4. Problemele

Murray N. Rothbard - Manifestul liberal
cuprins

Haideţi să aruncăm o privire asupra zonelor cu probleme majore din societatea noastră şi să vedem dacă putem detecta vreun „fir roşu” care trece prin toate.

Taxe mari. Impozitarea mare şi în creştere a handicapat pe aproape toată lumea şi împiedică productivitatea, motivaţia, cumpătarea şi energiile libere ale oamenilor. La nivel federal există o revoltă crescândă împotriva poverii impozitului pe venit şi există o mişcare înfloritoare a rebelilor împotriva taxării, cu propriile organizaţii şi reviste, ce refuză să plătească un impozit pe care îl consideră prădător şi neconstituţional. La nivelul statelor federaţiei şi la cel local există un val crescând de sentimente contra opresivelor impozite pe proprietate. Astfel, un număr record de 1,2 milioane de votanţi californieni au semnat petiţia pentru iniţiativa Jarvic-Gann la scrutinul din 1978, o propunere care ar diminua drastic şi permanent impozitele pe proprietăţi, cu două treimi, la 1%, şi ar pune un plafon valorilor estimate ale proprietăţilor. Mai mult, iniţiativa Jarvis-Gann consolidează acest plafon, cerând aprobarea a două treimi din toţi votanţii înregistraţi în statul California pentru creşterea impozitelor pe proprietate mai sus de pragul de 1%. Şi, pentru a se asigura că statul nu substituie pur şi simplu cu vreo altă taxă, iniţiativa cere de asemenea un vot de două treimi al legislaturii statului pentru a creşte orice altă taxă din stat.

Mai mult, în toamna lui 1977, mii de proprietari din Cook County, Illinois, au făcut o grevă fiscală contra impozitului pe proprietate, care a crescut vertiginos datorită evaluărilor mai mari.

Nu e nevoie să subliniem că impozitarea, fie că e a venitului, a proprietăţii, sau a orice altceva, este monopolul exclusiv al statului. Nici un alt individ sau organizaţie nu se bucură de privilegiul impozitării, de obţinerea venitului prin coerciţie.

Criza fiscală urbană. În toată naţiunea, statele şi localităţile au dificultăţi cu plata dobânzii şi principalului pentru datorii publice de proporţii. Oraşul New York a dat deja tonul cu o neonorare parţială a obligaţiilor contractuale. Criza fiscală urbană este pur şi simplu o problemă a autorităţilor urbane care cheltuie prea mult, chiar mai mult decât taxele mari pe care le extrag de la noi. Din nou, cât cheltuie oraşele şi statele federaţiei ţine doar de ele; încă o dată, statul este cel vinovat.

Vietnam şi alte intervenţii externe. Războiul din Vietnam a fost un dezastru total pentru politica externă americană; după ce au fost ucişi nenumăraţi oameni şi teritoriul a fost devastat, cu un cost enorm de resurse, guvernarea susţinută de americani a sucombat finalmente, în 1975. Dezastrul din Vietnam a ridicat semne de întrebare, pe bună dreptate, asupra restului politicii externe americane şi a fost parţial responsabil pentru frânarea în Congres a intervenţiei militare în fiascoul din Angola. Politica externă este, bineînţeles, un alt monopol exclusiv al statului federal. Războiul a fost dus de forţele noastre armate care, iarăşi, sunt un monopol coercitiv al aceluiaşi stat federal. Aşa că statul este pe de-a-ntregul responsabil pentru întreaga problemă a războiului şi politicii externe, în mare şi în toate aspectele sale.

Delincvenţa stradală. Să observăm: delincvenţa discutată este comisă, prin definiţie, pe străzi. Străzile sunt deţinute, aproape universal, de stat, care are astfel practic un monopol al proprietăţii drumurilor. Poliţia, care ar trebui să ne păzească de ilegalităţi, este un monopol obligatoriu al statului. Iar tribunalele, care se ocupă cu condamnarea şi pedepsirea delincvenţilor, sunt de asemenea un monopol coercitiv al statului. Aşa că statul s-a ocupat de fiecare aspect al problemei delictelor de pe străzi. Eşecul aici, ca şi eşecul din Vietnam, trebuie atribuit în totalitate statului.

Congestia traficului. Iarăşi, acest lucru se întâmplă doar pe străzile şi drumurile din proprietatea statului.

Complexul militar-industrial. Acest complex este pe de-a-ntregul o creaţie a statului federal. Statul este cel care decide să cheltuiască nenumărate miliarde pe arme de ultimă generaţie, statul este cel care oferă contracte, statul cel care subvenţionează ineficienţa prin garanţii de tip cost-plus, statul cel care construieşte uzine şi le închiriază sau le oferă direct contractorilor. Bineînţeles, afaceriştii s-au implicat în activităţi de lobby pentru aceste privilegii, dar numai prin stat poate exista acest mecanism al privilegiilor şi al risipei de resurse.

Transporturile. Criza transporturilor nu vizează doar congestia străzilor, ci şi căile ferate uzate, liniile aeriene prea scumpe, aglomerarea aeroporturilor la orele de vârf, şi reţele de metrou (e.g., oraşul New York) care suferă deficite şi se îndreaptă vizibil spre colaps. Şi totuşi: căile ferate au fost construite în exces prin subvenţii extinse oferite de stat (la nivel federal, statal şi local) în secolul XIX şi au fost cea mai puternic reglementată industrie, pentru cea mai extinsă perioadă de timp, din istoria Americii. Liniile aeriene sunt cartelizate prin reglementare de către Consiliul Aeronautic Civil şi subvenţionate prin astfel de reglementări, contracte poştale şi aeroporturi practic gratuite. Aeroporturile pentru liniile comerciale sunt toate deţinute de stat, în cele mai multe cazuri la nivel local. Metroul din New York este deţinut de stat, de zeci de ani.

Poluarea râurilor. Râurile sunt, în realitate, în proprietatea nimănui, i.e., au fost ţinute ca „domeniu public” în proprietatea statului. Mai mult, cele mai mari poluatoare ale apei sunt, de departe, sistemele de tratare a apei de canalizare, deţinute de municipalităţi. Din nou: statul este în acelaşi timp şi cel mai mare poluator, ca şi cel mai nepăsător „proprietar” al resursei.

Penuria de apă. Penuria de apă este cronică în anumite părţi ale ţării, şi intermitentă în altele, precum New Yorkul. Totuşi, statul, (1) prin faptul că este proprietarul domeniului public, deţine râurile din care provine marea parte a apei şi (2) fiind practic singurul furnizor comercial de apă, deţine rezervoarele şi conductele.

Poluarea aerului. Iarăşi, statul, în calitate de proprietar al domeniului public, „deţine” aerul. Mai mult, tribunalele au fost cele care, fiind deţinute doar de stat, printr-o politică deliberată, ne-au lipsit de protecţie pentru corpurile noastre şi pentru grădinile noastre în faţa poluării generate de industrie. Mai mult, o mare parte din poluarea directă vine de la unităţi deţinute de stat.

Penuria şi penele de energie. Pe întregul teritoriu al ţării, autorităţile de la nivel de stat şi de la cel local au creat monopoluri obligatorii pentru gaz şi energia electrică, şi au oferit aceste privilegii monopoliste companiilor private de utilităţi, care au fost apoi reglementate şi cărora li s-a fixat preţul de către agenţiile de stat, pentru a li se asigura un profit permanent şi fix. Iarăşi, statul a fost sursa monopolului şi a reglementării.

Serviciile telefonice. Serviciile telefonice din ce în ce mai precare sunt, iarăşi, oferite de companii de utilităţi care primesc privilegii monopoliste de la stat şi ale căror preţuri sunt fixate de stat pentru garantarea unui profit. Ca şi în cazul gazului şi al electricităţii, nimănui nu îi este permis să concureze cu monopolul companiei telefonice.

Serviciul poştal. Suferind deficite mari pe toată durata existenţei sale, serviciul poştal, spre deosebire de bunurile şi serviciile produse de industria privată pe piaţa liberă, a devenit treptat mai scump şi de calitate mai proastă. Marea masă a publicului, folosind trimiterile poştale de calitatea întâi, a fost forţată să subvenţioneze firmele care folosesc serviciile poştale de calitatea a doua şi a treia. Din nou, Poşta a fost, încă din secolul XIX, un monopol obligatoriu al statului. Oriunde li s-a permis firmelor private să concureze, chiar şi ilegal, în serviciile de livrare a poştei, au oferit invariabil servicii mai bune, la un preţ mai mic.

Televiziunea. Televiziunea constă în programe fade şi în ştiri distorsionate. Canalele de radio şi televiziune au fost naţionalizate de acum jumătate de veac de către statul federal, care le oferă canalelor în dar licenţe privilegiate şi care poate, şi chiar retrage aceste daruri, atunci când un post nu este pe placul Comisiei Federale a Comunicaţiilor. Cum poate exista vreo libertate autentică a expresiei sau a presei, în asemenea condiţii?

Sistemul asistenţial (welfare system). Sistemul asistenţial se află, bineînţeles, exclusiv în domeniul statului, de regulă la nivel de stat şi local.

Programul de locuinţe în domeniul urban. Alături de trafic, unul dintre cele mai vizibile cazuri de eşec urban. Totuşi, există puţine alte industrii care să fie mai puţin legate de stat. Planificarea urbană a controlat şi reglementat oraşele. Legile de împărţire pe zone au constrâns construcţia de imobile şi utilizarea terenurilor cu nenumărate restricţii. Impozitele pe proprietăţi au handicapat dezvoltarea urbană şi au dus la abandonarea caselor. Codurile de construcţie au restrâns construirea caselor şi au făcut-o mai costisitoare. Reînnoirea urbană a oferit subvenţii masive dezvoltatorilor imobiliari, a dus la demolarea forţată a apartamentelor şi magazinelor de închirieri, a scăzut oferta de locuinţe şi a intensificat discriminarea rasială. Creditele guvernamentale extinse au generat supraconstruirea în suburbii. Controlul chiriilor a creat penurii de apartamente şi a redus oferta de spaţii rezidenţiale.

Grevele şi restricţiile sindicale. Sindicatele au devenit o povară capabilă să handicapeze economia, iar asta doar ca rezultat al privilegiilor speciale şi numeroase oferite de stat; în special diversele imunităţi acordate sindicatelor, mai ales Legea Wagner din 1935, încă în vigoare, care îi obligă pe angajatori să negocieze cu sindicatele care obţin voturile majoritare ale unei „unităţi de negociere”, definite arbitrar chiar de stat.

Educaţia. Odată la fel de respectată şi sacrosantă precum maternitatea sau steagul, şcoala publică a ajuns în anii recenţi să fie atacată din toate părţile spectrului politic. Nici măcar susţinătorii ei nu ar avea îndrăzneala să susţină că la şcoala publică se învaţă de fapt ceva serios. Iar recent am văzut cazuri extreme în care acţiunile şcolii publice au generat reacţii violente în locuri foarte diferite, precum South Boston şi Kanawha County, West Virginia. Şcolile publice, bineînţeles, sunt deţinute în totalitate şi administrate de către autorităţile statele şi locale – cu considerabilă asistenţă şi coordonare de la nivelul federal. Şcolile publice sunt sprijinite de legi pentru învăţământ obligatoriu, care îi forţează pe toţi copiii de vârsta şcolii să meargă la şcoală – fie publică, fie privată cu autorizaţie de la autorităţile guvernamentale. Educaţia terţiară a devenit şi ea puternic ataşată de stat, în ultimele decenii: multe universităţi sunt deţinute de stat, iar celelalte primesc sistematic granturi, subvenţii şi contracte.

Inflaţia şi stagflaţia. Statele Unite, asemenea restului lumii, suferă, de mulţi ani, de inflaţie cronică şi în acceleraţie, o inflaţie acompaniată de şomaj ridicat, persistentă atât pe timpul recesiunilor severe, cât şi al celor blânde („stagflaţie”). Vom da o explicaţie pentru aceste fenomene mai jos; să fie spus aici că principala cauză este expansiunea continuă a masei monetare, un monopol obligatoriu al statului federal (oricine se îndrăzneşte să concureze cu statul în emiterea de monedă merge la închisoare pentru falsificare). O parte vitală a masei monetare naţionale este emisă ca „monedă scripturală” de către sistemul bancar, care este în schimb sub controlul total al statului federal şi a Sistemului Rezervelor Federale.

Watergate. La urmă, dar nu în ultimul rând, este întregul sindrom traumatic suferit de americani sub numele de „Watergate”. Semnificaţia Watergate-ului este demitizarea totală a instituţiei prezidenţiale şi a unor instituţii federale sacrosante, precum CIA-ul şi FBI-ul. Încălcarea proprietăţii, metodele de stat poliţienesc, inducerea în eroare a publicului, corupţia, ilegalităţile diverse şi sistematice comise de către un Preşedinte care era privit odată ca fiind atotputernic, toate acestea au dus la punerea sub acuzare a Preşedintelui – lucru altă dată de negândit – şi la o răspândită şi binemeritată neîncredere în toţi politicienii şi oficialii guvernamentali. Regimul a deplâns adesea această nouă şi răspândită neîncredere, dar nu a fost capabil să readucă publicul la naiva încredere din era pre-Watergate. Istorica socialistă Cecilia Kenyon i-a acuzat odată pe Anti-federalişti – apărătorii Articolelor Confederaţiei şi oponenţii Constituţiei – că sunt „Oameni lipsiţi de credinţă” în instituţiile statului. Este de crezut că nu ar mai fi chiar atât de naivă, dacă ar scrie acel articol în era post-Watergate.[1]

Watergate este, bineînţeles, un fenomen pur şi complet guvernamental. Preşedintele este conducătorul executiv al statului federal, „instalatorii” erau instrumentul său, iar FBI-ul şi CIA-ul sunt de asemenea agenţii ale statului. Este de înţeles că scandalul Watergate a năruit încrederea în stat.

Dacă ne aruncăm privirea, aşadar, la domeniile cruciale şi problematice ale societăţii noastre – zonele crizei şi eşecului – vedem în fiecare caz un „fir roşu” care trece şi le uneşte pe toate: firul statului. În fiecare dintre aceste cazuri, statul fie a condus în totalitate, fie a influenţat puternic mersul lucrurilor. John Kenneth Galbraith, în bestsellerul său, The Affluent Society, a identificat sectorul guvernamental ca punct focal al eşecului nostru social – dar a tras în schimb concluzia bizară că avem, deci, nevoie ca şi mai multe fonduri şi resurse să fie redirecţionate dinspre sectorul privat către cel public. A ignorat faptul că rolul statului în America – la nivel federal, de stat şi local – s-a extins enorm, atât în termeni absoluţi, cât şi proporţionali, în acest secol şi în special în deceniile recente. Din păcate, Galbraith nu s-a pus nici măcar o dată următoarea întrebare: există ceva inerent în operaţiile şi activitatea statului, ceva care creează înseşi eşecurile pe care le vedem peste tot? Vom cerceta unele dintre problemele majore ale statului şi ale libertăţii în această ţară, vom vedea de unde vin eşecurile, şi vom propune soluţiile noului liberalism.


[1] Cecilia M. Kenyon, “Men of Little Faith: The Anti-Federalists on the Nature of Representative Government,” William and Mary Quarterly (January 1955): 3–43.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)