Capitolul 39. Terra Libertas

Ken Schoolland - Aventurile lui Jonathan Gullible
cuprins

Cu Jonathan agăţat bine pe spatele lui, pasărea cea mare făcu câteva ocoluri deasupra insulei. După ce se obişnui puţin cu zborul, ea se îndreptă direct către soarele care răsărea. Un vânt uşor îi bătea în faţă, se scurseră câteva ore, iar mişcarea aripilor îl făcu pe Jonathan să adoarmă.

Visă. În vis, alerga pe o stradă îngustă urmărit de figuri întunecate. “Opreşte-te, ticălosule!” strigau acestea. Dar ele îl îngrozeau şi Jonathan alerga cu disperare fără să se oprească. O figură se detaşa în fruntea celorlalte – Lady Tweed. Îi auzea răsuflarea în ceafă, în timp ce îşi întindea degetele groase ca să-l prindă.

O zguduitură îl trezi brusc pe Jonathan. “Ce! Unde suntem?” întrebă el, înfingându-şi mai bine amândouă mâinile în penele dese ale păsării.

“Te las aici pe şuviţa asta de ţărm,” spuse vulturul. “Mergi cam o milă spre nord şi apoi te vei putea orienta singur.” Aterizaseră pe o plajă care i se părea lui Jonathan oarecum familiară. Petice mari de iarbă deasă şi sărată se vălureau uşor pe dunele de nisip lungi şi aurii, iar oceanul care lovea ţărmul arăta cenuşiu şi rece. Jonathan, încă zăpăcit, se dădu jos de pe spinarea păsării.

Deodată înţelese unde se afla. “Sunt acasă!” exclamă el. Începu să alerge pe potecile de nisip ale plajei, apoi se opri şi se întoarse către vultur. “Dar ai spus că mă duci într-un loc unde lucrurile sunt făcute cu dreptate,” spuse Jonathan.

“Aşa am făcut,” spuse pasărea.

“Dar aici nu e aşa,” se plânse Jonathan.

“Poate că nu încă, dar vor fi când tu le vei face. Orice loc, chiar şi Corrumpo, poate deveni un paradis când oamenii sunt liberi cu adevărat.”

“Corrumpo?” se miră Jonathan. “Mulţi dintre oamenii de acolo, cel puţin cei care încă nu sunt în lanţuri, sunt convinşi că sunt destul de liberi. Lady Tweed le-a spus asta. Iar restul se tem de libertate, şi sunt dispuşi să se dea pe mâna Marelui Anchetator.”

“Încrede-te în acţiuni, nu în cuvinte,” îi reaminti vulturul. “Oamenii pot să creadă că sunt liberi atâta timp cât fac ceea ce li se spune. Adevăratul test al libertăţii vine atunci când cineva se hotărăşte să fie altfel. Acela este momentul lecţiilor şi al ocaziilor.”

Jonathan deveni deodată foarte nervos. Nemaiavând astâmpăr, rupse o nuia şi începu să scrijelească nisipul cu ea. “Dar cum ar trebui să fie lucrurile? Am văzut problemele – dar care sunt soluţiile?”

Vulturul lăsă întrebarea lui Jonathan să plutească între ei, în timp ce îşi aranja penele. Când toate fură curate şi netezite, vulturul se uită spre mare şi spuse, “Tinere, cauţi cumva o viziune a viitorului?”

“Presupun că da,” spuse Jonathan.

“Asta e o problemă. Conducătorii au întotdeauna o viziune şi încearcă să-i forţeze pe ceilalţi să intre în ea.”

“Dar nu e nevoie să ştiu încotro mă îndrept?”

“Pentru tine, poate, dar nu pentru alţii.” Vulturul se întoarse din nou spre Jonathan, bătând cu călcâiele nisipul. “Într-o ţară liberă, te încrezi în virtute şi în procesul descoperirii. Mii de creaturi care îşi urmăresc propriile scopuri, fiecare străduindu-se, vor crea o lume mult mai bună decât îţi poţi imagina tu pentru ele. Ai grijă de mijloace mai întâi, şi scopurile nobile vor decurge din ele.”

Ca şi cum o scânteie ar fi prins viaţă în el, Jonathan încercă să priceapă. “Dacă oamenii sunt liberi, ei vor găsi soluţii neaşteptate? Iar dacă oamenii nu sunt liberi, ei vor găsi probleme neaşteptate! Nu-i aşa?”

“Această înţelepciune este suficientă pentru a şti ce nu trebuie să facă conducătorii,” adăugă vulturul. “Foloseşte următoarea judecată ca pe un test: Dacă tu nu ai dreptul să faci un lucru, atunci nu ai nici dreptul să ceri unui politician să facă acel lucru pentru tine.”

Jonathan spuse cu scepticism, “Cred că am înţeles, dar nu cred că alţii mă vor asculta.”

“E bine pentru tine indiferent dacă alţii te ascultă sau nu. Cei care împărtăşesc idealurile tale de libertate vor prinde curaj.” Vulturul se întoarse spre mare şi îşi luă rămas bun.

“Stai,” strigă Jonathan, “când îmi voi revedea prietenii?”

“Când paradisul tău va fi gata, am s-o aduc pe Alisa să-l vadă.”

Jonathan urmări pasărea mare cum porneşte şi îşi lansează corpul uriaş în bătaia vântului. După câteva clipe, ea dispăru în cerul înnorat. Jonathan se întoarse spre nord şi începu să meargă de-a lungul ţărmului.

Nu-şi amintea prea multe despre drumul acela, în afară de scârţâitul constant al nisipului sub paşii lui şi vântul care îi biciuia trupul. Jonathan recunoscu canalul stâncos care marca intrarea în oraşul lui. În curând se apropia de o casă şi un magazin din capătul portului – casa lui.

Tatăl lui Jonathan, un bărbat înalt şi subţire, făcea colac o frânghie în faţa casei. Ochii i se lărgiră cu mirare când îşi văzu fiul apărând pe cărare. “Jon,” exclamă el, “Jon-băiete, unde ai fost?” Îşi strigă soţia care făcea curat în casă, “Rita, uite cine s-a întors!”

“Ce-i cu tot scandalul ăsta?” spuse mama lui Jonathan, arătând ceva mai obosită decât şi-o amintea el. Ieşi afară din casă şi, la vederea fiului ei, ţipă de bucurie. În aceeaşi clipă îl luă în braţe şi îl ţinu aşa multă vreme. Apoi, îl împinse puţin înapoi, ţinându-l la distanţă de un braţ şi trecându-şi cealaltă mânecă peste ochi ca să-şi şteargă lacrimile de bucurie. “Unde ai fost, tinere? Ţi-e foame, Jon?” Apoi îi spuse cu însufleţire soţului ei, “Aprinde focul, Hubert, şi pune ceainicul pe foc!”

Cu toţii se bucurau de revedere. După ce mâncă o ultimă felie din pâinea caldă făcută de mama lui, Jonathan oftă şi se lăsă pe speteaza scaunului. Le povesti părinţilor despre călătoria lui pe insula Corrumpo, omiţând cu grijă deocamdată incredibila întâlnire cu vulturul. Magazinul cel vechi şi locuinţa lor din spatele acestuia străluceau în lumina focului. Umbra lui Jonathan se întindea pe peretele opus, din cauza focului. “Ehei, fiule, parcă ai mai crescut,” îi spuse tatăl lui. “Ai de gând să dispari iarăşi?”

“Nu, tată,” spuse Jonathan, “m-am întors ca să rămân pentru o vreme. Sunt o mulţime de lucruri de făcut pe aici.”

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România