Capitolul 38. Vulturi, cerşetori, escroci şi regi

Ken Schoolland - Aventurile lui Jonathan Gullible
cuprins

A doua zi de dimineaţă, primele raze de lumină îl treziră pe Jonathan. Şoareci era preocupată cu săpatul unui mic şanţ. Băiatul se frecă la ochi şi privi în jur. Deşi se mai zăreau pe ici pe colo coloane de fum, oraşul părea să-şi fi regăsit liniştea. Jonathan îşi dădu brusc seama că-i e foame, aşa că scoase din buzunar ultimele două felii de pâine care îi rămăseseră de ieri. O mâncă pe prima, iar pe cealaltă o aşeză uşor în palma Alisei, sperând că fata nu se va trezi. Dar Alisa deschise ochii.

“Vreau să urc în vârful muntelui, să arunc o privire de acolo,” îi zise el. Fata se arătă de acord să vină şi ea, aşa că începură să se caţere împreună pe poteca abruptă. În curând se căţărau ajutându-se şi cu mâinile, ţinându-se cât mai bine de mici colţuri de stâncă. Aflat mult în faţa Alisei, dar mult în urma lui Şoareci, Jonathan ajunse la o mică platformă şi privi oraşul de la poalele muntelui. Încă puţin, estimă el, şi continuă să urce pe o pantă, trecând printr-o pădure cu copaci piperniciţi şi cu trunchiurile răsucite.

“Oamenii!” se gândea el, exasperat. “Se împing unii pe alţii tot timpul. Se ameninţă mereu. Se arestează. Se fură şi se rănesc unii pe alţii.”

În cele din urmă copacii se răriră, lăsând loc unor tufişuri, apoi unei grămezi de bolovani. Luna întreagă putea fi încă zărită prin lumina zorilor, alunecând spre orizont. Aerul prin care înaintau era rece şi plăcut. Pe culme se afla un singur copac, uscat şi lipsit de frunze, iar pe una din ramuri stătea un vultur mare, urât şi negru. “O, nu,” gemu Jonathan, care sperase să găsească un loc mai primitor. Las în urmă o vale de vulturi, ca să aflu pacea, şi ce văd? Un vultur adevărat!”

“Un vultur adevărat!” auzi ca un ecou o voce profundă şi aspră.

Jonathan înlemni. Numai ochii, mari deschişi, i se mişcau încet, cercetând fiecare centimetru de pământ din faţa lui. Inima îi bătea repede şi o putea auzi în urechi. Cu buzele tremurând, vorbi, “Cine a spus asta?”

“Cine a spus asta?” îl imită vocea. Părea să vină din copac.

Jonathan se uită la vultur, care stătea nemişcat. “Tu ai vorbit? Dar vulturii nu pot vorbi.” Apoi îşi dădu seama că totul pe insula aceasta era ciudat, aşa că de ce nu şi o pasăre vorbitoare?

Jonathan se ridică pe vârfuri şi, ţinându-şi răsuflarea, se apropie de copac. Pasărea nu se clinti din loc, dar Jonathan avea senzaţia puternică de a fi privit de aceasta.

“Ai vorbit cu mine?” întrebă Jonathan, încercând să-şi controleze vocea.

“Cu cine altcineva?” răspunse vulturul arogant. Lui Jonathan i se înmuiară genuchii şi aproape căzu. Se controlă şi se aşeză în faţa copacului. “Dar tu – tu poţi să vorbeşti?”

“Sigur că pot să vorbesc,” spuse pasărea. “Şi tu la fel – numai că nu pari să ştii ce spui.” Pasărea îşi roti uşor capul şi spuse pe un ton acuzator, “Ce voiai să spui când ai spus că ai lăsat în urmă o vale de vulturi?”

“Ă-ă-ă îmi pare rău. Nu voiam să spun nimic cu asta,” se scuză Jonathan. “Dar toţi oamenii aceia de jos sunt mereu atât de cruzi şi brutali unii cu alţii. E doar o figură de stil. Ei – ei îmi amintesc de, ăă,…”

“Vulturi?” Pasărea îşi înfoie penele din josul gâtului golaş. Jonathan dădu din cap cu sfială.

Alisa apăru dintre copaci şi, privind vulturul, rămase cu respiraţia întretăiată. “Există!”, strigă ea. Se grăbi către Jonathan şi îl prinse de braţ, şoptindu-i: “Marele Bard există! Am crezut că e doar o poveste, şi nu mi-am imaginat…aşa mare şi urât.” Vulturul mormăi şi fîlfâi din aripile mari, apoi se aşeză înapoi pe ramură. “Mulţumesc pentru amabila prezentare pe care mi-ai făcut-o, Alisa.” Văzând că fata rămăsese uimită la auzul numelui ei, Bardul continuă: “Dacă tu ştiai de mine, eu de ce n-aş şti de tine şi de prietenul tău Jonathan?”

Alisa şi Jonathan priviră muţi de uimire vulturul.

“Vă urmăresc pe amândoi de ceva vreme,” zise Bardul, “mai ales pe tine, Jonathan, de când cu aventura ta pe mare. Eşti curajos şi isteţ, dar te laşi prea uşor înşelat de cuvinte. Alisa e mai profundă, ea crede mai degrabă în acţiuni, nu în cuvinte.”

“Nu înţeleg,” spuse Jonathan.

“Pentru tine, toată ţara asta e formată din vulturi. Ha! Dacă ar fi adevărat, ar fi o insulă mult mai bună decât este.” Pasărea îşi lungi cu mândrie gâtul urât. “Ar fi mai exact dacă ai spune că ai ajuns pe o insulă cu multe creaturi – cum ar fi vulturi, cerşetori, escrocii şi regi. Dar tu nu-i recunoşti pe cei buni pentru că te laşi amăgit de titluri şi cuvinte. Ai căzut pradă celei mai vechi şmecherii, ajungând să preţuieşti răul.”

Jonathan se apără. “Nu e nici o şmecherie. Vulturii, cerşetorii şi aşa mai departe sunt uşor de înţeles. De unde vin eu, vulturii ciugulesc oasele morţilor. E dezgustător!” Jonathan îşi încreţi nasul ca să sublinieze ce spusese. “Cerşetorii sunt simpli şi nevinovaţi. Escrocii sunt isteţi şi amuzanţi – uneori răutăcioşi.”

“Cât despre regi şi regalitate,” adăugă Jonathan repede, cu o sclipire de interes în ochi. “Ei bine, n-am întâlnit nici unul în viaţa reală, dar am auzit că trăiesc în palate frumoase şi poartă haine grozave. Toţi vor să fie ca ei. Regii şi miniştrii lor conduc ţara şi folosesc la protejarea tuturor supuşilor lor. Asta nu-i nici o şmecherie.”

“Nici o şmecherie?” spuse vulturul. Jonathan văzu că pasărea păstra pe faţă o expresie încruntată. “Să ne gândim la vultur. Dintre toţi patru, numai vulturul este singurul nobil adevărat. Numai el face ceva valoros.”

Pasărea mare şi neagră îşi întinse din nou gâtul şi se uită la Jonathan. “De câte ori moare un şoarece în spatele hambarului, eu curăţ. De câte ori moare un cal pe câmp, eu curăţ. De câte ori moare un om sărac în pădure, eu curăţ. Eu am ceva de mâncare şi toată lumea are de câştigat. Nimeni n-a folosit vreodată o puşcă sau o colivie ca să mă convingă să-mi fac treaba. Primesc vreun mulţumesc? Nu. Serviciile mele sunt considerate murdare şi prosteşti. Aşa că vulturul “urât” trebuie să trăiască cu vorbe urâte şi nici o apreciere.”

“Apoi sunt cerşetorii,” continuă vulturul. Ei nu produc, nu fac nimic bun pentru nimeni, în afară de ei înşişi. Reuşesc să nu moară în pădure, desigur. Şi se poate spune că le dau o senzaţie de bine binefăcătorilor lor. Aşa că sunt toleraţi.

“Escrocii sunt cei mai vicleni şi au câştigat un loc de frunte în poezie şi legendă. Ei practică minciuna şi continuă să-i înşele pe ceilalţi cu cuvintele pe care le flutură. Escrocii nu fac nici un serviciu util, decât că îi învaţă pe alţii neîncrederea şi arta înşelătoriei.”

Ridicându-se şi aruncându-şi aripile înapoi, vulturul respiră adânc. Un miros uşor de mortăciune umplea aerul dimineţii. “În sfârşit, avem regii. Regii nu au nevoie nici să cerşească şi nici să înşele, deşi adesea le fac pe amândouă. Ca şi hoţii, ei fură ceea ce produc alţii prin forţa brută pe care o comandă. Ei nu produc nimic, dar controlează totul. Iar tu, călătorul meu naiv, lauzi această “regalitate” dar vorbeşti de rău vulturii? Dacă te-ai uita la un monument vechi,” observă vulturul, “ai spune că regele a fost măreţ pentru că numele lui e scris în vârf. Dar nu te gândeşti la toate scheletele pe care eu a trebuit să le curăţ în timp ce a fost construit monumentul.”

Jonathan vorbi, “Adevărat. În trecut, unii dintre regi erau răi. Dar astăzi alegătorii îşi aleg conducătorii în Consiliul Lorzilor. Aceştia sunt diferiţi pentru că – ei bine, pentru că sunt aleşi.”

“Lorzii aleşi sunt diferiţi? Ha-ha!” strigă vulturul. “Copiii încă mai sunt crescuţi cu poveşti despre regi şi, atunci când cresc, se aşteaptă să regăsească acelaşi lucru. Lorzii tăi aleşi nu sunt altceva decât regi pe patru ani şi prinţi pe doi ani. Ei sunt o combinaţie de cerşetori, escroci şi regi la un loc! Ei cerşesc sau uneltesc pentru a obţine contribuţii şi voturi; flatează şi înşeală la fiecare ocazie; şi ţopăie prin insulă cu aere de conducători. Şi, pentru că reuşesc să obţină ceea ce vor, întotdeauna rămâne mai puţin pentru cei ca noi care producem şi servim cu adevărat.”

Jonathan rămase tăcut. Se uită înapoi în vale şi clătină din cap gânditor. “Mi-ar place să mă duc undeva unde să nu fie aşa. Crezi că un asemenea loc există?”

Ridicându-şi aripile mari, vulturul ţâşni din copac şi ateriză cu o bufnitură zgomotoasă chiar lângă Jonathan şi Alisa. Aceştia săriră repede înapoi, speriaţi de mărimea păsării. Vulturul se aplecă peste ei, aproape de două ori mai înalt.

“Ţi-ar place să vezi un loc unde oamenii sunt liberi? Unde lucrurile sunt făcute drept şi forţa este folosită doar în apărare? Ţi-ar place să vizitezi o ţară unde oficialităţile se supun aceloraşi reguli de comportare ca toţi ceilalţi?”

“Oh, da!” spuse Jonathan repede.

Vulturul îl studie cu mare atenţie. Stând atât de aproape, Jonathan îi putea vedea ochii mari. Păreau să sfredelească direct în mintea lui Jonathan, căutând semne de sinceritate. “Cred că s-ar putea aranja. Urcă-te pe spinarea mea,” spuse vulturul. Pasărea se întoarse uşor şi îşi coborî penele uriaşe şi ţepene ale cozii până la pământ.

Jonathan ezită, amintindu-şi că tocmai fusese sfătuit să se încreadă în acţiuni şi nu în vorbe. Ce acţiuni justificau să îşi încredinţeze viaţa aripilor unui vultur uriaş? Totuşi, ajunsese până aici, aşa că ce mai avea de pierdut? Învins de curiozitate, Jonathan se urcă cu grijă pe deluşorul moale dintre umerii păsării şi se uită întrebător spre Alisa.

“Nu pot pleca,” zise ea, “familia mea mă caută. Aş vrea să vin şi eu cu tine, dar nu acum, altădată.”

Imediat ce Jonathan îşi puse braţele în jurul gâtului păsării, o simţi că se încordează. Vulturul făcu câteva salturi, apoi dintr-o dată îşi luă zborul şi acum pluteau pe un curent ascendent. Privind în urmă, Jonathan o putu zări pe Alisa făcându-i cu mâna. Şoareci stătea cuminte la picioarele ei.

Navigând deasupra insulei, cu vântul în faţă, Jonathan se simţi exuberant. Deşi se despărţise de nişte prieteni buni, era bucuros că pleacă de pe insulă. Strălucirea aurie a razelor soarelui marca răsăritul unei noi zile, în timp ce luminile oraşului din vale păleau. Oceanul vast şi întunecat se întindea în faţa lor, iar el se întreba, “Oare unde mergem?”

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România