10. Problema furtului de pământuri

Murray N. Rothbard - Etica libertăţii Partea a doua: Teoria libertăţii
cuprins

O aplicaţie deosebit de importantă a teoriei noastre a drepturilor de proprietate este cea a proprietăţii asupra pământului. Mai întâi să observăm că „pământ” înseamnă o cotă parte fixă din suprafaţa terestră având, prin urmare, o existenţă virtual permanentă. Investigaţia istorică cu privire la drepturile de proprietate asupra pământului ar trebui să se întoarcă în timp mult mai departe decât în cazul altor bunuri perisabile. Totuşi, aceasta nu este nicidecum o problemă crucială pentru că, după cum am văzut, acolo unde victimele se pierd în negura timpului, pământul le aparţine posesorilor curenţi non-agresori. Să presupunem, de exemplu, că Henry Jones I a furat (în trecut) o parcelă de pământ de la James Smith, deţinătorul legitim. Care este situaţia curentă a titlului posesorului actual Henry Jones X? Sau a celui care ar intra în posesia terenului cumpărându-l de la acesta? Dacă Smith sau urmaşii săi s-au pierdut în negura vremii, atunci titlul asupra terenului îi aparţine în mod legitim şi pe bună dreptate acelui Jones care îl deţine în prezent (sau celui care l-a achizitionat de la el), în conformitate cu teoria noastră a tilurilor de proprietate.

O a doua problemă – care diferenţiază net pământul de celelalte tipuri de proprietăţi – constă în faptul că simpla existenţă a bunurilor de capital, a celor de consum sau a mărfii monedă, este o dovadă – cel puţin prima facie – că aceste bunuri au fost folosite şi transformate, că a existat o îmbinare a muncii omeneşti cu resursele naturale pentru a le produce. Şi asta pentru că bunurile de capital, de consum şi banii nu există ca atare în natură; ele trebuie create prin transformarea de către efortul uman a condiţiilor puse la dipoziţie de natură. Însă orice suprafaţă de pământ, care este pusă la dispoziţie de natură, se poate să nu fi fost niciodată folosită sau transformată; şi, prin urmare, orice titlu de proprietate asupra pământului nefolosit vreodată ar trebui considerat invalid. Deoarece am văzut că dreptul asupra unei resurse (ca pământul, de pildă) nedeţinute în proprietate derivă în mod just numai din efortul de transformare întru utilizare a acesteia. Prin urmare, dacă o bucată de pământ n-a fost niciodată supusă unui asfel de proces de transformare, nimeni nu poate pretinde în mod legitim dreptul de proprietate asupra acesteia.

Să presupunem, de pildă, că dl. Green deţine în mod legal o anumită suprafaţă de teren, a cărui porţiune de nord-vest n-a fost nicicând transfomată din starea sa naturală nici de Green şi nici de altcineva. Teoria libertariană îi va recunoaşte ca valid din punct de vedere moral dreptul asupra restului terenului – cu condiţia, impusă de teorie, să nu existe o victimă identificabilă (sau ca Green însuşi să nu fi furat terenul). Dar aceeaşi teorie libertariană trebuie să invalideze pretenţia de proprietar asupra porţiunii de nord-vest. Deci, atâta vreme cât nu apare nici un „colonist” care să iniţieze transformarea regiunii nord-vestice, nu există nicio dificultate reală; am putea spune că pretenţia lui Green este invalidă, însă ea este în acelaşi timp vorbărie goală. El nu a agresat încă pe nimeni. Dar, dacă ar apărea o altă persoană care să transforme pământul, şi dacă Green ar alunga-o cu forţa de pe proprietate (s-au i-ar angaja pe alţii s-o facă), Green ar deveni în acel moment agresor împotriva proprietăţii legitime (asupra pământului) a altcuiva. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi în cazul în care Green ar folosi violenţa pentru a împiedica un alt „colonist” să intre pe acest teren nefolosit şi să-l transforme utilizându-l.

Astfel, Crusoe – pentru a ne reîntoarce la „modelul” Crusoe –, ajungând pe o insulă întinsă, ar putea trâmbiţa cu emfază în cele patru zări „proprietatea” sa asupra întregii insule. Dar, prin firea lucrurilor, el deţine în proprietate numai partea pe care o colonizează şi o transformă efectiv. Sau, ca întru-unul din exemplele de mai sus, Crusoe ar putea fi un Columb solitar care ajunge pe un continent nou descoperit. Câtă vreme nici o altă persoană nu apare în scenă, pretenţia lui Robinson e simplă vorbă goală şi fantezie, fără nici un fundament în natura lucrurilor. Însă în momentul în care un nou-venit – un Vineri, să spunem – intră în scenă şi începe să supună terenul neutilizat unui proces de transformare, orice punere în aplicare(enforcement) a pretenţiei invalide a lui Crusoe (de a fi proprietarul întregului continent) ar constitui o agresiune împotriva celui nou-venit şi o încălcare a drepturilor de proprietate ale acestuia.

Observaţi că nu spunem că, pentru ca proprietatea asupra pământului să fie validă, acesta trebuie să fie efectiv în uz în mod continuu[1]. Singura cerinţă este ca terenul să fie o dată utilizat, şi astfel să devină proprietatea celui care şi-a îmbinat munca cu acesta[2] – şi-a pus amprenta energiei personale proprii asupra acestuia. După această primă utilizare nu mai sunt motive pentru a prohibi lăsarea pământului nefolosit, cum nu sunt pentru a expropria pe cineva pentru că şi-a depozitat ceasul în sertarul biroului[3].

O formă de titlu invalid de proprietate asupra pământului, este, aşadar, orice revendicare a unui teren care nu a fost niciodată pus în folosinţă. Executarea unei astfel de pretenţii în dauna unui prim utilizator devine o agresiune împotriva unui drept de proprietate legitim. Trebuie observat că, în practică, nu este nicidecum dificil a distinge terenul virgin, în stare naturală, de cel care la un moment dat a fost transformat de om în scopul utilizării. Mâna omului se face într-un fel sau altul simţită.

O problemă, pe de altă parte, care apare uneori în legătură cu validitatea titlurilor de proprietate asupra pământului este aceea a „uzucapiunii”. Să presupunem că un individ, Green, dă peste o parcelă de pământ nu în mod evident demarcată ca proprietatea altcuiva – poate nu există nici un gard, şi nu e nimeni în locul cu pricina. Green presupune că terenul nu e deţinut în proprietate de nimeni; se apucă să lucreze pământul, folosindu-l pentru o perioadă de timp, după care proprietarul iniţial apare la faţa locului şi îi cere să plece. Cine are dreptate? Principiul posesiunii adverse sau uzucapiunii dispune în mod arbitrar un interval de timp de douăzeci de ani, după care intrusului, în ciuda agresiunii sale asupra proprietăţii altuia, îi revine proprietatea absolută asupra pământului în cauză. Dar teoria noastră libertariană spune că pământul trebuie să fie transformat doar o dată pentru a trece în proprietate privată. Prin urmare, dacă Green dă peste un teren care poartă în vreun fel amprenta utlizării anterioare, este responsabilitatea sa să presupună că acesta este proprietatea cuiva. Orice intruziune de acest tip, fără cercetări ulterioare, se face în mod necesar cu riscul ca nou-venitul să fie un agresor. Este, bineînţeles, posibil ca terenul deţinut anterior în proprietate să fi fost abandonat; dar nou-venitul nu trebuie să presupună cu neglijenţă că o bucată de pământ care a fost în mod evident transformat de un om nu mai este deţinuă în proprietate de nimeni. Trebuie să acţioneze în direcţia informării cu privire la validitatea proaspătului său titlu de proprietate, aşa cum am văzut că se face, în fapt, în domeniul certificării drepturilor de proprietate[4]. Pe de altă parte, dacă Green dă peste un teren care în mod evident nu a mai fost nicicând transformat de cineva, îl poate ocupa imediat fără consecinţe, şi asta pentru că în sociatatea libertariană nimeni nu poate deţine un titlu valid de proprietate asupra unui astfel de teren.

În lumea de azi, când majoritatea terenurilor au fost preluate în utilizare, activitatea de invalidare a titlurilor de proprietate pe considerentul că terenurile la care se referă nu au fost niciodată utilizate nu s-ar face pe scară largă. Mai importantă ar fi invalidarea unor titluri de proprietate pe motiv de confiscare agresivă în formă continuată. Am discutat deja cazul lui Jones ai cărui înaintaşi au confiscat în mod agresiv o parcelă de la familia Smith, el deţinând şi folosind pământul în prezent. Dar să presupunem că, în urmă cu secole, Smith cultiva pământul, deţinându-l – prin urmare – în mod legitim în proprietate; şi apoi că a apărut Jones şi s-a aşezat în apropriere, revendicând în mod coercitiv dreptul de proprietate asupra pământului lui Smith şi percepând o plată sau „rentă” de la acesta pentru dreptul de a putea cultiva pământul în continuare. Şi să presupunem că în prezent, secole mai târziu, urmaşii lui Smith (sau chiar alte familii fără nici o legătură de rudenie cu el) sunt cei care cultivă terenul, în timp ce urmaşii lui Jones, sau cei care le-au cumpărat drepturile, continuă încă să perceapă tribut de la generaţia modernă de cultivatori. Cine sunt adevăraţii proprietari într-un astfel de caz? Ar trebui să fie limpede că şi în acest caz, la fel ca în cel al sclaviei, avem de-a face cu o agresiune continuă împotriva adevăraţilor proprietari – titularii de drept – ai pământului, cultivatorii, sau ţăranii, comisă de proprietarul nelegitim, cel al cărei pretenţie originară, prelungită până în prezent, asupra pământului şi roadelor acestuia a luat naştere prin coerciţie şi violenţă. Aşa cum primul Jones era un agresor continuu împotriva primului Smith, la fel, ţăranii din prezent sunt agresaţi de deţinătorul actual al titlului asupra pământului moştenit de la Jones. În acest caz de ceea ce s-ar putea numi „feudalism” sau „monopol asura pământului”, feudalul sau stăpânul de pământuri monopolist nu are un drept de proprietate legitim. „Chiriaşii” actuali, sau ţăranii, ar trebui să fie proprietarii absoluţi şi, ca în cazul sclaviei, titlurile asupra pământului ar trebui să le fie transferate acestora, fără compensaţii pentru stăpânii monopolişti[5].

De observat că „feudalismul”, aş cum l-am definit noi, nu se rezumă la situaţia în care ţăranii sunt constrânşi prin violenţă şi să rămână pe moşia stăpânului pentru a o cultiva în continuare (instituţia şerbiei, în linii mari)[6]. Şi nici la cazurile în care sunt luate măsuri violente suplimentare pentru a sprijini şi menţine proprietăţile feudale (de tipul preîntâmpinării prin forţă de către stat a înstrăinării pământului sau moştenirii ce are ca efect divizarea proprietăţii prin împărţirea între urmaşi)[7]. Tot ceea ce „feudalismul”, în sensul nostru, presupune este confiscarea prin violenţă a proprietăţii funciare de la adevăraţi săi proprietari, cei care au transformat pământul, şi continuitatea peste ani a acestui tip de raporturi. Renta feudală, aşadar, este echivalentul perfect al plăţii continue a unui tribut anual de către producători cuceritorilor lor prădalnici. Acest tip de rentă este, prin urmare, o formă de tribut permanent. De observat, de asemenea, că ţăranii în discuţie nu trebuie să fie neapărat urmaşii victimelor iniţiale. Deoarece, din moment ce agresiunea continuă atâta vreme cât această relaţie feudală agresivă ramâne în picioare, ţăranii din prezent sunt victimele actuale şi totodată proprietarii legitimi actuali. Pe scurt, în cazul proprietăţilor funciare feudale, sau a monopolului feudal asupra pământului, ambele condiţii impuse de noi pentru invalidarea titlurilor de proprietate curente sunt îndeplinite: căci nu numai titlul de proprietate iniţial este nelegitim, ci şi cel actual, şi de asemenea şi victimele actuale pot fi foarte uşor identificate.

Cazul nostru ipotetic de mai sus al regelui Ruritaniei şi al rudelor sale este un exemplu de strategie prin care fedalismul poate lua naştere într-o anumită regiune. După acţiunea regelui, el şi ai săi devin stăpâni fedali ai porţiunilor ce le revin din Ruritania, fiecare percepând în mod coercitiv tribut de la locuitori sub forma „rentei” feudale.

Nu dorim, bineînţeles, să sugerăm că întotdeana renta funciară este nelegitimă şi totodată o formă continuă de tribut. Dimpotrivă, nu există nici un motiv pentru care, într-o societate libertariană, o persoană care transformă – preluând în proprietate – pământ să nu îl poată închiria sau vinde altcuiva; într-adevăr, tocmai acest lucru se va întâmpla. Cum putem, deci, distinge între renta feudală şi cea legitimă, între „închirierile” de tip feudal şi cele legitime? Aplicăm iarăşi criteriile noastre pentru a decide validitatea titlurilor de proprietate: ne uităm să vedem dacă originea dreptului de proprietate asupra pământului este agresivă şi, pentru situaţia prezentă, dacă agresiunea asupra producătorilor care au angrenat terenul în procese de transformare productive, ţăranii, este încă în desfăşurare. Dacă ştim că aceste condiţii sunt îndeplinite, atunci nu avem nici o problemă, deoarece identificarea atât a agresorilor cât şi a victimelor este remarcabil de precisă. Dar când nu ştim dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, atunci (aplicând regula noastră) – neputând identifica în mod clar agresorul – concluzionăm că titlul de proprietate şi perceperea rentei sunt juste şi legitime şi nu de tip fedal. În practică, din moment ce în regimul de tip feudal agresiunea este în aceaşi timp veche şi continuă şi, în plus, ţăranii-victime sunt uşor identificabili, feudalismul este una dintre formele de proprietate invalidă cel mai uşor de detectat.

---------------------
Note:

[1] Aceasta era teoria bazată pe utilizare a proprietăţii asupra pământului propusă de Joshua K. Ingalls în secolul al nouăsprezecelea. Despre Ingalls vezi James J. Martin, Men Against the State (DeKalb, Ill.: Adrian Alen Associates, 1953), pp.142-52.

[2] Aşa cum Leon Wolowski şi Emile Levasseur în mod elocvent au scris în articolul „Proprietatea”, din cadrul Lalor’s Cyclopedia of Politcal Science, etc. (Chicago: M.B. Cary, 1884), vol. 3, p. 392:

Natura a fost apropriată de... om pentru folosul său; a devenit a lui; este proprietatea lui. Şi această proprietate este legitimă; constituie un drept pentru om la fel de sacru ca şi libera exercitare a facultăţilor sale. Este a sa pentru că derivă în întregime din el, nefiind nicidecum altceva decât o emanaţie a fiinţei sale. Înainte de el, nu era nimic altceva decât materie; după el, şi prin el, există avuţie interşanjabilă. Producătorul a lăsat o părticică din persoana sa în lucrul care a devenit astfel valoros şi care poate fi privit din acel moment înainte ca o prelungire a facultăţilor omeneşti acţionând asupra naturii externe. Ca fiinţă liberă [omul] îşi aparţine sieşi; acum [în cazul proprietăţii asupra pământului], cauza – cu alte cuvinte, forţa productivă – este el însuşi; efectul, sau altfel spus bogăţia produsă, ţine tot de el însuşi. Cine va îndrăzni să coteste dreptul său de proprietate atât de clar marcat de amprenta personalităţii sale?

[3] Există – după cum am demonstrat în altă parte – motive economice excelente pentru care pământul, în particular, ar putea rămâne nefolosit; şi asta pentru că un nivel de trai peste limita de subzistenţă depinde de existenţa unei oferte de forţă de muncă mai restrânsă decât cea de pământ, şi, atunci când această situaţie fericită există, o bună parte din pământ va fi „sub-marginal” şi, prin urmare, nefolosit. A se vedea Murray N. Rothbard, Man, Economy, and State (Princeton, N.J.: D. Van Nostrand, 1962), pp. 504, 609. Pentru un fascinant exemplu de drepturi de proprietate recurente asupra pământului conform unui calendar al migraţiilor dezvoltat de numeroase triburi din sudul Pesiei, a se vedea Fredrik Barth, „The Land Use Pattern of Migratory Tribes of South Persia”, Norsk Geografisk Tidsskrift, Bind 17 (1959-1960): 1-11.

[4] Bineînţeles, oricine ar trebui să aibă dreptul de a abandona proprietăţi după dorinţă; într-o societate libertariană, nimeni nu poate fi forţat să păstreze proprietăţi pe care doreşte să le abandoneze.

[5] Termenul de „feudalism”, aşa cum îl folosim aici, nu se vrea aplicabil nici unei forme specifice de relaţii – în ce priveşte pământul sau altceva – din timpul Evului Mediu; este folosit pentru a desemna un singur fel de acţiune: acapararea pământului prin cucerire, asertarea ulterioară continuă şi punerea în aplicare a dreptului de proprietate asupra acelui pământ, precum şi perceperea rentei de la ţăranii care continuă să-l cultive. Pentru o pledoarie în favoarea unei astfel de utilizări mai largi a termenului „feudalism”, vezi Robert A. Nisbet, The Social Impact of the Revolution (Washington, D.C.: American Enterprise Institute for Public Policy Research, 1974), pp. 4 – 7.

[6] Şerbia, la fel ca sclavia, constituia o agresiune continuă a stăpânului atât împotriva persoanei şerbului, cât şi împotriva proprietăţilor lui legitime. Pentru o discuţie asupra diferiteor definiţii ale feudalismului, vezi Marc Bloch, Feudal Society (Chicago: University of Chicago Press, 1961), cap. 1.

[7] Măsuri de acest tip sunt inalienabilitatea (entail) (a interzice sub ameninţarea forţei vânzarea pământului de către stăpânul său) şi dreptul primului născut (primogeniture) (interzicerea moştenirii cu exceţia cazului în care pământul este transferat în întregime, intact, fiului celui mai mare).

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentarii

  1. Să zicem că Jones nu doar a luat pămîntul familiei Smith ci a omorît toţi membrii familiei Smith. Ulterior Jones a lucrat pămîntul care aparţinea lui Smith. În acest caz posesiunea urmaşilor lui Jones asupra respectivului pămînt este legitimă?

    mariusmioc · 5 septembrie 2017, 16:31 · #

  2. Altă întrebare: un cioban care păştea turmele de oi pe zone de kilometri, devine proprietar de drept al terenurilor pe care îşi păştea turmele, dacă acele terenuri nu erau folosite anterior de altcineva?

    mariusmioc · 5 septembrie 2017, 22:54 · #

  3. Marius, primul e un caz extrem. Lifeboat situation. Daca nu exista martori si nici mostenitori sau altcineva care sa dovedeasca in vreun fel crima si al cui e pamantul cu acte, da, ramane Jones si familia cu drept asupra pamantului. Dar, chiar daca stim ca e strigator la cer, cine altcineva sa fie proprietar legitim?

    Pentru al doilea caz, din cate stiu, cam asa era situatia: ciobanii, sau proprietarii de turme erau stapanii „muntilor” pe care le pasteau. Si azi au zone clar delimitate pe care le utilizeaza exclusiv, doar ca platesc dari la stat / comuna etc.

    Tudor · 5 septembrie 2017, 23:21 · #

  4. Marius,
    Ca să fie clar, mi se pare evident că, în exemplul cu Jones si Smith, dreptul lui Jones nu va fi recunoscut decât atât timp cât nu se ştie sau nu se poate dovedi crima. Dacă după un timp se dovedeşte, atunci Jones va pierde dreptul în favoarea moştenitorilor lui Smith sau a altei persoane care poate avea statut de prim utilizator al pământului. Cu moştenitorii lui Jones e mai complicat pentru că, ei nefiind agresori, pot ajunge să aibă statut de primi utilizatori dacă –– moştenind pământul de la proprietarul dovedit ilegitim –– l-au şi lucrat si astfel au devenit primii utilizatori ai unui pământ rămas fără proprietar.
    Dar presupun că tu ai intrebat despre situaţia în care nimeni nu mai ştie nimic de Smith şi familia sa.

    Tudor · 7 septembrie 2017, 12:32 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)