocivă mintal şi sufleteşte. Nimeni nu va mai concede cu seriozitate că în şcoli, licee şi universităţi se învaţă cu adevărat ceva şi ca singur motiv de încadrare în sistem va rămâne conformarea necesară la reglementări (concretizată în dobândirea omniprezentelor şi atotputernicelor diplome, atestate, certificate). E posibil ca atmosfera să nu fie, sau să nu poate fi una explicită din cauza tabuurilor impuse de diversele forme de corectitudine politică, dar mai toată lumea va gândi şi, mai ales, acţiona în consecinţă. De altfel, de pe acum este evident pentru oricine vrea să vadă că respectul, consideraţia, preţuirea pentru ideea de educaţie, pentru instituţiile educaţionale şi pentru vocaţia şi rolul de educator, profesor sau învăţător, s-au prăbuşit complet. O profeţie amară pe care sunt tot mai tentat s-o fac, deşi m-aş bucura să nu se adeverească, e că educaţia va trebui să se piardă aproape, înainte de a putea fi recuperată. Într-o lume în care educaţie adevărată nu se va mai face aproape nicăieri, un părinte, un bunic, un unchi, un preot sau pur şi simplu un om de bine şi cu mintea întreagă se va întreba: ce este educaţia? La ce era bună? Cine se pricepe s-o facă? După care, dacă va fi dispus să acopere această căutare cu doze suficiente de respect şi resurse, va contribui implicit şi la renaşterea educaţională.

N-aş vrea să fiu înţeles greşit. Când arăt cu degetul prăbuşirea cadrului „tradiţional” al educaţiei, am în vedere ambalajul exterior, forma instituţională şi de organizare laolaltă cu cultura aferentă acestor aspecte. Căci în datele sale fundamentale educaţia e aceeaşi, cred, de când lumea şi pământul, şi aceeaşi va rămâne. Nu se poate nimeni educa „pe scurtătură”: fără muncă, fără abnegaţie şi efort, fără exerciţiu, fără exigenţe de raţionament, de informare, de cultivare a gusturilor şi obiceiurilor, de cumsecădenie şi de înţelepciune atât teoretică cât şi practică. Şi asta pentru că educaţia nu e ceva exterior care se poate ataşa personalităţii umane aşa cum pui pe cap o cască de motociclist, ci e o formă de transformare de sine cu ajutor de la alţi oameni educaţi în care rezultatul se vede tocmai ca parte inseparabilă a unui nou sine, de data aceasta educat. Nu se poate cumpăra de-a gata din supermarket. Chiar dacă ingredientele şi proptelele sale se pot cumpăra şi pot fi (şi vor fi tot mai) sofisticate şi user-friendly, există o componentă de efort propriu sine qua non în educaţie care nu poate fi externalizată sau falsificată (în acelaşi mod în care prietenia nu poate fi redusă la oricât de multe fapte bune face cineva pentru altcineva pe care şi-ar dori să-l numească prieten). Nimeni nu poate absenta din procesul propriei educări, bucurându-se cumva numai de rezultatul final, de produsul finit. Educaţia presupune co-participarea necesară (şi, fireşte, activă) a celui care se educă în procesul de producţie a produsului final. Dacă ar fi să fac o paralelă economică, e ca situaţia antreprenorului care nu poate lipsi din propria firmă (sau, dacă lipseşte, firma e ca un zombie şi e pe ducă; la fel, educaţia celui care e absent din procesul propriei educări e un previzibil faliment, o tristă risipă de resurse).

Şi ce va fi totuşi, când ceea ce este nu va mai fi, în educaţie? Greu de spus, dar o constantă a experienţei mele didactice – atâta câtă e – a fost faptul că lucrul faţă către faţă, de la om la om, tête-à-tête a fost întotdeauna un ingredient esenţial al reuşitei. În spatele unei serii bune de curs, al unei grupe bune de seminar, s-au aflat întotdeauna câţiva studenţi cu care am interacţionat mai intens, mai personalizat. Şi a contat nu atât eventuala mea insistenţă sau pisălogeală, cât spiritul lor de iniţiativă. Căci dezinteresul e groparul final inebranlabil al lucrurilor făcute de mântuială, la grămadă şi pentru că ”trebuie”. Cu alte cuvinte, în spatele tuturor momentelor educaţionale faste pe care le-am trăit s-au aflat, sub o formă sau alta, mici granule de mentorat – acesta e cuvântul la modă, şi poate că nu e cel mai nefericit.

Mentoratul e cu mult mai răspândit decât s-ar părea la prima vedere. Probabil că privind cu mai multă atenţie, mulţi ar constata – ca în experienţa eroului lui Molière cu proza – că fac mentorat (fie ca mentor, fie ca ucenic) fără să conştientizeze. Fie că e vorba de meditaţii, de coordonarea unei lucrări de diplomă şi – mai ales – de doctorat, de schimbul de experienţă aparent ad-hoc, informal şi nestructurat între un coleg cu experienţă şi unul mai tânăr, de efortul părinţilor de a-şi ajuta copii să deprindă anumite lucruri precum mersul pe bicicletă, schiul, căţăratul, desenatul, cititul, pianul, şahul etc., de ajutorul oferit unui elev sau student mai slab de către prietenul sau colegul său mai bun la învăţătură, de transferul de cunoştinţe şi experienţă pe care un business angel îl transmite întreprinzătorului junior pe care-l asistă ş.a.m.d. – viaţa ne arată că relaţia inter-personală de tip mentorat este o prezenţă constantă, cu mult mai importantă decât suntem pregătiţi să concedem. E drept că aducem uşor vorba de „nevoia de modele”, dar adesea această invocare e mai mult livrescă, şi vizează situaţii spectaculoase ce acelea dintre Constantin Noica şi ucenicii săi din şcoala de la Păltiniş. Mai rar suntem conştienţi că am deprins aproape tot ce ştim să facem de la cineva anume, şi că am deprins-o pe calea unui grăunte – mai mare sau mai mic de mentorat. Chiar şi multe dintre bucuriile vieţii nu pot fi accesate decât la pachet cu niscaiva mentorat (îmi vine în minte muzica clasică, de pildă).

Fireşte – dar asta nu face decât să consolideze cele de mai sus – mentoratul e o armă cu două tăişuri. Există mentorat în cele bune şi în cele rele. Dacă un politican pur sânge, expert în arta îmbrobodelii cetăţenilor cu promisiuni pe banii şi sănătatea lor, captează atenţia, admiraţia şi interesul unor tineri politicieni, devenind mentorul lor în ale politicii, tracţiunea eficientă a mentoratului va duce la şlefuirea mai multor personalităţi politice nefaste, ceea ce n-ar fi îmbucurător, ca să spunem aşa. Tocmai de aceea spunem adesea că e important anturajul.

Mă aventurez aşadar să prezic – iar ca om şi mai ales ca economist ştiu că asta e o treabă tare-tare riscantă – că viitorul educaţiei va conţine mult mentorat, bineînţeles foarte variat ca formă şi conţinut. Cu atât mai mult cu cât lucrurile care pot fi transmise formal, algoritmizat, explicit şi în masă vor fi tot mai mult prinse în cărţi, articole, video-uri, cursuri şi pastile pre-înregistrate şi care vor putea fi accesate tot mai uşor printr-un click, fără a mai fi nevoie să „mergi” efectiv la şcoală sau universitate, şi nici s-o faci musai concentrat în cadrul temporal al unui număr de ani (cei 3 sau 4 ani de facultate, de exemplu). Nu cred că spun lucruri noi nimănui dacă reamintesc că, cu puţină atenţie, astăzi îţi poţi alcătui un respectabil program de studiu chiar şi numai on-line, cu prelegeri ale celor mai prestigioşi profesori (şi/sau ale celor mai non-conformişti outsideri) accesibile în aproape toate colţurile lumii relativ uşor. Ce va fi rar însă, şi prin asta potenţial valoros, va fi expertiza necesară gestionării acestui tăvălug de informaţii şi instrumente. Căci până la urmă, aşa cum nu poţi escalada un perete vertical de câteva zeci de metri fără nicio pregătire prealabilă, la fel nu poţi stăpâni temeinic nicio problemă, chiar dacă ai în faţă „tot ce-ţi trebuie” (multe informaţii, multe instrumente, poate chiar mult timp şi răbdare). Problemele grele şi cele cu adevărat importante pun în faţa celui care vrea să le apuce de undeva pe cont propriu cam acelaşi tip de blocaj ca în cazul escaladei amintit mai sus. Reuşita strict solitară (de la bun început) nu e imposibilă, dar e excepţia. Regula e ucenicia sau mentoratul. Apelezi la cineva care se pricepe să escaladeze şi te învaţă, teoretic şi practic (în combinaţiile specifice fiecărui domeniu sau fiecărei probleme) să o faci şi tu.

Ceea ce cred că va fi interesant pe viitor (dacă, prin mila Domnului, vom fi feriţi de războaie sau alte cataclisme politice) va fi faptul că mentoratul s-ar putea ieftini suficient de mult per ansamblu încât tot mai mulţi oameni să şi-l permită (într-o mai mică sau mai mare măsură). Fireşte că asta va însemna şi dezintegrarea canonului conform căruia educaţia se face până în jurul vârstei de 20 de ani. Dacă în trecut ideea ca la 30, 40 sau 50 de ani cineva să mai citească Aristotel sau Dostoievski, sau „filozofie în general” aşa cum „şi-a dorit mereu”, era o pură fantezie, pe viitor s-ar putea pur şi simplu să-şi permită acest lucru şi ca timp, şi ca resurse. Aşa cum azi unii „iau câteva ore de tenis” ca să se bucure decent de momente petrecute alături de familie, prieteni sau colegi, pe viitor ar putea lua „câteva ore de Aristotel” (sau Dostoievski, sau Einstein, sau Tolkien). Şi chiar dacă la început treaba ar putea avea un aer de snobism şi fandoseală – unii se vor afişa drept cunoscători într-o chestiune anume aşa cum alţii se afişează cu cele mai scumpe costume sau cămăşi -, sau ar fi „doar” o formă de consum de lux care s-a mai popularizat, rezultatele unor astfel de exerciţii la nivelul personalităţilor şi caracterelor n-ar întârzia să apară. Şi astfel, ne-am putea pomeni pe viitor că până şi la nivel de CV, tot mai mulţi se vor uita după elemente de acest tip aşa cum astăzi se uită după un hobby precum tenisul (de care dacă te ţii cât de cât serios şi-l joci decent, înseamnă că ai nişte calităţi valoroase). Ceea ce începe ca snobism sau formă de consum pur, devine lucru util şi profitabil. Se va consolida, dacă pot spune astfel, o „piaţă privată a mentoratului”. Dimensiunile şi varietatea acesteia depăşesc limitele imaginaţiei mele de acum. Am dat mai sus exemple livreşti. Dar în registrul mentoratului se poate aborda orice, de la cum să citeşti şi să scrii, la cum să faci omletă, să cânţi blues la chitară, până la cum să gestionezi relaţia cu socrii, sau cum să te rogi.

Am experimentat instrumentul mentoratului oarecum mai aplicat şi mai explicit formalizat şi în cadrul Academiei Private. Una dintre experienţe, despre care voi vorbi puţin în cele ce urmează, cu unul dintre participanţii cei mai constanţi la cursurile noastre (am să-i spun MT) a pornit de la ideea unor întâlniri în cadru restrâns, faţă către faţă. I-am propus câteva teme, dintre care a ales ca prim proiect să înţeleagă de ce există, în interiorul şcolii austriece de economie, o dispută între cei care au o predilecţie pentru Friedrich A. von Hayek şi cei care-l apreciază mai mult pe Ludwig von Mises. Punctul de plecare în această problemă îl constituie disputa cu privire la calculul economic în socialism. Cei doi au concepţii care par asemănătoare (pentru mulţi par să spună, de fapt, exact acelaşi lucru), dar care, privite mai atent, sunt simţitor diferite. Şi acest lucru are implicaţii multiple şi importante. N-am să reiau aici substanţa disputei cu privire la calcul (o bună introducere în română aici: http://mises.ro/265/; una în engleză aici: https://mises.org/library/end-socialism-and-calculation-debate-revisited) şi nici pe cea a disputei interne dintre misesieni şi hayekieni (materialele declanşatoare pot fi consultate în engleză aici: https://mises.org/system/tdf/rae6_2_5_2.pdf?file=1&type=document şi aici: https://mises.org/library/economic-calculation-socialist-commonwealth/html/c/25; ultimul material e disponibil şi în limba română ca postfaţă la Birocraţia şi imposibilitatea planificării raţionale în regim socialist, https://academiaprivata.ro/magazin/ludwig-von-mises-birocratia/), deoarece miza prezentei discuţii e ideea mentoratului în sine. Am pregătit un program de lecturi şi întâlniri (ca de multe ori, după ce petreci timp şi consumi energie făcând ceva, descoperi că altul a făcut înaintea ta, şi mai bine: în cazul nostru programul era deja practic disponibil pe site-ul lui Stephan Kinsella – vezi aici: http://www.stephankinsella.com/wp-content/uploads/publications/others/Great%20Mises-Hayek%20Dehomogenization-Calculation%20Debate%201990s.pdf). După care timp de cca 10 întâlniri săptămânale am citit şi discutat (iar el a şi scris treptat un eseu) cât mai în profunzime problemele cu MT. La capătul experienţei – care adesea a fost, nu pot ascunde acest fapt, şi obositoare – au început să apară rezultate. Dincolo de senzaţia generală că „abia acum mă ocup de educaţia mea cu adevărat” – idee cu generozitate împărtăşită de MT, un astfel de exerciţiu are multiple roade principale şi colaterale: nu doar problema în sine se clarifică (diferenţele dintre concepţia misesiană şi cea hayekiană), ci şi toate aspectele atinse mai mult sau mai puţin tangenţial. De pildă, se înţelege mult mai clar care e natura socialismului şi a pieţei libere, care e natura sectorului bugetar sau de stat („birocratic”), dar şi natura mediului corporatist; ajungi să înţelegi mai clar de ce anumiţi colegi, şefi, angajaţi, clienţi, furnizori, politicieni, sportivi etc. se comportă cum se comportă. Lumea din jurul tău se schimbă literalmente, laolaltă cu mintea ta. Înţelegi mult mai multe lucruri, şi eşti mai pregătit pentru, sau cel puţin mai puţin surprins de, ele. De asemenea, exerciţiul reclamă onestitate. Reclamă integritate. Trebuie păstrat în permanenţă echilibrul între politeţe şi adevăr, de pildă. Contează mereu ca ceea ce spune celălalt să aibă sens; iar relaţia fiind faţă către faţă, contează cum anume invoci permanent această exigenţă. Mi-e greu să-mi imaginez o sferă a vieţii personale, sociale şi profesionale a fiecăruia unde un astfel de exerciţiu (echilibrul între politeţe şi adevăr) să nu fie util.

În continuare, şi ca o schimbare de registru, am trecut prin alte două programe mai puţin ample, dar cel puţin la fel de interesante, stimulatoare şi formative după părerea mea: primul (la sugestia subsemnatului) a constat în discutarea virtuţilor şi viciilor societăţii comerciale moderne (aici nu în sensul de firmă, ci de societate umană în care aspectele economice şi comerciale devin omniprezente şi aproape indispensabile în viaţa de zi cu zi – principalul suport bibliografic aici; al doilea (la cererea lui MT) a fost o discuţie pe marginea cărţii Ortodoxia şi religia viitorului a părintelui Serafim Rose. Toate acestea în pregătirea (şi ca încălzire pentru) unui program mai amplu dedicat parcurgerii şi dezbaterii sistematice a cărţii Acţiunea umană a lui Ludwig von Mises, pe care-l vom începe în această toamnă şi pe care cel mai probabil îl vom deschide unui număr restrâns de participanţi.

Şi s-ar mai putea spune multe altele. Experienţele de acest tip confirmă de fiecare dată naturaleţea, frumuseţea şi eficienţa mentoratului. Dacă nu se vor impune bariere instituţionale în această direcţie, educaţia autentică va putea renaşte pe viitor pornind de la baza trainică a mentoratului. Cu siguranţă la Academia Privată vom încerca permanent să promovăm şi să menţinem acest instrument educaţional fundamental.

Comentariu publicat iniţial la Academia Privată.

·

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)