9. Proprietate şi agresiune

Murray Rothbard - Etica libertăţii Partea a doua: Teoria libertăţii
cuprins

Traducere de Mihai-Vladimir Topan

Poate fi numit agresor oricine atentează împotriva persoanei sau proprietăţii obţinute prin producţie a cuiva. Intră aici cel care iniţiază violenţa împotriva altui individ şi a proprietăţii acestuia: e vorba, până la urmă, de oricine utilizează „mijloacele politice” coercitive de dobândire a bunurilor şi serviciilor[1].

În continuare, însă, se ridică probleme serioase; suntem realmente în centrul problematicii libertăţii, proprietăţii şi violenţei în societate. Să ilustrăm prin exemplele ce urmează o chestiune crucială – care a fost din nefericire aproape total neglijată de teoreticienii libertarieni:

Să presupunem că, mergând pe stradă, vedem cum un individ, A, îl apucă pe un altul, B, de încheietură şi îi ia ceasul de mână. Fără îndoială că A atentează atât la persoana, cât şi la proprietatea lui B. Putem deci pur şi simplu deduce din această scenă că A este un agresor criminal iar B victima sa inocentă?

În mod cert nu – deoarece nu ştim din simpla observaţie dacă A este într-adevăr un hoţ, sau dacă îşi recuperează pur şi simplu propriul ceas de la B, care i l-a furat anterior. Pe scurt, în timp ce ceasul a fost neîndoielnic în proprietatea lui B până în momentul atacului lui A, nu ştim dacă ultimul a fost sau nu proprietarul legitim într-un moment anterior şi dacă a fost sau nu jefuit de B. Prin urmare încă nu ştim care dintre cei doi este proprietarul legitim sau de drept. Putem afla răspunsul numai prin investigarea datelor concrete ale situaţiei particulare, i.e., prin cercetare „istorică”.

Astfel, nu putem pur şi simplu afirma că marea regulă morală axiomatică a societăţii libertariene este protejarea drepturilor de proprietate, punct. Şi asta pentru că agresorul nu are nici un fel de drept natural de a păstra proprietatea pe care a furat-o; el nu are dreptul de a revendica proprietăţile dobândite prin agresiune. Prin urmare, trebuie să modificăm sau mai degrabă să clarificăm regula de bază a societăţii libertariene în sensul afirmaţiei conform căreia nimeni nu are dreptul de a comite agresiune împotriva proprietăţii legitime sau juste a altuia.

Altfel spus, nu putem vorbi pur şi simplu de apărarea „drepturilor de proprietate” sau a „proprietăţii private” per se. Căci dacă procedăm astfel, suntem în mare pericol să protejăm „dreptul de proprietate” al unui agresor criminal – fiind logic constrânşi, în fapt, să facem asta. Putem vorbi aşadar doar de proprietate justă ori legitimă, sau poate „proprietate naturală”. Şi aceasta înseamnă că – în situaţii concrete – trebuie să decidem dacă o anumită acţiune violentă punctuală este agresivă sau defensivă: e.g., dacă este vorba de un criminal care jefuieşte o victimă sau de o victimă care încearcă să-şi recupereze proprietatea.

O altă implicaţie crucială a acestui mod de a privi lucrurile este invalidarea totală a viziunii utilitariste asupra drepturilor de proprietate şi, prin urmare, asupra pieţei libere. Utilitaristul aşadar, care nu are o concepţie – ca să nu mai vorbim de o teorie – a dreptăţii, trebuie să se retragă pe poziţia pragmatică, ad hoc conform căreia toate titlurile de proprietate privată curente existente în orice moment sau loc trebuie tratate ca valide şi considerate demne de a fi protejate împotriva agresiunii[2]. Aceasta este, de fapt, maniera în care economiştii utilitarişti adepţi ai pieţei libere tratează în mod invariabil chestiunea drepturilor de proprietate. Să observăm, totuşi, că utilitaristul a reuşit să strecoare în mod necritic în discuţia sa un element etic: acela că toate bunurile „acum” (momentul şi locul în care are loc discuţia) considerate proprietate privată trebuie acceptate şi protejate ca atare. În practică aceasta înseamnă că toate titlurile de proprietate privată alocate de către orice guvern existent (cel care a acaparat peste tot monopolul asupra definirii titlurilor de proprietate) trebuie recunoscute. Aceasta este o etică oarbă în privinţa tuturor consideraţiilor legate de dreptate care, împinsă până la concluzia sa logică ultimă, trebuie de asemenea să apere proprietatea oricărui agresor asupra bunurilor pe care a reuşit să le exproprieze. Concluzionăm că pledoaria utilitaristă pentru piaţa liberă având la bază protejarea tuturor titlurilor de proprietate privată curente este invalidă şi nihilistă din punct de vedere etic[3].

Sunt convins, totuşi, că motorul real al schimbării sociale şi politice în vremurile noastre a fost indignarea morală născută din teoria eronată a plusvalorii: conform acesteia capitaliştii au furat proprietatea ce aparţinea de drept muncitorilor şi, prin urmare, titlurile curente de proprietate asupra capitalului acumulat sunt nelegitime. Dată fiind această ipoteză, impulsul dat atât marxismului cât şi anarho-sindicalismului urmează logic. Din identificarea a ceea ce pare a fi o nedreptate monstruoasă decurge îndemnul la „exproprierea expropriatorilor”, şi – în ambele cazuri – la o formă de „revenire” a proprietăţii şi controlului asupra resurselor către muncitori[4]. Argumentele marxiste nu pot fi cu succes respinse de pe poziţiile economiei sau filozofiei utilitariste ci numai abordând frontal problema morală, cea a caracterului just sau injust al diferitelor titluri de proprietate.

Viziunea marxistă nu poate fi respinsă nici prin apeluri utilitariste la virtuţile „păcii sociale”. E bună destul şi pacea socială, dar adevărata pace constă în mod esenţial în posibilitatea de a te bucura în linişte şi fără intervenţii agresive din exterior de proprietatea ta legitimă, iar dacă un sistem social are la bază titluri de proprietate în mod monstruos injuste, nemolestarea lor nu înseamnă pace ci mai degrabă impunerea şi consolidarea agresiunii permanente. Nici nu pot fi marxiştii reduşi la tăcere arătându-i cu degetul pentru metodele violente de reformă. Crezul – deşi nu-l împărtăşim –- care spune că nimeni nu ar trebui să facă uz de violenţă în relaţiile sale cu alţii – nici chiar victima împotriva agresorului –- este, cu siguranţă, unul consecvent. Dar această poziţie morală de tip Tolstoi-Gandhi este irelevantă pentru discuţia noastră. Şi asta pentru că problema în discuţie este tocmai dacă victima are sau nu dreptul moral de a utiliza violenţa în apărarea proprietăţii sale asupra persoanei şi bunurilor tangibile sau în recuperarea acestora de la agresor. Adeptul ideilor tolstoiene poate concede faptul că victima are un astfel de drept şi poate încerca s-o convingă – în numele unei moralităţi mai înalte – să nu-l exercite. Dar această discuţie ne îndepărtează de la discuţia noastră înspre probleme mai generale ale filozofiei etice. Aş adăuga doar că oricine obiectează în această manieră totală împotriva utilizării violenţei trebuie să fie consecvent şi să pledeze împotriva pedepsirii oricărui criminal prin mijloace violente. Şi aceasta implică, să observăm, nu doar abţinerea de la pedeapsa capitală ci de la orice pedeapsă şi, într-adevăr, de la orice metodă defensivă violentă care ar putea eventual răni un agresor. Altfel spus, pentru a face uz de acel clişeu oribil la care vom mai avea ocazia să revenim, tolstoianul nu poate utiliza forţa împotriva cuiva care îi violează sora.

Ideea la acest punct e că doar tolstoienii sunt îndreptăţiţi să obiecteze împotriva înlăturării violente a unui grup criminal consolidat; deoarece oricine nu e adeptul lui Tolstoi, este în favoarea utilizării forţei şi violenţei defensive pentru a sancţiona agresiunea. Şi trebuie, prin urmare, să fie în favoarea moralităţii – dacă nu a înţelepciunii – utilizării forţei pentru înlăturarea criminalităţii organizate şi consolidate. Aşa stând lucrurile, suntem imediat obligaţi să revenim la întrebarea cu adevărat importantă: cine este criminalul, deci agresorul? Sau, cu alte cuvinte, împotriva cui este legitimă utilizarea violenţei? Dacă acceptăm că proprietatea capitalistă este moralmente nelegitimă, nu putem nega dreptul muncitorilor de face uz de forţa necesară pentru a confisca această proprietate, la fel cum A, în exemplul nostru de mai sus ar fi fost îndreptăţit să-şi recupereze prin forţă ceasul furat anterior de B.

Singura respingere veritabilă a argumentului marxist în favoarea revoluţiei, deci, este aceea că proprietatea capitalistă este justă mai degrabă decât injustă şi că, prin urmare, confiscarea ei de către muncitori sau de către oricine altcineva ar fi ea însăşi nelegitimă şi criminală. Dar aceasta înseamnă că suntem nevoiţi să abordăm problema legitimităţii drepturilor de proprietate şi că nu ne putem permite luxul soluţiei facile a respingerii pretenţiilor revoluţionare aşternând arbitrar mantia „dreptăţii” peste toate drepturile de proprietate existente. Un astfel de gest cu greu i-ar convinge pe cei ce consideră că ei înşişi sau alţii sunt în mod grav oprimaţi şi în permanenţă agresaţi. Dar aceasta înseamnă şi că trebuie să fim pregătiţi să descoperim cazuri în care confiscarea violentă a titlurilor de proprietate este justificată din punct de vedere moral, deoarece aceste titluri sunt ele însele injuste şi criminale.

Să facem apel din nou la un exemplu pentru a ne face teza mai clară. Utilizând metoda excelentă a lui Ludwig von Mises de a evita susceptibilităţile naţionale, să luăm exemplul unei tăriţări ipotetice, „Ruritania”. Să spunem că Ruritania este condusă de un rege care a impietat în mod grav asupra drepturilor persoanelor şi a proprietăţilor legitime ale indivizilor, reglementându-le şi, în cele din urmă, confiscându-le. O mişcare libertariană ia naştere şi se dezvoltă în această ţară şi reuşeşte să convingă marea majoritate a populaţiei că acest sistem criminal ar trebui înlocuit cu o societate autentic libertariană, în care drepturile fiecărui om asupra persoanei sale şi a proprietăţilor descoperite şi / sau create sunt pe deplin respectate. Regele, anticipând succesul iminent al revoltei, foloseşte o stratagemă vicleană. Îşi dizolvă propriul guvern, însă nu înainte de a împărţi în mod arbitrar întreaga suprafaţă a regatului şi a o trece în „proprietatea” sa şi a rudelor sale. După care se duce şi le spune rebelilor libertarieni: „V-am îndeplinit dorinţa şi mi-am dizolvat guvernul; nu mai există încălcări violente ale proprietăţii private”. Totuşi, eu, împreună cu cele unsprezece rude ale mele deţinem acum în proprietate câte o parte din Ruritania, şi dacă ne veţi (tulbura sau) aduce atingere proprietăţii în vreun fel, veţi impieta tocmai asupra sanctităţii principiului fundamental pe care-l propovăduiţi: inviolabilitatea drepturilor de proprietate privată. Prin urmare, cu toate că nu vom mai percepe „taxe”, trebuie să ne concedeţi dreptul de a impune orice „rente” găsim de cuviinţă „chiriaşilor” noştri, sau de a reglementa după cum considerăm potrivit conduita tuturor celor care au în vedere să locuiască pe proprietatea „noastră”. Pe această cale, taxele vor fi înlocuite integral de „rente private”!

Cum ar putea răspunde rebelii libertarieni acestei provocări insolente? Dacă sunt utilitarişti consecvenţi, trebuie să accepte acest subterfugiu şi să se resemneze cu traiul sub un regim cu nimic mai puţin despotic decât cel cu care s-au răfuit îndelung. Ba poate chiar – într-adevăr! – şi mai tiranic, deoarece acum regele şi ai săi pot invoca tocmai principiul libertarian al caracterului absolut al drepturilor de proprietate privată, pe care cel mai probabil nu ar fi îndrăznit să-l invoce mai înainte.

Ar trebui să fie limpede că, pentru a respinge această stratagemă, libertarienii trebuie să ia poziţie asupra unei teorii a proprietăţii legitime vs. nelegitime; nu pot rămâne utilitarişti. Şi astfel i-ar răspunde regelui: „Ne pare rău, dar noi nu recunoaştem decât titlurile de proprietate care sunt legitime – care derivă din dreptul fundamental al individului asupra propriei sale persoane şi asupra proprietăţii pe care a transformat-o – preluând-o din starea de natură –- cu munca şi energia sa, ori pe care au transformat-o alţii şi i-au donat-o voluntar sau i-au lăsat-o moştenire. Altfel spus, nu recunoaştem dreptul nimănui asupra vreunei proprietăţi oarecare numai pe baza declaraţiei arbitrare cum că aceasta i-ar aparţine. Prin urmare, revendicăm dreptul de a confisca proprietatea ta „privată” şi pe cea a rudelor şi acoliţilor tăi şi de a o restitui proprietarilor individuali pe care i-aţi agresat impunându-vă pretenţiile nelegitime”.

Un corolar al acestei discuţii este de importanţă vitală pentru o teorie a libertăţii. Şi anume că, în ultimă instanţă, orice proprietate este „privată”[5]. Pentru că orice proprietate aparţine cuiva – este controlată de cineva –--, fie că e vorba de o persoană, fie de un grup. Dacă B i-a furat un ceas lui A, atunci ceasul este „proprietatea” privată a lui B – în sensul că se află sub controlul şi proprietatea sa de facto – atâta vreme cât i se permite să-l deţină şi să-l folosească. Prin urmare, fie că ceasul se află în mâinile lui A, fie în ale lui B, el se află în mâini private – în unele cazuri private şi legitime, în altele private dar criminale, însă private de fiecare dată.

După cum vom vedea mai jos, acelaşi lucru este valabil şi în cazul indivizilor care se constituie în orice fel de grup. Astfel, când au format guvernul, regele şi acoliţii săi au preluat controlul – şi, prin urmare, deţineau cel puţin parţial în „proprietate” – asupra proprietăţilor persoanelor pe care le-au agresat. Când au parcelat pământul în părţi „private” pentru fiecare, ei au continuat să deţină în continuare în proprietate ţara, deşi în forme diferite. Forma proprietăţii private este diferită în cele două cazuri, dar esenţa ei nu. Aşadar, probremaproblema crucială a societăţii nu este, cum atât de mulţi cred, aceea dacă proprietatea ar trebui să fie privată sau publică, ci mai degrabă dacă proprietarii necesarmente „privaţi” sunt proprietari legitimi sau sunt agresori. Şi asta pentru că, în ultimă analiză, nu există o entitate numită „guvern”; există doar oameni care se reunesc în grupuri numite „guverne” şi care acţionează într-o manieră „guvernamentală”[6]. Întreaga proprietate este, deci, întotdeauna „privată”; singura întrebare – şi cea mai importantă – este dacă ea ar trebui să încapă pe mâna agresorilor sau pe mâna proprietarilor legitimi. Există, de fapt, un singur motiv ca libertarienii să se opună proprietăţii publice sau să pledeze pentru abolirea ei: înţelegerea faptului că cei din guvern sunt deţinători criminali şi nelegitimi ai acestei proprietăţi.

Pe scurt, utilitaristul de tip laissez-faire nu se poate opune proprietăţii „publice” pur şi simplu şi să pledeze pentru cea privată; şi asta deoarece problema proprietăţii guvernamentale nu e atât că este publică (căci ce s-ar putea spune atunci despre agresorii „privaţi”, ca hoţul de ceasuri din exemplul de mai sus?), ci că este nelegitimă, injustă şi criminală – ca şi în cazul regelui nostru ruritan. Şi, din moment ce „criminalii” privaţi sunt de asemenea condamnabili, vedem că problema socială a proprietăţii nu poate, în ultimă instanţă, fi tratată în termeni utilitarişti – fie proprietate privată, fie guvernamentală. Ea trebuie abordată în termeni de dreptate (legitimitate) sau nedreptate (nelegitimitate): de proprietari legitimi versus invadatori criminali, nelegitimi – indiferent dacă aceştia din urmă sunt numiţi „privaţi” sau „publici”.

La acest punct libertarienii ar putea deveni mai degrabă îngrijoraţi. Ar putea întreba: „acceptând că ai, în principiu, dreptate – că titlurile de proprietate trebuie validate din punct de vedere al legitimităţii şi că nici hoţului nu trebuie să i se permită să păstreze ceasul furat, nici regelui şi acoliţilor săi ţara „lor” – cum ar putea fi principiul tău pus în practică? N-ar implica o investigare haotică a tuturor titlurilor de proprietate? Şi, în plus, ce criteriu ai institui pentru a judeca legitimitatea acestor titluri”?

Răspunsul constă în aplicarea criteriului pe care l-am dezvoltat mai sus: dreptul fiecărui individ asupra propriei persoane şi a proprietăţii găsite şi transformate - prin urmare „create” – precum şi a celei dobândite prin schimb sau cadouri, cu , sau de la, alţi „producători” care au desfăşurat la rândul lor un proces de transformare. E drept că titlurile de proprietate existente trebuie analizate, dar rezolvarea acestei probleme este mult mai simplă decât presupune întrebarea. Căci nu trebuie decât să ne amintim întotdeauna principiul de bază: toate resursele, toate bunurile, nedeţinute în proprietate aparţin de drept primei persoane care le descoperă şi le transformă în bunuri utile (principiul „aproprierii originare”). Am văzut mai sus asta în cazul pământului nefolosit şi al resurselor naturale: primul care le găseşte şi îşi îmbină munca cu ele, pentru a le prelua în posesie şi a le folosi, le „produce” şi devine proprietarul lor legitim. Acum să presupunem că un oarecare domn Jones are un ceas; dacă nu putem arăta în mod limpede că el sau înaintaşii lui, proprietarii anteriori ai ceasului, sunt, sau au fost, agresori, atunci nu putem spune decât că, din moment ce domnul Jones se află în posesia ceasului şi îl foloseşte, el este proprietarul cu adevărat legitim şi just.

Sau, pentru a formula altfel argumentul: atunci când nu ştim dacă titlul lui Jones asupra vreunei proprietăţi este dobândit prin mijloace agresive, putem presupune că aceasta se află, cel puţin momentan, în starea de natură (de nedeţinere în proprietate; pentru că nu suntem siguri cu privire la titlul original) şi, ca urmare, că dreptul de proprietate legitim (proper) îi revine automat lui Jones ca posesor şi utilizator „prim” (i.e. curent). Pe scurt, acolo unde nu suntem siguri de legitimitatea unui titlu însă acesta nu poate fi în mod clar identificat ca agresiv dobândit, dreptul revine – în mod just şi legitim – posesorului curent.

Dar să presupunem acum că un titlu de proprietate este fără dubii identificabil ca fiind agresiv. Înseamnă asta că în mod necesar posesorul curent trebuie să renunţe la el? Nu neapărat. Depinde de două consideraţii: (a) dacă victima (proprietarul împotriva căruia s-a comis agresiunea) sau urmaşii săi sunt clar identificabili şi pot fi găsiţi în prezent; sau (b) dacă posesorul curent este el însuşi cel care a acaparat prin mijloace agresive proprietatea în cauză sau nu. Să presupunem, spre exemplu, că Jones se află în posesia unui ceas şi că se poate demonstra în mod limpede că titlul său este la origine dobândit pe căi criminale, fie pentru că (1) înaintaşii lui l-au furat, fie pentru că (2) el sau înaintaşii lui l-au cumpărat de la un hoţ (e irelevant pentru prezenta discuţie dacă au făcut-o cu bună ştiinţă sau nu). Acum, dacă victima sau urmaşii săi pot fi identificaţi, e limpede că titlul de proprietate al lui Jones asupra ceasului este totalmente invalid şi că acesta trebuie să revină cât mai devreme cu putinţă proprietarului adevărat şi legitim. Astfel, dacă Jones a moştenit sau a cumpărat ceasul de la cineva care i l-a furat lui Smith, şi dacă ultimul sau moştenitorii săi pot fi găsiţi, atunci dreptul asupra ceasului îi revine imediat şi în mod just lui Smith sau urmaşilor săi, fără compensaţii către proprietarul curent al „titlului” dobândit la origine pe căi criminale[7]. Deci, dacă un titlu de proprietate curent este la origine agresiv, şi, în plus, dacă victima sau urmaşii ei pot fi identificaţi, atunci titlul trebuie să le revină imediat acestora.

Să presupunem, totuşi, că (a) nu se îndeplineşte: cu alte cuvinte ştim că titlul lui Jones a fost dobândit prin mijloace agresive, dar victima sau urmaşii ei sunt de negăsit în prezent. Cine este în acest caz proprietarul moral şi legitim? Răspunsul la această întrebare depinde acum de măsura în care Jones însuşi este agresorul – dacă el este cel care a furat ceasul. Dacă Jones a fost hoţul, atunci este destul de clar că nu i se poate permite să-l păstreze, deoarece agresorului nu i se poate îngădui să păstreze rezultatele agresiunii sale; aşa că va pierde ceasul şi, foarte probabil, va mai suferi şi alte repercusiuni suplimentare[8]. În acest caz, cui îi revine ceasul? Aplicând teoria noastră libertariană a proprietăţii, ceasul este acum – după ce Jones a fost dat în vileag (apprehended) – în stare de natură (nedeţinere în proprietate) şi va deveni, prin urmare, în mod necesar proprietatea legitimă a primei persoane care-l va „apropria” (homestead) – adică îl va lua şi-l va folosi, convertindu-l deci din starea de neutilizare şi nedeţinere în proprietate într-una de utilizare, adică în proprietatea cuiva. Prima persoană care realizează acest lucru devine, aşadar, proprietarul său just, moral şi legitim.

Să presupunem însă că Jones nu este agresorul – nu el e cel care a furat ceasul – ci că l-a moştenit sau l-a cumpărat în necunoştinţă de cauză de la hoţ. Şi să presupunem, desigur, că nici victima şi nici urmaşii ei nu pot fi identificaţi. În acest caz, dispariţia victimei aduce cu sine trecerea proprietăţii furate în starea de natură. Dar am văzut că orice bun aflat în stare de natură, fără proprietari legitimi, devine proprietatea legitimă a primei persoane care vine şi o utilizează, dedicând-o folosului uman. Dar această „primă” persoană este în mod clar Jones, care a utilizat-o în tot acest răstimp. Prin urmare, concluzionăm că deşi proprietatea în cauză a fost iniţial furată, dacă victima sau moştenirorii acesteia nu pot fi identificaţi, şi dacă posesorul actual nu este el însuşi cel care a furat proprietatea, atunci dreptul asupra acesteia îi revine natural (properly), şi în mod just şi etic, posesorului curent.

Pentru a rezuma, în cazul fiecărei proprietăţi curent deţinute şi revendicate, putem spune următoarele: (a) dacă ştim cu certitudine că titlul de proprietate în discuţie nu a fost dobândit pe căi criminale, atunci el este în mod evident legitim, just şi valid; (b) în cazul în care nu ştim dacă titlul de proprietate curent are origini criminale, însă nu putem demonstra decisiv nici că are, nici că nu are, atunci proprietatea virtual „nedeţinută” de nimeni revine automat, şi în mod just, posesorului curent; (c) dacă ştim că titlul de proprietate are origini agresive, dar nu putem identifica victima sau moştenitorii ei, atunci (c1) dacă deţinătorul curent nu se numără printre cei care au comis agresiune împotriva proprietăţii în cauză, atunci aceasta îi revine lui în mod just ca primului deţinător al unei proprietăţi virtual în stare de natură. Dar dacă (c2) deţinătorul curent este el însuşi agresorul sau unul dintre agresorii care au furat proprietatea, atunci va fi în mod clar privat de aceasta, proprietatea revenindu-i primului individ care o va scoate din starea de natură (nedeţinere în proprietate) şi o va apropria pentru propriul folos. Şi în cele din urmă, (d) dacă titlul curent a rezultat de pe urma agresiunii şi victima sau urmaşii săi pot fi identificaţi, atunci dreptul de proprietate le revine în mod just celor din urmă, fără compensaţie pentru agresor sau pentru alţi deţinători de proprietate nelegitimă.

S-ar putea obiecta că deţinătorul sau deţinătorii titlului nelegitim (în cazurile în care nu sunt ei înşişi agresorii) ar trebui să aibă dreptul la ceea ce au adăugat proprietăţii care nu le-a aparţinut în mod legitim, sau să fie cel puţin compensaţi pentru aceasta. În replică, criteriul aplicat ar trebui să fie cel al separabilităţii îmbunătăţirilor de proprietatea iniţială în cauză. Să presupunem, de pildă, că Brown îi fură o maşină lui Black, şi că i-o vinde lui Robinson. În opinia noastră, aşadar, maşina trebuie returnată imediat adevăratului său proprietar, Black, fără compensaţie pentru Robinson. Faptul de a fi fost victima unui furt nu ar trebui să impună obligaţii asupra lui Black de tipul compensaţiilor către diverse persoane. Bineînţeles, Robinson se poate întoarce în mod legitim asupra lui Black, hoţul de maşini, şi ar trebui să-l poată urmări în instanţă pentru returnarea banilor sau chiar daune, pe baza contractului fraudulos în care cu bună ştiinţă l-a angrenat Brown (pretinzând că de fapt maşina e proprietatea lui şi o poate vinde). Dar să presupunem că Robinson, în timpul în care se afla în posesia automobilului, l-a utilat cu un nou radio de maşină; din moment ce radioul poate fi separat de maşină, ar trebui să şi-l poată recupera, ca fiind proprietatea sa legitimă, înainte de returnarea maşinii către Black. Pe de altă parte, dacă îmbunătăţirea nu este separabilă, ci este parte integrantă a proprietăţii (e.g., un motor reparat), atunci Robinson nu ar trebui să poată pretinde vreo plată sau altă compensaţie materială de la Black (cu toate că ar putea-o face dându-l în judecată pe Brown). În mod similar, în cazul în care Brown ar fi acaparat agresiv o parcelă de pământ a lui Black şi i l-ar fi vândut lui Robinson, criteriul aplicat ar trebui din nou să fie acela al separabilităţii îmbunătăţirilor aduse de Robinson respectivei proprietăţi. Dacă, spre exemplu, a construit nişte clădiri pe terenul în cauză, atunci ar trebui să le poată muta sau demola înainte de a returna terenul deţinătorului original, Black.

Exemplul nostru cu automobilul furat ne permite să înţelegem imediat nedreptatea conceptului legal curent de „instrument negociabil”. În legislaţia curentă, maşina furată i-ar reveni într-adevăr proprietarului iniţial fără vreo obligaţie de partea acestuia de a compensa posesorul curent al titlului nelegitim de proprietate. Dar Statul a consacrat anumite bunuri ca „instrumente negociabile” (e.g. bancnote) pe care cumpărătorul sau beneficiarul nonagresiv se consideră că le deţine în proprietate în mod legitim şi că nu poate fi forţat să i le returneze victimei. Privilegiile legislative speciale au transformat, de asemenea, casele de amanet (pawnbrokers) într-o clasă favorizată; aşa încât dacă Brown îi fură lui Black o maşină de scris şi o amanetează la Robinson, ultimul nu poate fi forţat să returneze maşina proprietarului legitim, adică Black.

Unora dintre cititori, doctrina noastră le-ar ar putea părea prea aspră cu cumpărătorii de bună credinţă ai bunurilor care ulterior se dovedesc a fi furate şi nelegitim deţinute. Dar nu trebuie să uităm că, în cazul cumpărărilor de terenuri, verificarea şi certificarea titlurilor de proprietate este o practică curentă, la fel ca şi asigurarea împotriva acestui tip de probleme. În societatea libertariană, foarte probabil că activitatea de verificare şi certificare, precum şi asigurare, a titlurilor va căpăta o mai mare importanţă, extinzându-se la numeroase alte aspecte ale protecţiei drepturilor de proprietate privată legitime.

Vedem, aşadar, că teoria libertariană adecvat elaborată nu li se alătură nici utilitariştilor în a da o binecuvântare etică arbitrară şi nediscriminatorie tuturor titlurilor de proprietate curente, şi nici nu aruncă moralitatea acestora în totalitate în incertitudine şi haos. Dimpotrivă, din axioma fundamentală a dreptului natural al fiecărui om la proprietatea asupra lui însuşi şi asupra resurselor anterior neutilizate pe care le identifică şi transformă prin utilizare, teoria libertariană deduce moralitatea şi justeţea absolută a tuturor titlurilor de proprietate existente, cu excepţia cazurilor în care originea titlurilor curente este una criminal agresivă şi (1) victima sau urmaşii săi pot fi identificaţi şi găsiţi, sau (2) victima nu poate fi identificată, dar deţinătorul curent este chiar agresorul. În primul caz, dreptul de proprietate îi revine în mod obişnuit (in common justice) victimei sau moştenitorilor acesteia; în cazul al doilea, acesta îi revine primului apropriator care va scoate respectiva resursă din starea de natură.

Avem astfel o teorie a drepturilor de proprietate care spune că fiecare individ are un drept absolut de a controla şi deţine în proprietate propriul corp, precum şi resursele naturale pe care le descoperă şi le transformă. De asemenea, el are şi dreptul de a înstrăina această proprietate tangibilă (deşi nu o poate face în cazul controlului asupra propriei persoane şi voinţe) şi de a o schimba pentru proprietatea similar dobândită a altora. Prin urmare, toate drepturile de proprietate legitime derivă din proprietatea fiecăruia asupra persoanei proprii, precum şi din principiul „aproprierii originare” (homesteading-ului), al justei preluări în proprietate de către primul posesor, a resurselor anterior neutilizate.

Avem de asemenea o teorie a agresiunii: agresor este oricine impietează prin iniţierea violenţei asupra drepturilor de proprietate aşa cum au fost ele definite mai sus. Orice titlu de proprietate dobândit prin mijloace criminale ar trebui invalidat şi proprietatea returnată victimei sau moştenirorilor acesteia; dacă victima nu poate fi găsită, şi dacă posesorul curent nu este el însuşi agresor, atunci proprietatea îi revine în mod just celui din urmă pe baza principiului nostru fundamental al „aproprierii originare” (homesteading-ului).

Să vedem acum în ce fel poate fi această teorie aplicată diverselor tipuri de proprietate. Cel mai simplu caz este, bineînţeles, cel al proprietăţii asupra persoanei. Axioma fundamentală a teoriei libertariene este cea conform căreia fiecare trebuie să fie proprietarul propriei persoane, drept asupra căruia nimănui nu îi este permis să impieteze. De aici decurge imediat totala inadmisibilitate a proprietăţii asupra altor persoane[9]. Un exemplu notoriu de proprietate de acest tip este instituţia sclaviei. Înainte de 1865, de pildă, sclavia echivala cu un drept de „proprietate privată” asupra persoanei şi greva asupra multor locuitori ai Statelor Unite. Simplul fapt că astfel de titluri de proprietate privată existau, nu le conferea legitimitate; dimpotrivă, era vorba de o agresiune continuă, o crimă continuă, a stăpânilor (şi a celor care-i ajutau să-şi exercite „dreptul”) împotriva sclavilor lor. Pentru că în acest caz victimele erau identificabile în mod clar şi imediat, iar stăpânul îşi agresa sclavii zi de zi. Trebuie să semnalăm faptul că, la fel ca şi în cazul nostru ipotetic cu regele Ruritaniei, utilitarismul nu oferă fundamente ferme pentru privarea stapânilorstăpânilor de „drepturile lor de proprietate” asupra sclavilor.

Când sclavia era o practică obişnuită, s-au purtat multe discuţii aprinse în jurul întrebării dacă, şi cât de mult, ar trebui stăpânii compensaţi monetar pentru pierderea sclavilor lor o dată cu abolirea sclaviei. Această discuţie era evident absurdă. Căci ce se întâmplă de obicei când un hoţ este prins şi ceasul pe care l-a furat este recuperat: este compensat pentru că i s-a luat ceasul, sau este pedepsit? Şi, bineînţeles, luarea în sclavie a unei persoane, a unei fiinţe umane, este o crimă cu mult mai abominabilă decât furtul unui ceas, şi ar trebui tratată ca atare. Aşa cum liberalul clasic englez Benjamin Pearson comenta acid: „s-a făcut propunerea ca stăpânii de sclavi să fie compensaţi; şi eu care credeam că sclavii sunt cei care trebuie compensaţi”[10]. Şi evident, această compensaţie ar trebui în mod just să vină din partea stăpânilor de sclavi, şi nu de la plătitorii de taxe.

Ar trebui accentuat că în ceea ce priveşte sclavia, întrebarea dacă ea ar trebui abolită imediat sau nu, nu are nimic de a face cu chestiunea şocului social, a sărăcirii rapide a stăpânilor de sclavi, sau a înfloririi culturii Sudului, cu atât mai puţin cu cea – interesantă, bineînţeles, din altă perspectivă – dacă sclavia a fost bună pentru agricultură şi pentru creşterea economică a Sudului, sau dacă ar fi dispărut într-una sau două generaţii. Pentru libertarian, pentru persoana care crede în dreptate, singurul lucru demn de luat în consideraţie este nedreptatea monstruoasă şi agresiunea continuă a sclaviei şi, prin urmare, necesitatea abolirii acestei instituţii cât mai repede cu putinţă[11].


Note:

[1] Utilizăm „agresiune” şi „agresor” în sensul obişnuit, mai degrabă decât în cel tehnic, legal. În jargonul juridic, infracţiunile şi agresiunile împotriva indivizilor nu sunt [în legislaţia americană, n.t.] de natură penală (crimes) ci civilă (torts), cei care le comit fiind pasibili de răspundere civilă (tortfeasors). Conceptul legal de agresiune în sens penal (crime) este rezervat pentru prejudiciile aduse Statului sau Comunităţii. Se va vedea mai jos că negăm conceptul ca atare, considerând că infracţiunile pasibile de sancţiune se limitează la agresiunile asupra persoanei sau proprietăţii altor persoane. Altfel spus, în concepţia libertariană, „”delictele penale” (crimes) corespund celor considerate de legislaţia actuală „”delicte civile” (torts), cu toate că nu există motive întemeiate ca restituţia sau penalităţile (punishment) să îmbrace exclusiv forma monetară, cum de altfel şi era cazul în dreptul civil antic (ancient tort law). Vezi Sir Henry Maine, Ancient Law (New York: E.P. Dutton, 1917), pp. 217 şi urm.

[2] Pentru o critică la adresa utilitarismului din această perspectivă vezi John Rawls, A Theory of Justice (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1971), pp. 26-27, secţ. 83-84. Utilitarismul este atacat de pe poziţii mai generale în Peter Geach, The Virtues (Cambridge: Cambridge University Press, 1977), pp. 91 şi urm., 103 şi urm. Geach arată natura contra-intuitivă a formulei „cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr de indivizi”. Pentru o apărare utilitaristă a titlurilor de proprietate existente, vezi Ludwig von Mises, Socialism (New Haven, Conn.: Yale University Press, 1951), pp. 45-47.

[3] Pentru o discuţie mai amplă asupra rolului guvernului şi asupra drepturilor de proprietate privată curente vezi cele ce urmează; pentru o critică mai detaliată a teoriei economice pro-piaţă liberă utilitariste, vezi pp. 201-214 de mai jos.

[4] În acest sens, singura punere în aplicare veritabilă a idealului marxist s-a produs parţial în Iugoslavia, unde regimul comunist a lăsat sfera socializată a producţiei sub controlul – - şi prin urmare proprietatea de facto – muncitorilor din fiecare fabrică.

[5] Datorez această observaţie d-lui Alan Milchman.

[6] Vezi mai jos paginile 159-198 pentru continuarea discuţiei asupra rolului guvernului.

[7] Sau îi revine oricărei persoane desemnate sau împuternicite de Smith. Astfel, se poate ca Smith să fi vândut dreptul său asupra ceasului altcuiva şi atunci – dacă acest cumpărător sau urmaşii lui pot fi găsiţi – proprietatea legitimă îi revine acelei / acelor persoane.

[8] Presupunem aici că agresorii sunt pedepsiţi mai mult decât cu simpla returnare a proprietăţii furate: dar cât de mare ar trebui să fie pedeapsa, ori care este teoria pe care ea ar trebui să se întemeieze – restitutivă, preventivă sau melioristă (reform), de exemplu – sunt probleme care vor fi tratate mai încolo.

[9] Cazul dificil al copiilor este tratat mai jos, pp. 97—112.

[10] Citat de William D. Grampp, The Manchester School of Economics (Stanford, Calif.; Stanford Universitz Press, 1969), p. 59. De asemenea, pe tema sclaviei şi compensaţiei vezi pagina 204 şi 237 şi urm. de mai jos.

[11] Pentru mai multe în legătură cu necesitatea ca un libertarian să fie în acelaşi tip „aboliţionistm”, vezi mai jos p. 259 şi urm.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentarii

  1. “Sa spunem” “sa ne inchipuim” sa ne …..
    Argumetele sunt cam slabe ….
    Ca nu trebuie sa ne inchipuim Ruritanii abstracte (decat cel mult daca facem parte dintr-un Mare Stat Major si ne jucam cu planuri de razboi teoretice!) sau sa “zicem cam ajuns pe Marte” (aici Ray Bradbury si Kim Stanley Robinson sunt preferabili autorilor clasici libertarieni) ci este de ajuns sa revedem Omul care l-a ucis pe Liberty Vallance si inca juma de duzina de westernuri precum Viata si epoca judecatorului Roy Bean ca sa vedem cum dintr-o “zona libera” de stat, populata de aventurieri individualisti se ajunge la mult hulitul Stat… (spledid in Viata si epoca “my name is Justice!”)
    Si fiindca clasicii libertarianismului pacatuiesc prin lipsa de talent, dictacticism extrem (si as zice si stupid) si lipsa de fantezie va recomand Luna e o doamna cruda de Robert Heinlein . Unica lume libertariana credibila ( Heinlein era un scritir talentat chiar daca prea “viril” si “neslefuit” si mai rau scrind intr-un domeniu neagreat cacademic) De asemena si trilogia martiana a lui Robinson are accente anarhiste ..

    PS .. vedeti cumva mai sus o referinta .. marxista? ! Deci cine m-a prostit comunismu sovietic sau americanismu?!

    Ghita Bizonu' · 25 aprilie 2016, 17:39 · #

  2. Ghita, savuros ca de obicei… si tot ca de obicei eronat, din varii motive si perspective. Dar las pe altii sa-ti raspunda la provocari.
    Scuze pentru tardiva moderare a comentariului, am avertizat de la bun inceput ca va fi in regim discret.

    Tudor · 20 mai 2016, 17:14 · #

  3. Multumim Mises.ro pentru toata informatia pertinenta si…cel mai important gratuita.
    Noi, romanii-inclusiv eu-suntem obisnuiti cu pomeni de tot felul insa eu personal am invatat citind mult, retinand mult si exprimand mult, cat si din viata reala muncind, trudind si transpirand.
    Dle G.B., sa fii sigur ca tot ce inseamna Comunism(de fapt tot ce inseamna totalitarism) este o mare minciuna despre OM. Nu stiu ce experienta de studiu si viata ai in proprietatea ta intelectuala insa exprimarea in scris e un dezastru. Eu fiind adeptul vietii, libertatii si proprietatii private incerc sa fiu tolerant si cu cei ca dvs. Nu am inteles nimic din expunerea dvs. decat la sfarsit in fraza PS

    Grigore Viorel · 23 mai 2016, 18:03 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)