11. Monopolul asupra pământului: trecut şi prezent

Murray N. Rothbard - Etica libertăţii Partea a doua: Teoria libertăţii
cuprins

Aşadar, există două tipuri de titluri de proprietate asupra pământului invalide din punct de vedere etic[1]: „feudalismul”, în care avem de-a face cu agresiunea continuă a deţinătorilor titlurilor de proprietate împotriva ţăranilor angajaţi în activităţi productive de transformare a solului; şi colonizarea fictivă (land-engrossing), prin care pretenţii abritrare de proprietate asupra terenurilor virgine sunt folosite ca pretext pentru a nu permite colonizarea efectivă a acestora. Putem numi ambele aceste agresiuni „monopol asupra pământului” – nu în sensul că cineva – o persoană sau un grup – controlează toate terenurile din societate, ci în cel în care privilegii arbitrare de proprietate asupra pământului sunt conferite în amândouă situaţiile, intrând în contradicţie cu principiul libertarian conform căruia proprietatea asupra pămânului nu poate aparţine decât transformatorilor efectivi, moştenitorilor lor şi celor desemnaţi de aceştia[2].

Monopolul asupra pământului este cu mult mai răspândit în lumea modernă decât cred majoritatea oamenilor – în special cei mai mulţi dintre americani. În lumea nedezvoltată, în special în Asia, în Orientul Mijlociu şi America Latină, regimul funciar de tip feudal este o problemă socială şi economică crucială – fie că presupune, fie că nu şi un jug cvasi-iobăgesc impus ţăranilor. Într-adevăr, între ţările lumii, Statele Unite sunt una dintre cele foarte puţine nemarcate de tara feudalismului datorită unui fericit accident al dezvoltării lor istorice[3]. Scăpând, în mare, de feudalismul însuşi, americanilor le este greu să ia în serios toată această problemă. Şi acest lucru este în mod special valabil pentru economiştii americani partizani laissez-faire, care au tendinţa de a-şi rezuma recomandările către ţările înapoiate la predici despre virtuţile pieţei libere. Acestea, însă, nu-şi ating ţinta deoarece „piaţă liberă” în viziunea conservatorilor americani în mod evident nu acoperă încetarea feudalismului şi a monopolului funciar şi transferul drepturilor de proprietate către ţărani, fără compensaţie. Şi totuşi, din moment ce agricultura este de departe sectorul productiv cel mai important în ţările subdezvoltate, o piaţă cu adevărat liberă, o societate cu adevărat libertariană dedicată dreptăţii şi drepturilor de proprietate, poate fi construită aici numai prin abolirea nedreptelor privilegii feudale. Dar economiştii utilitarişti, neavând la bază nici o teorie etică a drepturilor de proprietate, pot doar să se rezume la justificarea status-quo-ului, oricare ar fi acesta: în acest caz, din nefericire, status-quo-ul piedicilor feudale împotriva dreptăţii şi a oricărei pieţe libere în domeniul funciar sau în agricultură. Această ignorare a problemelor funciare echivalează cu un veritabil dialog al surzilor între americani şi cetăţenii ţărilor subdezvltate deoarece, vorbind limbi diferite în această privinţă, nici o parte nu ajunge măcar să înceapă să înţeleagă poziţia celeilalte.

Conservatorii americani în particular îndeamnă ţările înapoiate la virtuţile şi importanţa investiţiilor străine private dinspre ţările dezvoltate şi a realizării unui climat favorabil acestor a, ferit de hărţuieli guvernamentale. Toate acestea sunt foarte adevărate, dar ţin iarăşi tot de domeniul irelevanţei din perspectiva naţiunilor subdezvoltate, deoarece conservatorii eşuează în mod sistematic să distingă între investiţii străine în regim de piaţă liberă, legitime şi investiţii care au la bază concesiuni monopoliste şi alte privilegii asupra unor arii vaste de teren acordate de către guvernele statelor subdezvoltate. În măsura în care investiţiile străine se bazează pe privilegii de monopol asupra pământului şi agresiune împotriva ţăranilor, capitaliştii străini capătă profilul unor stăpâni feudali şi trebuie trataţi ca atare.

Aceste adevăruri au fost mişcător exprimate în mesajul pe care Carlos Fuentes, un proeminent membru al intelectualităţii mexicane de stânga, l-a adresat poporului american:

Aţi avut parte de patru secole de dezvoltare neîntreruptă în cadrul structurilor capitaliste. Noi am avut patru secole de subdezvoltare într-o structură feudală...Vă trageţi din revoluţia capitalistă ... Aţi început de la zero, ca societate virgină, pe deplin adecvată timpurilor moderne, fără vreun balast feudal. Dimpotrivă, noi ne-am fondat ca apendice al regimului feudal decadent al Evului Mediu; i-am moştenit structurile învechite, i-am preluat vicile şi le-am convertit în instituţii la marginea revoluţiei modernităţii ... Am venit de la ... sclavie la ... latifundio [întinderi uriaşe de pământ sub un singur stăpân], la negarea drepturilor politice, economice sau culturale ale maselor, într-o vamă închisă pentru ideile moderne ... Trebuie să înţelegeţi că drama Americii Latine îşi are originea în persistenţa acestor structuri feudale de-a lungul a patru secole de mizerie şi stagnare, timp în care voi vă aflaţi în mijlocul revoluţiei industriale exersându-vă în democraţia liberală[4].

Nu trebuie să căutăm mult pentru a găsi exemple de agresiune şi monopol asupra pământului în lumea modernă; sunt, într-adevăr, legiune. Am putea menţiona un exemplu nu prea diferit de ipoteticul nostru rege al Ruritaniei: „Şahul deţine mai mult de jumătate din întregul teren arabil al Iranului, teren cucerit iniţial de tatăl său. Deţine aproape 10 000 de sate. Până acum, acest mare reformator a vândut două dintre satele sale”[5]. Un caz tipic de investiţie străină combinată cu agresiune este compania minieră nord-amercană din Peru, Cerro de Pasco Corporation. Cerro de Pasco, după ce a cumpărat în mod legitim pământ de la o mănăstire în urmă cu jumătate de secol, a început în 1959 să invadeze şi să confişte terenurile ţăranilor indieni din vecinătate. Indienii din Rancas care refuzau să-şi părăsească pământurile au fost masacraţi de ţărani plătiţi de companie; indienii din Yerus Yacan au încercat să conteste în justiţie acţiunile companiei, în timp ce oamenii acesteia le incendiau păşunile şi le distrugeau colibele. Când şi-au reocupat pământurile prin acţiuni non-violente în masă, guvernul peruvian a trimis trupe, la cererea Cerro de Pasco şi a latifundiarilor regionali, pentru a-i evacua, agresa şi chiar ucide pe indienii neînarmaţi[6].

Care ar trebui să fie, prin urmare, viziunea noastră în privinţa investiţiilor în câmpuri petroliere, una dintre principalele forme de investiţie străină în ţările subdezvoltate ale lumii moderne? Eroarea majoră a celor mai multe analize este fie aceea de a aproba, fie de a condamna în bloc aceste investiţii, şi asta pentru că răspunsul depinde de legitimitatea titlurilor de proprietate conferite în fiecare caz în parte. Acolo unde, de pildă, o companie petrolieră, străină sau autohtonă, revendică un câmp petrolier pe care îl descoperă şi forează, avem de-a face cu proprietatea privată a acesteia, în mod just apropriată orignar (homesteaded), şi este nelegitim ca guvernul ţării subdezvoltate să taxeze compania respectivă sau să-i reglementeze activitatea. În cazul în care guvernul revendică el însuşi proprietatea asupra pământului şi doar concesionează companiei petrolul, atunci (după cum vom vedea mai departe când vom discuta rolul guvernului) pretenţia acestuia este nelegitimă şi invalidă, iar compania, în capacitatea sa de proprietar originar (homesteader), este cu adevărat proprietarul câmpului petrolier şi nu doar chiriaşul acestuia.

Pe de altă parte, sunt cazuri în care companiile petroliere se folosesc de guvernul ţării subdezvoltate pentru a dobândi, înainte de începerea acţiunilor de foraj, o concesiune monopolistă asupra întregului ţiţei dintr-o întinsă arie geografică, beneficiind totodată de utilizarea forţei (guvernamentale) pentru înlăturarea tuturor companiilor producătoare de petrol concurente care s-ar putea angaja în activităţi de prospectare şi foraj în zona respectivă. În acest caz, ca şi în cel discutat mai sus în care Crusoe îl evacuează în mod arbitrar pe Vineri folosind forţa, prima companie petrolieră se foloseşte în mod nelegitim de guvern pentru a dobândi un monopol asupra terenului şi petrolului. Din punct de vedere etic, orice altă companie care apare în zonă pentru prospecţiuni şi foraje devine proprietarul veritabil al porţiunii sale de câmp petrolier, originar apropiată (homesteaded). A fortori, bineînţeles, concesionarul care foloseşte, de asemenea, statul pentru a evacua cu forţa ţăranii de pe pământurile lor – cum s-a întâmplat, de pildă, în cazul Creole Oil Co. în Venezuela – este copărtaş al guvernului în agresiunea acestuia împotriva drepturilor de proprietate ale ţărănimii.

Suntem acum în măsură să identificăm eroarea gravă a programelor actuale de „reformă funciară” în ţările subdezvoltate. (Acestea presupun în general transferuri nesemnificative de terenuri dinre cele mai puţin fertile de la stăpânii feudali către ţărani, o dată cu compensarea integrală a primilor, adesea făcută tocmai pe seama celor din urmă prin intermediul ajutoareor de la bugetul de stat.) Dacă dreptul de proprietate al deţinătorilor actuali ai pământului este legitim, atunci orice reformă funciară aplicată acestui pământ este o confiscare nedreaptă şi criminală. Dar dacă, pe de altă parte, tilurile de proprietate luate în discuţie sunt nelegitime, atunci reforma respectivă este nesemnificativă şi nu atinge miezul problemei. În acest caz singura soluţie adecvată este disponibilizarea imediată a titlurilor de proprietate şi transferul acestora către ţărani, bineînţeles fără nici un fel de compensaţie către agresorii care în mod nelegitim au acaparat controlul asupra pământului. Aşadar, problema funciară a ţărilor subdezvltate poate fi rezolvată doar aplicând principiile de dreptate (of justice) propuse de noi; iar această aplicare presupune o cercetare empirică detaliată şi pe scară largă a titlurilor curente de proprietate asupra pămânului.

În ultimii ani a câştigat teren printre conservatorii americani doctrina conform căreia feudalismul, mai degrabă decât opresiv şi exploatator, a fost garant (bulwark) al libertăţii. Este adevărat, aşa cum bine observă aceşti conservatori, că feudalismul nu a fost un sistem atât de rău precum „despotismul oriental”, dar asta e totuna cu a spune că închisoarea nu este o pedeapsă la fel de aspră ca execuţia. Diferenţa dintre feudalism şi despotismul oriental a fost mai degrabă una de grad decât de gen; puterea arbitrară asupra pământului şi persoanelor a fost, în primul caz, împărţită pe areale geografice; în cazul al doilea, pământurile au tins să se concentreze în mâna unui conducător imperial ce stăpânea asupra întregii suprafeţe a ţării, secondat de camarila sa birocratică. Sistemele de putere şi represiune sunt similare ca natură; despotul oriental este un unic stăpân feudal, concentrând puterea aferentă în mâinile sale. Fiecare sistem este o vaiantă a celuilalt; nici unul nu e în vreun sens anume libertarian. Şi nu există nici un motiv să presupunem că societatea trebuie să aleagă între cele două – că acestea sunt singurele alternative.

Gândirea istorică asupra acestei probleme a fost deturnată într-o direcţie profund eronată de istoricii etatişti germani ai sfârşitului de secol nouăsprezece: oameni precum Schmoller, Bücher, Ehrenburg sau Sombart[7]. Aceşti istorici au postulat existenţa unei puternice dihotomii şi a unui conflict inerent între feudalism, pe de o parte, şi monarhia absolută, sau statul centralizat puternic, pe de alta. Au postulat că dezvoltarea capitalistă presupune monarhia absolută şi statul centralizat puternic care să distrugă privilegiile feudale locale şi de breaslă. În susţinerea acesei dihotomii între capitalism plus statul centralizat puternic şi feudalism li s-au alăturat, cu perspectiva lor specială, marxiştii, care nu au făcut o distincţie anume între „burghezia” care se foloseşte de stat şi cea care acţionează pe piaţa liberă. În prezent, anumiţi conservatori moderni au luat această veche dihotomie şi au întors-o cu capul în jos. Feudalismul şi statul centralizat puternic sunt încă văzute ca opozanţi principali situaţi la poluri opuse, cu amendamentul că feudalismul este considerat, în această accepţiune, alternativa bună.

Eroarea aici constă în dihotomia însăşi. De fapt statul puternic şi feudalismul nu au fost antitetice. Cel dintâi a fost rezultatul logic al celui din urmă, cu monarhul absolut domnind ca un super-stăpân fedal. Statul centralizat puternic, atunci când s-a dezvoltat în Europa occidentală, nu a procedat la spulberarea restricţiilor feudale asupra comerţului; dimpotrivă, a suprapus de la nivel central propriile sale restricţii şi taxe împovărătoare peste structura feudală preexistentă. Revoluţia franceză, direcţionată împotriva expresiei vii a statului puternic în Europa, viza atât distrugerea feudalismului cu restricţiile sale locale, cât şi a restricţiilor şi taxelor mari impuse de guvernul central[8]. Adevărata dihotomie cuprindea libertatea, de o parte, versus stăpânii feudali şi monarhul absolut de cealaltă parte. Mai mult, piaţa liberă şi capitalismul au înflorit cel mai devreme şi cu cea mai mare forţă în tocmai acele ţări în care atât feudalismul cât şi puterea guvernului central erau la nivelul lor relativ cel mai slab: oraşele-state italiene şi Olanda şi Anglia secolului al şaptesprezecelea[9].

Degrevarea relativă a Americii de Nord de plaga domeniilor şi a monopolului de tip feudal asupra pământului nu s-a datorat nicidecum lipsei încercărilor. Multe dintre coloniile englezeşti au depus mari eforturi pentru întemeierea unor regimuri feudale, mai ales acolo unde aceste colonii erau corporaţii (chartered companies) sau asociaţii de proprietari (proprietorships), ca în New York, Maryland şi Carolina de Nord şi Sud. Încercările au eşuat deoarece Lumea Nouă era o întindere de pământ vastă şi neexplorată şi, prin urmare, numeroşii beneficiari ai unor monopoluri şi privilegii feudale asupra pământului – multe dintre acestea vizând arii enorme ca dimensiune – puteau câştiga profituri de pe urma acestora doar oferind stimulente coloniştilor pentru a veni în Lumea Nouă şi a se stabili pe proprietăţile lor. Aici nu existau, ca în Lumea Veche, populaţii anterior aşezate. Mai degrabă, proprietarii de pământuri, nevoiţi să încurajeze colonizarea şi nerăbdători să câştige rapid, şi-au împărţit invariabil pământul şi l-au vândut coloniştilor. A fost, bineînţeles, o situaţie nefericită aceea că prin intermediul unor revendicări arbitrare şi privilegii guvernamentale, pământurile au fost acaparate (engrossed) înaintea colonizării. Coloniştii au fost, prin urmare, nevoiţi să plătească pentru ceea ce ar fi trebuit să fie pământ liber. Dar de îndată ce pământul a fost cumpărat de aceştia, nedreptatea a dispărut, iar titlul de proprietate a revenit cui se cuvenea să revină: coloniştilor. În acest fel, oferta vastă de pământuri virgine, coroborată cu dorinţa de câştiguri rapide a deţinătorilor de privilegii funciare monopoliste, au condus pretutindeni la o fericită disoluţie a feudalismului şi a monopolului funciar, şi la consolidarea pe teritoriul Americii de Nord a unui regim funciar cu adevărat libertarian. O parte dintre foştii proprietarii coloniali au încercat să colecteze în continuare un soi de rentă feudală (quitrents) de la colonişti – ultimul vestigiu al sistemului feudal de biruri – dar aceştia au refuzat pe scară largă să plătească şi să considere pământul altfel decât pur şi simplu al lor. De fiecare dată aceşti proprietari coloniali au renunţat la a mai încerca să colecteze rente (quitrents) chiar înainte ca vechile lor privilegii să fie abolite de către coroana britanică[10]. În coloniile englezeşti regimul funciar feudal (feudal land tenure) a persistat (cu excepţia cazului de vitală importanţă al sclaviei şi al marilor plantaţii din Sud) într-un singur caz minor: în ţinuturile Hudson Valley din New York, acolo unde marii proprietari s-au încăpăţânat în a nu îşi vinde pământurile coloniştilor, dându-le doar în arendă. Ca urmare, fermierii (cărora li s-a şi spus „ţărani” de altfel) au opus o rezistenţă continuă (uneori chiar rezistenţă armată) împotriva acestor stăpâni feudali. Această rezistenţă a culminat cu „Razboaiele anti-rentă” din anii ’40 ai secolului al nouăsprezecelea, în urma cărora perceperii de rente (quitrent exactions) i s-a pus capăt de către legislativ la nivel de stat, iar ultima rămăşiţă a feudalismului din afara Sudului a dispărut în sfârşit.

Excepţia importantă a acestui veritabil paradis agrar (agrarian idyll) a fost, bineînţeles, înfloritorul sistem sclavagist din statele din Sud. Fără posibilitatea de a dispune de munca altora şi de a-i contrânge, marile plantaţii – şi probabil o bună parte a culturilor de tutun şi a celor ulterioare de bumbac – nu ar fi proliferat în toată această parte a Americii.

Am precizat mai sus că nu există decât o singură soluţie morală pentru problema sclaviei: abolirea imediată şi necondiţionată, fără compensaţii pentru stăpânii de sclavi. Într-adevăr, orice compensaţie ar fi trebuit să se îndrepte în direcţie opusă – plăţi către cei oprimaţi de-a lungul unei întregi vieţi de sclav. Un element de importanţă vitală al acestei compensaţii ar fi fost acordarea pământurilor cu plantaţii nu stăpânilor de sclavi, care nu aveau nici pe departe tiluri valide de proprietate, ci sclavilor înşişi, a căror muncă – conform principiului nostru al „aproprierii originare” (homesteading) – s-a îmbinat cu pământul pentru crearea şi dezvoltarea plantaţiilor. Cu alte cuvinte, principiile elemetare ale justiţiei libertariene ar fi prespus, ca minim program, nu doar eliberarea imediată a sclavilor, ci şi predarea imediată către aceştia – încă o dată, fără compensaţie pentru foştii stăpâni – a pământurilor plantaţiilor pe care au trudit şi asudat. Dar după cum s-au desfăşurat lucrurile efectiv, Nordul victorios a comis aceeaşi greşeală – deşi „greşeală” e un cuvânt mult prea blând pentru o acţiune ce păstra esenţa unui sisem social nedrept şi opresiv – ca ţarul Alexandru atunci când i-a eliberat pe iobagii ruşi în 1861: trupurile celor opresaţi erau eliberate, pe când proprietăţile pe care le munciseră şi pe care meritau din plin să le aibă, au rămas în mâinile foştilor opresori. Cum puterea economică a rămas astfel în mâinile lor, foştii stăpâni s-au regăsit curând în postura de virtuali stăpâni ai celor ce erau acum chiriaşi şi lucrători liberi. Şerbii şi sclavii au gustat libertatea, dar au fost cu cruzime privaţi de roadele acesteia[11].

---------------------
Note:

[1] Bineînţeles, în plus faţă de titlurile guvernamentale, care vor fi tratate mai jos.

[2] Aşa cum am precizat în Man, Economy, and Sate (Princeton, N.J.: Van Nostrand, 1962), cap. 10, „monopolul” reprezintă, riguros definit, dobândirea unui privilegiu exclusiv care depăşeşte limitele libertariene ale drepturilor de proprietate.

[3] Excepţia fericită nu se aplică pământurilor mexicane confiscate de la proprietarii lor şi redistribuite de către yankeii cuceritori – după cum se poate vedea şi din mişcarea recentă a americanilor mexicani, conduşi de Reies Lopez Tijerina, care cere restituirea către moştenitorii victimelor a terenurilor furate de cuceriorii americani. Asupra furturilor de pământuri de la amercanii mexcani, a se vedea Clark S. Knowlton, „Land-Grant Problems Among the State’s Spanish - Americans”, New Mexico Business (iunie 1967): 1-13. De asemenea, Clyde Eastman, Garrey Carruthers şi James A Liefer, „Contrasting Attitudes Toward Land in New Mexico”, New Mexco Business (Martie 1971): 3-20. Asupra mişcarii Tijerina, vezi Richard Gardner, Grito!: Reies Tijerina and the New Mexico Land Gant War of 1967 (New York: Harper and Row, 1971).

[4] Carlos Fuentes, “The Argument of Latin America: Words for the Nord Americans”, în Whither Latin America? (New York: Monthly Review Press, 1963), pp. 10-12.

[5] Michael Parrish, “Iran: The Portrait of a U.S. Ally”, The Minority of One (December 1962): 12.

[6] Sebastian Salazar Bondy, în „Andes and Sierra Maestra”, Whither Latin America?, p. 116, spune:

Din când în când ziarele din Lima publică artcole despre cutare sau cutare comunitate care a „invadat” proprietăţile latifundiarilor sau companiilor miniere. Cititorul avizat ştie ce se întâmplă. Dezgustaţi de faptul de a fi deposedaţi şi privaţi de justiţia oficială, indienii au decis să recupereze prin eforturi proprii cea ce le-a apaţinut dintotdeana.

[7] În mod ironic, ultimii ani ai lui Sombart au fost marcaţi de atacul asupra noţiunii de dezvoltare capitalistă. A se vedea, de pildă, Werner Sombart, A New Social Philosophy (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1937); de asemenea Werner Sombart, Vom Meschen (Berlin, 1938).

[8] Despre proprietate privată şi feudalism în Revoluţia franceză, a se vedea Gottfried Dietze, In Defense of Property (Chicago: Regnery, 1963), pp. 140-41.

[9] Asupra cazlui negljat al Olandei, vezi Jelle C. Riemersma, “Economic Enterprise and Political Powers After the Reformation”, Economic Development and Cultural Change (iulie 1955): 297-308.

[10] Pentru experienţa americană vezi Murray N. Rothbard, Conceived in Liberty (New York: Arlington House, 1975), vol. 1.

[11] În anii din urmă, un nou val de istorici pro-aboliţionişti – precum Staughton Lynd, James McPherson şi Willie Lee Rose – au recunoscut importanţa critică a solicitării aboliţioniste „patruzeci de acri şi un catâr” pentru operaţiunea de predare a plantaţiilor către sclavi. Vezi James M. McPherson, The Struggle for Equality: Abolitionists and the Negro in the Civil War and Reconstruction (Princeton, N.J.:Princeton University Press, 1964); şi Willie Lee Rose, Rehearsal for Reconstruction: The Port Royal Experiment (Indanapolis, Ind.: Bobbs-Merrill, 1964). Vezi de asemenea Claude F. Oubre, Forty Acres and a Mule: The Freedmens Bureau and Black Land Ownership (Baton Rouge: Louisiana State University Press, 1978).

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)