Concurenţa ca formă de cooperare

Mihai-Vladimir Topan · 24 noiembrie 2016

Mi-a fost dat să aud în ultima vreme, în repetate rânduri că procesul concurenţial din economia de piaţă nu e decât o luptă violentă dusă cu mijloace uşor modificate, dar care în esenţă nu are natură diferită de cea a conflictului propriu-zis. De asemenea, că ar fi o ipostaziere şi o confirmare – poate singura, de altfel – a procesului darwinist de supravieţuire a celui mai puternic şi mai adaptat, sau, cu o altă expresie, legea junglei. Din păcate, această perspectivă – complet eronată şi superficială, după părerea mea – dă apă la moară la cel puţin două categorii de oameni. Întâi îi consolidează pe cei care se simt cu adevărat superiori şi puternici şi care cred, mânaţi de o conştiinţă falsă, că numai călcând pe capete poţi răzbi în arena economică şi că fiecare pas înainte în afaceri înseamnă înşelarea unui furnizor, îmbrobodirea unui client sau fraudarea unui partener sau asociat (ca să nu mai vorbim de scurtcircuitarea pur şi simplu a procesului de piaţă prin utilizarea canalelor politice). Nu mai încape vorbă că pentru vreun spirit comunitar, pentru niscaiva răbdare, bunătate, colegialitate, omenie, îngăduinţă sau chiar prietenie nu e loc şi basta.

A doua categorie de oameni pe care perspectiva pieţei ca arenă a darwinismului social îi odihneşte, sunt cei care dezavuează întregul proces şi aranjament instituţional al economiei de piaţă (sau cea mai mare parte a acestuia) de pe poziţii morale. (Aici pot fi incluşi mulţi creştini ortodocşi, de pildă, dar nu numai). Pornind de la aceeaşi înţelegere a fenomenului ca cei de mai sus, aceştia îl consideră – o dată luat în serios – incompatibil cu ideea de virtute. Ba chiar, alimentaţi de anumite filoane de gândire precum cel din jurul lui Bernard Mandeville (1670-1733; autor al The Fable of the Bees: or Private Vices, Public Benefits; în traducere ar fi Fabula albinelor: sau vicii private, beneficii publice), consideră că tocmai viciile sunt ingredientele fundamentale al căror precipitat neintenţionat (vorba lui Hayek) ar fi organizarea economică specifică economiei de piaţă moderne şi eficienţa alocativă rezultată din aceasta. Fapt care o transformă în candidat serios pentru titulatura de Turn Babel al celor mai abjecte porniri umane.

Aşa să stea lucrurile oare? Mă tem că şi cu problema concurenţei (ca şi cu altele), avem ocazia să contemplăm caracterul contraintuitiv al ştiinţei economice. În profunzime lucrurile nu stau chiar cum par la o primă vedere mai superficială. În cele ce urmează voi încerca să argumentez că procesul concurenţial de pe piaţa liberă nu este altceva decât o formă mai indirectă – mai elaborată şi decisiv mai eficientă, mai ales când vine vorba de economiile moderne complexe – de cooperare socială. Departe de a fi un sistem de excludere socială, este tocmai procesul prin care se revelează posibilitatea incluziunii sustenabile în ansamblul social productiv. Dar s-o luăm încet.

Ca să-mi duc pledoaria la capăt voi avea nevoie cel puţin de trei concepte – două economice şi unul etico-juridic – pe care mă văd nevoit să le explic întrucâtva, chiar cu riscul de a cădea pradă unor reflexe profesoral-didactice.

Mai întâi am nevoie să introduc ideea de avantaj comparativ. Considerat unul dintre cele mai importante concepte din ştiinţa economică (referinţa standard aici fiind provocarea adresată de matematicianul Stanislaw Ulam economistului Paul Samuelson de a-i spune un rezultat din ştiinţa economică în acelaşi timp adevărat şi non-trivial; răspunsul, care n-a venit pe loc ci la distanţă de ani, a fost tocmai principiul avantajului comparativ), este, cred, în acelaşi timp unul dintre cele mai puţin înţelese. Sau, dacă e înţeles în enunţul său de bază, implicaţiile sale sunt cu totul ignorate sau neconştientizate.

Scurtând o lungă poveste, cum se spune, principiul avantajului comparativ vine să precizeze că există posibilitatea (nu obligativitatea) cooperării între două persoane sau grupuri de persoane (fie ele firme, regiuni sau naţiuni) chiar şi atunci când competenţele tehnice superioare par să se situeze în mod complet dezechilibrat doar de-o singură parte. De altfel, discuţia pe avantajul comparativ se şi poartă în siajul aceleia mai intuitive şi mai simple a avantajului absolut, în virtutea căreia două părţi se pot în mod natural coopera specializându-se în acele domenii pe care le stăpânesc în mod absolut mai bine (după o formulă de tipul: dacă eu gătesc mai bine decât tine, iar tu calci mai bine decât mine, ar fi o idee bună ca eu să mă ocup de gătit pentru amândoi, iar tu de călcat pentru amândoi, şi ne va fi mai bine ambilor). Cu alte cuvinte, ce se întâmplă când apare situaţia mai problematică în care competenţele absolute sunt distribuite inegal (păstrând exemplul, ce ne rămâne de făcut dacă tu ştii mai bine decât mine şi să găteşti, şi să calci?) Mai e loc de cooperare? David Ricardo (1772-1823), unul dintre economiştii clasici cunoscuţi, este de regulă creditat cu răspunsul pozitiv la această întrebare (alături de Robert Torrens (1780-1864) şi, mai controversat, de James Mill (1773-1836), tatăl mult mai cunoscutului John Stuart Mill (1806-1873)) tocmai prin ceea ce avea să se consacre ca principiul avantajului comparativ. Conform acestuia, şi în situaţia de superioritate absolută pe toate planurile a uneia dintre părţi, rămâne avantajoasă cooperarea şi specializarea câtă vreme cel superior se specializează acolo unde are superioritatea mai pronunţată, iar cel inferior acolo unde are inferioritatea mai puţin pronunţată. La nivelul comunităţii formate din cei doi apare, printr-o astfel de specializare, un plus de productivitate şi eficienţă derivate din faptul că ceea ce se pierde prin lăsarea unui sector de activitate pe mâna celui mai inabil la toate (totuşi, e vorba de sectorul unde acesta e relativ mai puţin inabil – vom şi spune că în această branşă el are avantaj comparativ, deşi nu are avantaj absolut, celălalt fiind tehnic mai bun) este mai mult decât compensat de lăsarea celuilalt sector de activitate pe mâna celui mai abil (în speţă tocmai activitatea unde superioritatea acestuia este mai pronunţată; vom spune astfel că în această branşă – şi doar în aceasta – are cel superior avantaj comparativ, deşi deţine ambele avantaje absolute).

(Dacă simţiţi că m-am cocoţat pe culmi didactice şi v-am scufundat în văi studenţeşti, aveţi cel mai probabil dreptate.)

Din principiul avantajului comparativ decurg imediat câteva lucruri esenţiale care sunt rareori explicitate. Întâi că cel înzestrat cu abilităţi superioare evidente nu se raportează la cel mai puţin înzestrat doar în registrul milosteniei, adică nu-l vede doar ca potenţial beneficiar al pomenilor sale (cum am fi tentaţi să credem, intuitiv; deşi, fireşte, acest lucru nu este exclus), ci şi al cooperării interesate. Şi el, cel mare şi tare, câştigă mai mult de pe urma specializării conform avantajelor comparative decât operând în izolare. Bineînţeles, laolaltă cu păstrarea distanţei (autarhia sau izolaţionismul economic), milostenia şi cooperarea pe bază de avantaje comparative există mereu şi opţiunea impunerii prin forţă, a cuceririi sau a imperialismului – cum vrem să-i spunem. Şi nu trebuie să fim naivi în acest punct. Dar e crucial faptul că oricât de puternic ar fi cineva la modul absolut, are motive economice să coopereze paşnic cu cei inferiori şi, deci, planul agresiunii are cel puţin nişte costuri de oportunitate care merită investigate. Pacea e întotdeauna o opţiune viabilă economic, în măsura în care e dorită. Nu-i puţin lucru. Dumnezeu a făcut lumea, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, astfel încât să avem nevoie unii de alţii; de asemenea, a făcut-o în aşa fel încât să ne şi putem fi de folos unii altora, cât zăbovim pe-aici, numai să vrem.

Apoi, spunând cam acelaşi lucru, doar că de data aceasta din perspectiva celui slab, inabil, relativ incompetent: oricât de incompetent, slab, inabil, nepriceput, neputincios, necalificat, începător, înapoiat, primitiv, timid etc. ar fi cineva, tot are avantaje comparative. Şi anume, în branşele sau sectoarele de activitate în care inferioritatea lui e mai puţin pronunţată. Din perspectiva procesului concurenţial în economia de piaţă liberă – pentru a veni la tema anunţată mai sus – acest lucru se traduce în următorul mod: dacă principiul avantajului comparativ e valid, cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unei persoane, unui grup sau unei regiuni ca rezultantă a concurenţei economice este să fie plasat/ă acolo unde are avantaje comparative. Cu alte cuvinte – fapt crucial – deznodământul concurenţei libere nu este eliminarea din arena socială a inadaptaţilor, a celor slabi, care astfel sunt condamnaţi la privaţiuni, foamete şi dispariţie, ci doar reconfigurarea structurii sociale de producţie pe baza diviziunii muncii în care toată lumea are loc. (Dacă ar fi să aplicăm mai ţintit avantajul comparativ la piaţa muncii, am putea spune că o consecinţă a lui este următoarea teoremă: pe piaţa liberă, rata naturală a şomajului involuntar este zero). Suntem în plină răsturnare a ideii că economia este ipostazierea indubitabilă a darwinismului social. Oamenii nu sunt concurenţi ireductibili prin raportare la un stoc fix de resurse pus la dispoziţie de natură; dimpotrivă, prin cooperare, pot ameliora stocul însuşi pus în joc de mediul natural. Leii şi hienele nu se vor asocia niciodată (şi nici măcar prea mulţi lei sau hiene intra-specie; şi cât o fac, în caz că cineva ar invoca ideea de haită şi vânătoare în grup, e mai degrabă instinctual oricum), renunţând la vânătoarea sângeroasă şi costisitoare dublată de luptele pentru pradă, pentru a face o fermă de antilope. Oamenii o pot face, şi foarte adesea o fac.

Al doilea concept economic pe care îl invoc aici în această pledoarie pentru concurenţa economică ca formă de cooperare este cel, deja menţionat în câteva rânduri, al calculului economic în termeni monetari. El se leagă de avantajul comparativ pomenit adineauri, fiindu-i condiţie de posibilitate. Avantajele comparative în conţinutul lor concret nu se descoperă prin analize abstracte sau din birou, ci în piaţă, prin calcule antreprenoriale în termeni monetari. Într-un sens cât se poate de propriu, activitatea economică în contextul diviziunii extinse a muncii este un joc de echipă, în care participarea fiecăruia contribuie la formarea şi revoluţionarea permanentă, în funcţie de datele concrete, a structurii preţurilor, bază la rândul ei pentru deciziile ulterioare. Cum spune Mises, oamenii sunt între altele, angajaţi si într-o diviziune intelectuală a muncii în crearea fenomenului structurii de preţuri monetare. Concurenţa economică este una din condiţiile de posibilitate ale acestui fenomen indispensabil pentru coerenţa (deci posibila eficienţă a) economiilor moderne.

În lumina avantajelor comparative şi în contextul calculului economic în termeni monetari, concurenţa devine, după cum intuia Hayek, un veritabil proces de descoperire în comun la nivel societal a celei mai bune opţiuni de alocare a resurselor rare în lumina preferinţelor celor care fac parte din sistem şi vor să se servească mai departe de acesta pentru atingerea obiectivelor lor. Procesul economic devine, cu tot cu concurenţa ce-i stă în centru, un vast proces de cooperare socială.

De asemenea, din punct de vedere etico-juridic (în sensul lui Murray Rothbard), oricât de acerbă în termeni economici (cu monopoluri şi poziţii dominante, cu înţelegeri şi carteluri, cu dumping ca vânzare sub costuri sau ca simplă discriminare de preţ etc.) concurenţa economică este totuşi paşnică, non-agresivă.

Aproape că putem întoarce pe dos ideea pe care-am pornit s-o discut în această parte: cooperează nu cine nu concurează, ci, dimpotrivă, cine nu concurează, de fapt, nu cooperează (în contextul diviziunii extinse a muncii din economia modernă). Bineînţeles, posibilitatea cooperării nu înseamnă obligativitatea cooperării.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)