Fiscalitatea pe plan global: între cartelizare, competiţie şi paradisurile fiscale

Ionela Bălţătescu · 12 aprilie 2016

Franz Oppenheimer, sociolog şi economist german spunea că întreaga istorie a lumii nu este altceva decât istoria unei competiţii între mijloacele economice şi cele politice de a acumula bogăţie şi că statele sunt organizaţii care fac uz eminamente de mijloace de tip politic. Preluând disticţia realizată de Oppenheimer, M.N. Rothbard preciza că mijloacele economice sunt producţia şi schimbul voluntar – deci instituţional, piaţa liberă şi proprietate privată, iar mjloacele politice implică o formă sau alta de expropriere, instituţionalizată sau nu.

Această competiţie între mijloacele politice şi cele economice este perfect ilustrată în problema impozitelor şi taxelor. În domeniul fiscalităţii, pe plan internaţional există două tendinţe majore. Pe de o parte, se poate observa o tendinţă de cartelizare la nivel global, manifestată prin eforturile de coordonare, cooperare şi armonizare fiscală. În UE avem armonizarea fiscală. În SUA, acest efort de cartelizare fiscală s-a concretizat în aşa numita lege a conformităţii fiscale a conturilor străine (Foreign Account Tax Compliance Act). Totodată, la nivel global există proiectul BEPS (Base Erosion and Profit Shifting) susţinut în cadrul OCDE/G20.

Pe de altă parte, cea de a doua tendinţă, aflată în opoziţie cu prima este cea a competiţiei fiscale între diverse state şi jurisdicţii. Cel mai interesant fenomen este însă, de departe, cel al competiţiei între paradisurile fiscale.

Indexul secretului financiar care cuprinde topul ţărilor în care secretul financiar este păstrat cel mai bine, relevă că statele care militează cel mai mult în favoarea armonizării fiscale şi a abolirii paradisurilor fiscale sunt totodată cei mai importanţi ofertanţi de paradisuri fiscale. Astfel SUA deţine cea mai mare pondere din totalul serviciilor financiare offshore (20%) fiind concurată la acest capitol de UK (17%), Luxemburg (12) şi Germania (6%). Germania se află pe locul 8 în lume în topul ţărilor cu cel mai bine păzit secret finaciar, Luxemburg pe locul 6, iar SUA pe locul 3.

Realitatea este că cele mai bogate şi mai mari ţări ale lumii sunt angrenate într-un joc politic monstruos: în faţa întregii lumi apar ca promotori ai transparenţei şi echităţii, înduplecându-i pe cei creduli şi suficient de supuşi şi irelevanţi politic să între în cartelul fiscal. În acelaşi timp sunt într-o concurenţă acerbă cu ofertanţii de paradisuri fiscale.

Este adevărat că din acest mare joc politic pot profita accidental şi antreprenorii autentici sau oameni de afaceri cinstiţi. Este adevărat că într-o lume în care impozitele sunt din ce în ce mai sufocante pentru orice om care încearcă să aibă o afacere pe cont propriu, existenţa competiţiei fiscale şi a paradisurilor fiscale poate fi salvatoare. Dar, rămâne semnificativ faptul că ofertanţii de paradisuri fiscale sunt cei care întreţin şi au interesul să întreţină iadul fiscal peste tot în altă parte.

Paradisurile fiscale sunt, cel puţin în parte, rezultatul acestui monstros joc politic, şi sunt, în fond, pândite la tot pasul de scurgeri strategice de informaţii şi oportunităţi de şantaj politic. Problema fundamentală este că, pentru cei care aspiră la mai mare libertate economică, atât competiţia fiscală, cât şi paradisurile fiscale sunt doar soluţii conjuncturale. Sunt borne de moment într-o lume în care sfera mijloacelor economice se diluează şi se perverteşte pe zi ce trece, în timp ce jocurile politice au fost şi rămân adevărata afacere a acestei lumi.

·

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)