1. Tezaurul liberal: Revoluţia americană şi liberalismul clasic

Murray N. Rothbard - Manifestul liberal
cuprins

Murray N. Rothbard

Traducere de Tudor Gherasim Smirna *

La alegerile prezidenţiale din 1976, Partidul Libertarian i-a propus pe Roger L. MacBride pentru funcţia de preşedinte şi pe David Bergland pentru vice-preşedinte şi a obţinut 174.000 de voturi în 32 de state. Sobra publicaţie Congressional Quarterly a fost atât de impresionată încât a clasificat tânărul Partid Libertarian ca al treilea mare partid din America. Rata de creştere remarcabilă a acestui partid poate fi înţeleasă din faptul că a pornit în 1971 cu câţiva membri într-un apartament din Colorado. În următorul an a candidat la alegerile prezidenţiale şi a reuşit să ajungă în fazele eliminatorii din două state. Iar acum este cel de-al treilea mare partid american.

Cu atât mai remarcabil este că acest partid a reuşit să obţină această creştere aderând la un nou crez ideologic – „libertarianismul”[1] – aducând astfel de scena politică americană, pentru prima dată după un secol, un partid mai interesat de principii decât de obţinerea de posturi şi bani din fondurile publice. Ni s-a spus de nenumărate ori de către analişti şi experţi în ştiinţele politice că geniul Americii şi al sistemului nostru politic este lipsa ideologiei şi „pragmatismul” (un cuvânt plăcut pentru concentrarea exclusivă pe înhăţarea banilor şi posturilor de la sărmanii plătitori de taxe). Cum se poate, atunci, explica evoluţia uimitoare a unui nou partid al cărui devotament pentru ideologie este clar şi entuziast?

O explicaţie ar fi aceea că americanii nu au fost dintotdeauna pragmatici şi neinteresaţi de ideologie. Dimpotrivă, istoricii înţeleg acum că însăşi Revoluţia Americană a fost nu doar ideologică, ci şi rezultatul devotamentului pentru crezul şi instituţiile liberale. Revoluţionarii americani erau înmuiaţi în crezul liberal, o ideologie care i-a făcut să-şi pună la bătaie vieţile, averile şi onoarea sacră pentru a rezista invaziei puterii imperiale britanice asupra drepturilor şi libertăţilor lor. Istoricii au dezbătut îndelung cauzele precise ale Revoluţiei Americane: au fost constituţionale, economice, politice sau ideologice? Acum înţelegem că, fiind liberali, revoluţionarii nu au perceput un conflict între drepturile morale şi politice, pe de o parte, şi libertatea economică, pe de altă parte. Dimpotrivă, percepeau libertatea morală şi civilă, independenţa politică şi libertatea comerţului şi producţiei ca părţi ale unui sistem fără cusur, ceea ce Adam Smith avea să numească, în acelaşi an cu scrierea Declaraţiei de Independenţă, „sistemul evident şi simplu al libertăţii naturale”.

Crezul liberal a apărut din mişcările „clasic liberale” ale secolelor XVII şi XVIII în Occident, mai exact de la revoluţia burgheză din Anglia secolului XVII. Această mişcare liberală radicală, chiar dacă a avut doar un succes parţial în locul său de origine, Marea Britanie, a fost totuşi capabilă să aducă Revoluţia Industrială, eliberând astfel industria şi producţia din restricţiile sufocante ale controlului statului şi ale breslelor susţinute de autorităţile urbane. Mişcarea liberală clasică a fost, în tot Occidentul, un val „revoluţionar” liberal care a lovit ceea ce putem numi Vechiul Regim – acel ancien régime care şi-a dominat supuşii timp de secole. Acest regim impusese, în perioada modernă timpurie care începe cu secolul XVI, un stat central absolut şi un rege care stăpânea cu drept divin peste o mai veche şi restrictivă reţea de monopoluri teritoriale feudale şi controale şi restricţii ale breslelor urbane. Rezultatul era cel al unei Europe stagnante sub un morman paralizant de controale, taxe şi privilegii de monopol asupra producţiei şi comerţului, conferite de autorităţile centrale (şi locale) producătorilor săi favoriţi. Această alianţă între noua putere centrală, birocratică şi războinică, şi comercianţii privilegiaţi – o alianţă care va fi numită ulterior „mercantilism” de către istorici – alături de o clasă de stăpânitori latifundiari, constituia Vechea Ordine împotriva căreia s-a ridicat şi revoltat noua mişcare a liberalilor clasici şi a radicalilor din secolele XVII şi XVIII.

Scopul liberalilor clasici era obţinerea libertăţii individuale în toate aspectele sale, care sunt legate unele de altele. În economie, taxele trebuiau reduse drastic, controalele şi reglementările eliminate, iar energia umană, spiritul întreprinzător şi pieţele eliberate pentru a crea şi produce prin schimburi care ar fi fost benefice pentru toţi şi pentru masele de consumatori. Antreprenorii ar fi devenit în sfârşit liberi să concureze, să dezvolte şi să creeze. Jugul controalelor urma să fie ridicat de pe umerii muncii, pământului şi capitalului. Libertatea personală şi cea civilă trebuiau garantate contra prelevărilor şi tiraniei regelui şi a acoliţilor săi. Religia, sursa de secole a războaielor sângeroase dintre secte pentru controlul statului, trebuia să fie eliberată de impunerile sau interferenţa statului, astfel încât toate religiile – sau non-religiile – să poată coexista în pace. Pacea era, de asemenea, crezul de politică externă a noilor liberali clasici; vechiul regim de mărire imperială a statului pentru putere şi avuţii trebuia înlocuit de o politică externă a păcii şi liberului schimb între toate naţiunile. Şi, pentru că războiul era perceput ca rezultat al armatelor şi forţelor navale permanente, al puterii militare în perpetuă căutare a expansiunii, aceste instituţii militare trebuiau să fie înlocuite de miliţii locale voluntare, de către cetăţeni-civili care şi-ar dori să lupte doar în apărarea propriilor gospodării şi vecinătăţi.

Astfel, binecunoscuta temă a „separării Bisericii de Stat” era doar unul dintre motivele interdependente care ar putea fi etichetate succint ca „separarea economiei de Stat”, „separarea exprimării şi presei de Stat”, „separarea războiului şi chestiunilor militare de Stat”, şi de fapt separarea statului de practic orice.

Statul, pe scurt, trebuia ţinut la dimensiuni foarte mici, cu un buget foarte scăzut, aproape neglijabil. Liberalii clasici nu au ajuns să dezvolte o teorie a taxării, însă fiecare creştere a taxelor şi fiecare nou tip de taxă era respins cu duritate – în America devenind de două ori scânteia care a dus sau aproape a dus la Revoluţie (taxa de timbru şi taxa pe ceai).

Cei mai timpurii teoreticieni ai liberalismului clasic au fost radicalii Levelers din timpul Revoluţiei engleze şi filosoful John Locke în secolul XVII târziu, urmaţi de „Adevăraţii Whig” (True Whig) sau opoziţia liberală radicală contra „Aranjamentului Whig” (Whig Settlement) – regimul britanic al secolului XVIII. John Locke a stabilit drepturile naturale ale fiecărui individ asupra persoanei şi proprietăţii sale; scopul statului era limitat strict la apărarea acestor drepturi. Cu cuvintele Declaraţiei de Independenţă, inspirate de Locke, „pentru a asigura aceste drepturi, Guverne sunt instituite printre oameni, izvorând puterile lor doar din consimţământul celor guvernaţi. Că atunci când orice Formă de Guvernare devine distructivă acestor scopuri, este dreptul poporului de a o modifica sau elimina.”

Chiar dacă Locke era foarte citit în coloniile americane, filosofia sa abstractă nu prea era calculată pentru a răscula oamenii. Această sarcină a fost realizată de radicalii adepţi ai lui Locke din secolul XVIII, care au scris într-un stil mai popular, pasional şi cu efect, aplicând principiile filosofice la problemele concrete ale statului – şi în special ale guvernământului britanic – contemporan. Cea mai importantă lucrare în acest sens a fost „Scrisorile lui Cato”, o serie de articole jurnalistice publicate la începutului deceniului 1720 în Londra de către membrii True Whig John Trenchard şi Thomas Gordon. Dacă Locke scrisese că presiunea revoluţionară putea fi folosită legitim când autorităţile încep să distrugă libertatea, Trenchard şi Gordon au arătat că statul tinde întotdeauna să distrugă drepturile individuale. Potrivit „Scrisorilor lui Cato”, istoria umană este un lung şir de conflicte între Putere şi Libertate, în care Puterea (statul) este oricând gata să crească prin invadarea drepturilor poporului şi uzurparea libertăţilor sale. Aşadar, declara Cato, Puterea trebuie să rămână mică şi să fie tratată cu eternă vigilenţă şi ostilitate, pentru ca publicul să se asigure că va fi constrânsă întotdeauna în limitele sale înguste.

„Ştim, prin nenumărate exemple şi experienţe, că oamenii posedaţi de putere, decât să se despartă de ea, mai degrabă ar face orice, chiar şi cele mai rele şi negre fapte, pentru a o păstra; şi arareori s-a lăsat vreun om pe pământ de ea, dacă a putut să continue pe calea sa cu ea…Acest lucru pare sigur, că bunătatea pe pământ, sau a poporului său, nu a fost unul din motivele pentru a continua la putere sau pentru a o abandona.

Stă în natura puterii să fie pururi uzurpătoare, şi să transforme orice putere extraordinară, obţinută cu ocazii particulare, într-o putere ordinară, de folosit tot timpul, şi fără ocazie, şi nici nu se desparte de bună voie de vreun avantaj…

Vai! Puterea uzurpă zilnic libertatea, cu un prea evident succes; iar echilibrul dintre ele este aproape pierdut. Tirania a cuprins aproape tot Pământul, şi, lovind la rădăcina şi tulpina omenirii, transformă lumea într-un abator; şi va continua cu certitudine să distrugă, până când se va distruge pe ea însăşi, sau, ceea ce este foarte probabil, până nu a mai lăsat nimic de distrus.”[2]

Avertismentele de acest fel erau ascultate cu atenţie de către coloniştii americani, care au tipărit şi difuzat de multe ori „Scrisorile lui Cato” în colonii, până în timpul Revoluţiei. Această atitudine adânc asumată a dus la ceea ce istoricul Bernard Bailyn a numit „liberalismul radical transformator” al Revoluţiei Americane.

Revoluţia nu a fost doar prima tentativă modernă încununată de succes de a scutura jugul imperialismului occidental – pus de cea mai puternică putere mondială la acea vreme. Mai important este că, pentru prima dată în istorie, americanii şi-au îngrădit noile lor forme de guvernământ cu numeroase limite şi restricţii, cuprinse în constituţii şi în special în declaraţii de drepturi (Bills of Rigghts). Biserica şi Statul erau separate riguros în noile state, iar libertatea religioasă era respectată. Rămăşiţele feudalismului erau eliminate prin abolirea privilegiilor feudale de moştenire inalienabilă (entail) şi de primogenitură. (În primul caz, un strămoş decedat este capabil să impună păstrarea moşiilor funciare în familia sa pentru totdeauna, împiedicându-i pe moştenitorii săi să vândă părţi din ele; în al doilea caz, statul impune ca fiul cel mai mare să fie singurul moştenitor al întregii proprietăţi.)

Noul stat federal format prin Articolele Confederaţiei nu avea permisiunea de a preleva taxe de la public; iar orice extensie fundamentală a puterilor sale necesita acordul unanim al fiecărui stat. Mai presus de toate, puterea militară şi de purtare a războiului era constrânsă la nivelul statului naţional de reţinere şi suspiciune; motivul era că liberalii secolului XVIII înţelegeau că războiul, armatele permanente şi militarismul au fost dintotdeauna principala metodă de mărire a puterii statului.[3]

Bernard Bailyn a rezumat reuşita revoluţionarilor americani:

„Modernizarea politicii americane şi a statului în timpul şi după Revoluţie a luat forma unei realizări subite şi radicale a programului care a fost conturat pentru prima dată pe de-a-ntregul de intelectualitatea opoziţiei … în regimul lui George I. Pe când opoziţia engleză, care avea de penetrat o ordine socială şi politică împăcată cu situaţia, nu putuse decât să lupte şi să viseze, americanii care erau mânaţi de aceleaşi aspiraţii, dar care trăiau într-o societate din multe puncte de vedere modernă, şi care acum era eliberată politic, au putut deodată să acţioneze. Pe când opoziţia engleză se agita zadarnic pentru reforme parţiale … liderii americani au acţionat rapid şi fără mari tulburări sociale pentru a aplica sistematic cele mai extreme posibilităţi ale întreg spectrului de idei radicale ale eliberării.

Făcând asta … au infuzat cultura politică americană … cu marile teme ale liberalismului radical al secolului XVIII, adus la împlinire aici. Prima este convingerea că puterea este rea, o necesitate, poate, dar o necesitatea rea; că este infinit de corupătoare; şi că trebuie să fie controlată, limitată, restricţionată în toate felurile compatibile cu o minimă ordine civică. Constituţiile scrise, separarea puterilor; cartele de drepturi; limitările puterii executive asupra cele legislative şi asupra justiţiei; restricţii ale dreptului de coerciţie şi a purta război – toate exprimă profunda neîncredere în putere care se află în inima ideologică a Revoluţiei americane şi pe care de atunci o avem drept moştenire permanentă.”[4]

Astfel, chiar dacă gândirea liberală clasică s-a născut în Anglia, avea să ajungă la dezvoltarea cea mai radicală şi consecventă – şi să se realizeze cel mai plenar în realitate – în America. Coloniile americane erau libere de monopolurile funciare feudale şi de casta conducătoare aristocratică înrădăcinată în Europa; în America, conducătorii erau oficialităţile coloniale britanice şi câţiva comercianţi privilegiaţi care au fost relativ uşor de măturat atunci când a venit Revoluţia şi a fost răsturnată guvernarea britanică. Liberalismul clasic a avut, aşadar, mai multă susţinere populară şi a întâmpinat o rezistenţă instituţională mult mai puţin înrădăcinată în coloniile americane faţă de ceea ce avea acasă la el. Mai mult, faptul că au fost izolaţi geografic i-a ferit pe rebelii americani de grija invaziilor militare ale statelor vecine contrarevoluţionare, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, în Franţa.

După revoluţie

Astfel, America, dintre toate ţările, s-a născut printr-o revoluţie explicit liberală, o revoluţie contra imperiului; contra taxării, monopolului comercial şi reglementării; şi conta militarismului şi puterii executive. Revoluţia a dus la guvernări cu restricţii nemaiîntâlnite asupra puterii lor. Dar, cu toate că rezistenţa instituţională la răspândirea liberalismului în America era foarte mică, de la bun început au apărut forţe elitiste puternice, în special printre marii comercianţi şi deţinători de plantaţii, care îşi doreau păstrarea restrictivului sistemul britanic „mercantilist” de taxe mari, controale şi privilegii monopoliste oferite de stat. Aceste grupuri îşi doreau un stat central puternic şi chiar imperial; pe scurt, îşi doreau sistemul britanic fără Marea Britanie. Aceste forţe conservatoare şi reacţionare au apărut prima dată în timpul Revoluţiei şi apoi au format Partidul Federalist şi administraţia federalistă din anii 1790.

Totuşi, impulsul liberal a continuat în secolul XIX. Mişcările jeffersoniană şi jacksoniană, partidele Democrat-Republican şi apoi cel Democrat, au căutat explicit eliminarea aproape completă a statului din viaţa americană. Guvernământul trebuia să funcţioneze fără armată permanentă sau forţe navale; trebuia să fie un stat fără datorii şi fără taxe sau accize directe la nivel federal şi practic fără tarife de import – cu alte cuvinte, cu niveluri neglijabile de taxare şi cheltuieli; un stat care nu se implică în lucrări publice şi îmbunătăţiri interne; un stat care nu controlează şi nu reglementează; un stat care lasă moneda – împreună cu activitatea bancară – să fie liberă, metalică şi fără inflaţie; pe scurt, pentru a cita idealul lui H.L. Mencken, „un stat căruia puţin îi lipseşte pentru a nu fi deloc stat”.

Parcursul jeffersonian către statul practic inexistent a fost abandonat după ce Jefferson a ajuns preşedinte, mai întâi prin concesiile făcute federaliştilor (care e posibil să fi fost rezultatul unui târg contra voturilor federaliste pentru câştigarea unei curse strânse în colegiul electoral) şi apoi prin cumpărarea neconstituţională a Teritoriului Louisiana. Dar cel mai mult a deraiat prin dorinţa imperială de război cu Marea Britanie care s-a manifestat în cel de-al doilea mandat al lui Jefferson, o dorinţă care a dus la război şi la instaurarea unui sistem de partid unic, care a impus practic întregul program etatist al federaliştilor: cheltuieli militare mari, bancă centrală, tarif protecţionist, taxe federale directe, lucrări publice. Oripilat de urmări, Jefferson, retras la Monticello, i-a inspirat pe tinerii politicieni care îl frecventau, Martin Van Buren şi Thomas Hart Benton, să fondeze un nou partid – cel Democrat – pentru a recupera America de la noul federalism, şi să reaprindă spiritul vechiului program jeffersonian. Atunci când cei doi lideri l-au îmbrăţişat de Andrew Jackson ca salvator, a luat naştere noul Partid Democrat.

Liberalii jacksonieni aveau un plan: trebuia ca Andrew Jackson să fie preşedinte pentru opt ani, apoi să fie urmat de Van Buren pentru opt ani şi apoi pentru încă opt de Benton. După douăzeci şi patru de ani de democraţie jacksoniană, ar fi trebuit să se atingă idealul menckenian al statului practic inexistent. Nu era nici pe departe un vis imposibil, pentru că era clar că Partidul Democrat devenise rapid partidul majorităţii normale în ţară. Masele sprijineau cauza liberală. Jackson a avut cei opt ani ai săi de preşedinţie, care au distrus banca centrală şi au retras datoria publică, iar Van Buren a avut patru, care au separat statul federal de sistemul bancar. Dar alegerile din 1840 au fost o anomalie, Van Buren fiind învins printr-o campanie neobişnuit de demagogică, condusă de primul mare director de campanie modern, Thurlow Weed, care a introdus toate zorzoanele de campanie – slogane cu lipici, insigne, cântece, parade etc. – care ne sunt acum familiare. Tacticile lui Weed l-au adus la putere pe generalul William Henry Harrison, un necunoscut dar flagrant whig, dar acesta a fost doar un noroc. În 1844, democraţii ar fi fost pregătiţi să contracareze cu aceleaşi tactici de campanie, şi era clar că vor câştiga înapoi preşedinţia. Van Buren era, bineînţeles, cel care ar fi reluat marşul triumfal jacksonian. Dar atunci s-a produs un eveniment nefericit: Partidul Democrat a eşuat în problema acută a sclaviei, sau, mai degrabă, s-a lovit de chestiunea expansiunii sclaviei într-un nou teritoriu. Realegerea facilă a lui Van Buren a fost compromisă de o sciziune în rândurile democraţilor, legată de admiterea în Uniune a republicii Texas ca stat sclavagist; Van Buren s-a opus, Jackson a fost pentru, iar această dezbinare a simbolizat scindarea mai largă din sânul Partidului Democrat. Sclavia, gravul defect antiliberal din liberalul program democrat, s-a manifestat prin distrugerea completă a partidului şi a liberalismului său.

Războiul civil, pe lângă neauzitele devastări şi vărsări de sânge, a fost folosit de regimul victorios, Republican şi de fapt unipartinic, pentru a-şi înfăptui agenda etatistă, fostul program whig: putere guvernamentală naţională, tarife protecţioniste, subvenţii pentru marii afacerişti, monedă inflaţionistă de hârtie, reluarea controlului federal asupra sectorului bancar, îmbunătăţiri interne la scară largă, accize mari şi, în timpul războiului, recrutarea forţată şi taxa pe venit. Mai mult, statele au ajuns să-şi piardă dreptul anterior de secesiune şi alte puteri statale opuse puterilor federale. Partidul Democrat şi-a reluat obiceiurile liberale după război, dar acum avea de parcurs un drum mult mai lung şi anevoios decât înainte, pentru a ajunge la libertate.

Am văzut cum a ajuns America să se bucure de cea mai profundă tradiţie liberală, o tradiţie pe care încă o purtăm în mare parte a retoricii politice şi care încă se reflectă în atitudinea bătăioasă şi individualistă a multor americani contra statului. Există mult mai mult pământ fertil în această ţară decât în oricare alta pentru un reviriment al liberalismului.

Rezistenţa la libertate

Putem vedea acum că dezvoltarea rapidă a mişcării liberale şi a Partidului Libertarian în anii 1970 este înrădăcinată puternic în ceea ce Bernard Bailyn numea puternica „moştenire permanentă” a Revoluţiei americane. Dar, dacă această moştenire este atât de vitală pentru tradiţia americană, unde este greşeala? De ce avem acum nevoie ca o nouă mişcare liberală să răsară şi să recupereze visul american?

Pentru a începe să răspundem acestei întrebări, trebuie să ne aducem aminte în primul rând că liberalismul clasic a fost o ameninţare profundă la adresa intereselor politice şi economice – clasele conducătoare – care au beneficiat de Vechea Ordine: regii, nobilimea şi aristocraţii latifundiari, comercianţii privilegiaţi, aparatul militar şi birocraţia. În ciuda a trei mari revoluţii înfăptuite de liberali – cea engleză din secolul XVII şi cele americană şi franceză din secolul XVIII – victoriile europene au fost doar parţiale. Rezistenţa a fost îndârjită şi a reuşit să păstreze monopolurile funciare, instituţiile religioase de stat, politicile externe şi militare războinice, iar pentru un timp sufragiul a fost accesibil doar pentru elitele avute. Liberalii au trebuit să se concentreze pe lărgirea sufragiului, pentru că era clar pentru ambele tabere că interesele obiective economice şi politice ale majorităţii constau în libertatea individuală. Este interesant de notat că, pe la începutul secolului XIX, forţele laissez-faire erau cunoscute drept „liberale” şi „radicale” (pentru acei mai puri şi consecvenţi), iar opoziţia care dorea să păstreze sau să revină la Vechea Ordine era cunoscută drept „conservatoare”.

Într-adevăr, consevatorismul s-a născut, în secolul XIX timpuriu, ca tentativă conştientă de anulare şi distrugere a duşmănitei lucrări a noului spirit liberal clasic – al revoluţiilor americană, franceză şi industrială. Condus de către doi gânditori reacţionari francezi, de Bonald şi de Maistre, conservatorismul îşi dorea să înlocuiască drepturile egale şi egalitatea în faţa legii cu stăpânirea structurată şi ierarhică a elitelor privilegiate; libertatea individuală şi statul minimal cu domnia absolută şi Statul Extins (Big Governement); libertatea religioasă cu stăpânirea teocratică a unei Biserici de Stat; pacea şi liberul schimb cu militarismul, restricţiile mercantiliste şi războiul pentru avantajul statului-naţiune; iar industria şi manufactura cu vechea ordine feudală şi agrariană. Doreau să înlocuiască noua lume a consumului de masă şi a standardelor de viaţă ridicate pentru toţi cu Vechea Ordine a subzistenţei la limită pentru mase şi a luxului pentru elitele conducătoare.

Pe la mijlocul, şi cu siguranţă la sfârşitul, secolului XIX, conservatorii au început să-şi dea seama că lupta lor este sortită eşecului dacă insistau să ceară abolirea totală a Revoluţiei Industriale, cu a sa creştere enormă a nivelului de trai pentru mase şi, de asemenea, dacă insistau să se opună lărgirii sufragiului, punându-se astfel într-o făţişă opoziţie cu interesele publicului. Aşa că „aripa dreaptă” (o etichetă bazată pe un accident geografic conform căruia reprezentanţii Vechii Ordini stăteau pe partea dreaptă a sălii în timpul revoluţiei franceze) a decis să se reutileze şi să-şi actualizeze crezul etatist prin abandonarea opoziţiei totale faţă de industrialism şi sufragiul democratic. Urii sincere şi dispreţului faţă de mase ale vechiului conservatorism, noii conservatori i-au substituit duplicitatea şi demagogia. Noii conservatori au curtat masele cu următoarea propoziţie: „Şi noi suntem pentru industrialism şi un nivel mai ridicat al traiului. Dar, pentru a ajunge la aceste scopuri, trebuie să reglementăm industria pentru binele public; trebuie să substituim cooperarea organizată pieţei câinoase a competiţiei libere; şi, mai presus de toate, trebuie să substituim idealurile liberale ale păcii şi liberului schimb, care distrug naţiunea, cu măsurile de glorie naţională ale războiului, protecţionismului, imperiului şi măreţiei militare”. Pentru toate aceste schimbări, bineînţeles că era necesar Statul Extins şi nu statul minimal.

Şi, astfel, la sfârşitul secolului XIX, etatismul şi Statul Extins s-au întors, însă de această dată cu faţă pro industrială şi pro bunăstare generală. Vechea Ordine s-a întors, dar beneficiarii săi erau de data aceasta un pic schimbaţi; nu mai erau în aşa măsură nobilimea, proprietarii feudali, armata, birocraţia şi afaceriştii privilegiaţi, pe cât erau armata, birocraţia, proprietarii feudali slăbiţi şi în special manufacturierii privilegiaţi. Condusă de prusacul Bismarck, Noua Dreaptă a ţesut un colectivism de dreapta bazat pe război, militarism, protecţionism şi cartelizarea forţată a afacerilor şi industriei – o reţea gigantică de controale, reglementări, subvenţii şi privilegii care a sudat un parteneriat al Statului Extins cu anumite elemente favorizate din marile afaceri şi marea industrie.

Ceva trebuia făcut, de asemenea, cu fenomenul masei de lucrători industriali – „proletariatul”. În secolul XVIII şi la începutul secolului XIX, chiar până spre sfârşitul secolului XIX, masele de lucrători susţineau laissez-faire-ul şi concurenţa liberă pe piaţă, pentru că le vedeau ca ideale pentru salariile şi condiţiile lor de muncă, în calitate de lucrători, şi pentru spectrul în continuă lărgire de produse de consum ieftine, în calitate de consumatori. Chiar şi sindicatele timpurii, în Marea Britanie, de exemplu, susţineau cu tărie ideile laissez-faire. Noii conservatori, conduşi de Bismarck în Germania şi de Disraeli în Britania, au slăbit voinţa liberală a muncitorimii vărsând lacrimi de crocodil pentru condiţiile forţei de lucru industriale, cartelizând şi reglementând industria, şi ologind deloc accidental concurenţa eficientă. În fine, la începutul secolului XX, noul stat conservator „corporatist” – atunci ca şi acum sistemul politic dominant în Occident – a încorporat sindicatele corporatiste şi „responsabile” ca parteneri juniori ai Statului Extins şi a favorizat marii afacerişti în noul sistem etatist şi corporatist de luare a deciziilor.

Pentru a impune acest nou sistem, pentru a crea o Nouă Ordine care era o versiune modernizată, fardată a acelui ancien régime existent înaintea revoluţiilor americană şi franceză, noile elite conducătoare au trebuit să pună la cale o imensă şarlatanie pentru a înşela publicul, o escrocherie care continuă şi astăzi. Dacă existenţa oricărei guvernări, de la monarhia absolutistă până la dictatura militară, se sprijină pe acordul majorităţii, o guvernare democrată trebuie să fabrice acest acord pe baze mai imediate, cu maturitate zilnică. Iar pentru a face acest lucru, noile elite conservatoare au trebuit să ducă publicul de nas în multe moduri cruciale şi fundamentale. Masele trebuiau convinse acum că tirania este mai bună decât libertatea, că feudalismul industrial cartelizat şi privilegiat este mai bun pentru consumatori decât libera concurenţă de piaţă, că monopolul cartelizat trebuie impus în numele anti-monopolului şi că războiul şi măreţia militară pentru beneficiul elitelor conducătoare serveşte de fapt intereselor publicului recrutat, taxat şi adesea măcelărit. Cum se putea face aceasta?

În toate societăţile, opinia publică este determinată de clasele intelectuale, formatorii de opinie ai societăţii. Majoritatea oamenilor nu creează şi nici nu diseminează idei şi concepte; dimpotrivă, tinde să adopte ideile promulgate de clasele intelectuale profesioniste, de profesioniştii ideilor. De-a lungul istoriei, aşa cum vom vedea mai târziu, despoţii şi elitele conducătoare ale statelor au avut mult mai multă nevoie de serviciile intelectualilor, decât au avut cetăţenii paşnici ai unei societăţi libere. Statele au avut întotdeauna nevoie de intelectualii formatori de opinie pentru a face publicul să creadă că stăpânirea lor este înţeleaptă, bună şi inevitabilă; să-l convingă că „împăratul are haine pe el”. Înaintea lumii moderne, astfel de intelectuali erau inevitabil din rândul clerului (sau al magilor), administratorii religiei. Acest parteneriat istoric dintre Biserică şi Stat era o alianţă confortabilă; Biserica îşi informa enoriaşii naivi că regele conducea prin ordin divin şi trebuie, de aceea, să fie urmat cu supunere; în schimb, regele direcţiona multe venituri din taxe în cuferele Bisericii. Astfel, se vede importanţa majoră a succesului liberalilor clasici în separarea Bisericii şi Statului. Noua lume liberală era o lume în care intelectualii puteau fi seculari – îşi puteau câştiga traiul pe cont propriu, pe piaţă, fără subvenţiile statului.

Pentru a-şi impune noua ordine etatistă, statul corporatist neomercantilist, noii conservatori trebuiau, deci, să sudeze o nouă alianţă între intelectuali şi stat. Într-o epocă din ce în ce mai seculară, această alianţă trebuia să-i coopteze pe intelectualii seculari, nu pe cei clericali: mai exact, pe noua rasă a profesorilor, doctorilor în ştiinţe, istoricilor, educatorilor, economiştilor tehnocraţi, lucrătorilor sociali, sociologilor, fizicienilor şi inginerilor. Această alianţă ranforsată s-a realizat în două etape. La începutul secolului XIX, conservatorii, cedând raţiunea inamicilor liberali, s-au sprijinit puternic pe aşa-zisele virtuţi ale iraţionalităţii, romantismului, tradiţiei, teocraţiei. Prin accentuarea virtuţilor tradiţiei şi a simbolurilor iraţionale, conservatorii au putut păcăli publicul să susţină în continuare stăpânirea ierarhică privilegiată şi devoţiunea faţă de statul naţional şi maşina sa de purtat războaie. În partea a doua a secolului XIX, noul conservatorism a adoptat aparenţele raţiunii şi „ştiinţei”. Acum, ştiinţa era cea care necesita, aparent, conducerea economiei şi societăţii de către „experţii” tehnocraţi. În schimbul difuzării acestui mesaj către public, noua rasă de intelectuali a fost recompensată cu posturi şi prestigiu, în calitate de apologeţi ai Noii Ordini şi de planificatori şi reglementatori ai noii societăţii şi economii cartelizate.

Pentru a-şi asigura dominaţia noului etatism asupra opiniei publice, pentru a se asigura că acordul publicului va fi fabricat, statele lumii occidentale au purces, la finalul secolului XIX şi începutul secolului XX, la preluarea controlului asupra educaţiei, asupra minţilor oamenilor: asupra universităţilor şi asupra educaţiei generale, prin obligativitatea legală a şcolarizării şi crearea unei reţele de şcoli publice. Aceste şcoli publice au fost folosite conştient pentru a inculca obedienţa faţă de stat, şi alte virtuţi civice, tinerilor învăţăcei. Mai mult, etatizarea educaţiei a făcut ca educatorii naţiunii şi profesioniştii educaţiei să se constituie ca unul dintre cele mai importante grupuri de interese speciale în expansiunea etatismului.

Unul din modurile de operare ale noilor intelectuali etatişti a fost schimbarea înţelesului vechilor etichete, manipulând astfel în mintea publicului conotaţiile emoţionale ataşate acestor etichete. De exemplu, liberalii laissez-faire au fost cunoscuţi pentru mult timp drept „liberali”, iar cei mai puri şi militanţi dintre ei drept „radicali”; erau cunoscuţi şi ca „progresişti”, pentru că ei erau cei acordaţi la progresul industrial, răspândirea libertăţii şi ridicarea nivelului de trai al consumatorilor. Noua rasă de gânditori academici şi intelectuali şi-a însuşit cuvintele „liberal” şi „progresiv”, şi a reuşit să-şi mânjească oponenţii laissez-faire ca demodaţi, „neanderthalieni” şi „reacţionari”. Chiar şi numele de „conservator” a fost atribuit liberalilor clasici. Şi, aşa cum am văzut, noii etatişti au reuşit să îşi însuşească şi conceptul de „raţiune”.

Dacă liberalii laissez-faire au primit cu confuzie recrudescenţa etatismului şi mercantilismului sub forma etatismului corporatist „progresiv”, un alt motiv pentru decăderea liberalismului clasic spre sfârşitul secolului XIX a fost creşterea unei noi mişcări: socialismul. Socialismul a apărut în anii 1830 şi s-a dezvoltat vertiginos după anii 1880. Caracteristica socialismului este aceea de a fi fost o mişcare confuză, hibridă, influenţată de către ambele ideologii preexistente opuse, liberalismul şi conservatorismul. De la liberalii clasici, socialiştii au luat acceptarea deschisă a industrialismului şi a Revoluţiei Industriale, glorificarea timpurie a „ştiinţei” şi „raţiunii” şi o devoţiune, cel puţin retorică, pentru idealurile clasic liberale ale păcii, libertăţii individuale şi nivelului crescut de trai. Socialiştii au fost aceia care, cu mult înaintea corporatiştilor de mai târziu, au introdus cooptarea ştiinţei, raţiunii şi industrialismului. Mai mult, socialiştii au adoptat nu doar aderenţa liberală pentru democraţie, ci au plusat prin chemarea la o „democraţie lărgită”, în care „poporul” ar conduce economia – şi pe el însuşi.

Pe de altă parte, socialiştii au luat de la conservatori devoţiunea faţă de coerciţie şi mijloacele etatiste pentru atingerea acestor idealuri liberale. Armonia industrială şi creşterea trebuiau atinse prin ridicarea statului la rangul de instituţie atotputernică, ce conduce economia şi societatea în numele „ştiinţei”. O avangardă de tehnocraţi trebuia să îşi asume domnia atotputernică asupra tuturor persoanelor şi proprietăţilor în numele „poporului” şi „democraţiei”. Nefiind mulţumiţi cu reuşitele liberale ale raţiunii şi libertăţii pentru cercetarea ştiinţifică, statul socialist trebuia să instituie conducerea tuturor de către oamenii de ştiinţă; nefiind mulţumiţi cu eliberarea lucrătorilor de către liberali pentru obţinerea unei prosperităţi de neimaginat, statul socialist trebuia să impună conducerea de către lucrători a tuturor celorlalţi – sau, mai degrabă, conducerea de către politicieni, birocraţi şi tehnocraţi în numele lor. Nefiind mulţumiţi de crezul liberal al egalităţii drepturilor, al egalităţii în faţa legii, statul socialist trebuia să calce în picioare această egalitate în numele idealului monstruos şi imposibil al egalităţii sau uniformităţii rezultatelor – sau, mai degrabă, trebuia să creeze o nouă elită privilegiată, o nouă clasă, în numele obţinerii unei astfel de egalităţi imposibile.

Socialismul a fost o mişcare hibridă şi confuză pentru că încerca să atingă scopurile liberale ale păcii, libertăţii individuale, armoniei industriale şi creşterii – care pot fi atinse prin libertate şi separarea statului de aproape orice – prin impunerea vechilor mijloace conservatoare ale etatismului, colectivismului şi privilegiilor ierarhice. Această mişcare nu putea duce decât la eşec şi a avut, într-adevăr, parte numai de eşecuri mizerabile în toate acele ţări unde a obţinut puterea în secolul XX, oferind maselor doar culmi de despotism, înfometare şi sărăcie lucie.

Dar cel mai rău lucru legat de creşterea mişcării socialiste a fost abilitatea sa de a flanca liberalismul clasic „la stânga”: ca partidă a speranţei, radicalismului şi revoluţiei în lumea occidentală. Dacă apărătorii vechii ordini stăteau pe partea dreaptă a sălii în timpul Revoluţiei franceze, liberalii şi radicalii stăteau pe cea stângă; de atunci şi până la apariţia socialismului, liberalii clasici erau „Stânga”, ba chiar „extema Stângă”, pe spectrul ideologic. Chiar şi în 1848, liberali laissez-faire militanţi precum Frédéric Bastiat stăteau pe partea stângă în adunarea naţională franceză. Liberalii clasici au apărut ca partidă radicală şi revoluţionară în Occident, ca partidă a speranţei şi schimbării în numele libertăţii, păcii şi progresului. Faptul că au permis să fie flancaţi, că le-au permis socialiştilor să se pretindă „de stânga”, a fost o gravă eroare strategică, care i-a pus pe liberali într-o poziţie confuză, de mijloc, socialismul şi consevatorismul reprezentând extremele opuse. Liberalismul nefiind altceva decât o partidă a schimbării şi progresului către libertate, abandonarea acelui rol a însemnat practic abandonarea motivului său de existenţă – atât în realitate, cât şi în ochii publicului.

Dar nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă liberalii clasici nu şi-ar fi permis să decadă din interior. Ar fi putut să sublinieze – iar unii dintre ei chiar au făcut acest lucru – că socialismul era o mişcare confuză, contradictorie, quasi-conservatoare, monarhie absolutistă şi feudalism cu faţă modernă, şi că ei înşişi rămân singurii radicali autentici, oameni neînduplecaţi care nu insistau pe altceva decât victoria completă a idealului liberal.

Declinul

După ce au obţinut victorii parţiale impresionante împotriva etatismului, liberalii clasici au început să-şi piardă radicalismul, insistenţa neabătută pe lupta contra etatismului conservator până la victoria finală. În loc să folosească victoriile parţiale pentru a pune şi mai multă presiune, liberalii clasici au început să-şi piardă fervoarea pentru schimbare şi puritatea principiilor. Au început să fie mulţumiţi cu păstrarea victoriilor existente şi astfel au devenit o mişcare conservatoare în loc de una radicală – „conservatoare” în sensul satisfacţiei de a menţine starea de fapt. Pe scurt, liberalii au lăsat socialiştilor tot spaţiul posibil pentru a se afirma ca partid al speranţei şi radicalismului, şi chiar corporatiştilor de mai târziu pentru a se pretinde „liberali” şi „progresişti”, prin contrast cu liberalii clasici „de extremă dreaptă” şi „conservatori”, din moment ce aceştia din urmă au permis să fie categorisiţi în situaţia de a nu spera altceva decât staza, absenţa schimbării. O astfel de strategie este prostească şi imposibilă într-o lume schimbătoare.

Însă degradarea liberalismului nu a fost legată doar de atitudine şi strategie, ci şi de principiu. Liberalii au devenit mulţumiţi cu lăsarea puterii de purtare a războiului în mâna statului, lăsarea puterii educaţiei în mâna sa, lăsarea puterii asupra monedei şi activităţii bancare, şi asupra drumurilor, în mâna statului – pe scurt, mulţumiţi să cedeze statului dominarea tuturor pârghiilor esenţiale ale puterii în societate. Prin contrast cu ostilitatea totală a liberalilor de secol XVIII faţă de puterea executivă şi birocraţie, cei de secol XIX au tolerat şi chiar au salutat acumularea puterii executive şi înrădăcinarea unei birocraţii civile oligarhice.

Mai mult, principiul şi strategia s-au unit în decăderea devoţiunii liberale din secolul XVIII şi XIX timpuriu pentru „aboliţionism” – pentru ideea că, fie că vorbim de instituţia sclaviei sau de oricare alt aspect al statului, ar trebui să fie abolite cât mai rapid cu putinţă, din moment ce abolirea imediată a etatismului, chiar dacă puţin probabilă în practică, trebuia adoptată ca unica soluţie morală posibilă. Deoarece, a prefera demantelarea treptată abolirii imediate a unei instituţii rele şi coercitive înseamnă a ratifica şi legitima un asemenea rău, şi, deci, a încălca principiile liberale. După cum explica marele aboliţionist al sclaviei şi liberal William Lloyd Garrison: „Oricât de sincer am cere abolirea imediată a sclaviei, din păcate va fi una treptată până la urmă. Nu am spus niciodată că sclavia va fi răsturnată dintr-o singură lovitură; dar că ar trebui să fie, vom susţine întotdeauna”.[5]

Au existat două schimbări de importanţă critică în filosofia şi ideologia liberalismului clasic, care au exemplificat şi contribuit la decăderea sa ca forţă vitală, progresistă şi radicală în lumea occidentală. Prima, şi cea mai importantă, care a apărut la începutul şi spre jumătatea secolului XIX, a fost abandonarea filosofiei drepturilor naturale şi înlocuirea ei cu utilitarismul tehnocratic. În loc ca libertatea să fie bazată pe imperativul moral al dreptului fiecărui individ asupra persoanei şi proprietăţii sale, cu alte cuvinte, în loc ca libertatea să fie căutată în primul rând în virtutea dreptului şi a justiţiei, utilitarismul a preferat libertatea ca pe de regulă cea mai bună metodă de a atinge o vag definită bunăstare generală, sau bine comun. Această schimbare de la drepturi naturale la utilitarism a avut două consecinţe grave. În primul rând, puritatea scopului, consecvenţa principiului, a fost inevitabil compromisă. Dacă liberalul drepturilor naturale ţine strâns la principiul pur în căutarea moralităţii şi justiţiei, utilitaristul pune preţ pe libertatea doar ca pe un expedient ad hoc. Şi dacă apelul la expediente se poate şi chiar se schimbă odată cu direcţia vântului, utilitarist îi va fi uşor, în calculele sale reci de tip cost-beneficiu, să susţină etatismul în caz ad hoc după caz, şi astfel să renunţe la principiu. De fapt, exact aşa s-a întâmplat cu utilitariştii benthamiţi din Anglia: au început de la liberalismul laissez-faire ad hoc şi au alunecat din ce în ce mai uşor în etatism. Un exemplu este tendinţa de susţinere a serviciilor civile şi puterii executive „eficiente”, şi deci puternice, eficienţă care a devenit mai importantă, a înlocuit de fapt, orice concept de justiţie sau drept.

În al doilea rând, şi de aceeaşi importanţă, rar se găseşte un utilitarist care să fie şi radical, care să ardă pentru abolirea imediată a răului şi coerciţiei. Utilitariştii, cu devoţiunea lor pentru expediente, se opun aproape inevitabil oricărui tip de schimbare deranjantă sau radicală. Nu au existat revoluţionari utilitarişti. De aceea, utilitariştii nu sunt niciodată adepţi ai aboliţionismului imediat. Aboliţionismul este aboliţionist pentru că îşi doreşte să elimine eroarea şi injustiţia cât mai repede cu putinţă. Când îşi urmează scopul, nu are de să cântărească, ad hoc şi calm, costurile şi beneficiile. Aşa se face că liberalii clasici utilitarişti au abandonat radicalismul şi au devenit doar nişte reformatori gradualişti. Dar, devenind reformatori, s-au pus inevitabil în poziţii de consilieri şi experţi în eficienţă ai statului. Cu alte cuvinte, au ajuns inevitabil să abandoneze atât principiile liberale, cât şi strategia liberală bazată pe principii. Utilitariştii au ajuns să fie adepţii ordinii existente, al status quo-ului, şi astfel s-au expus acuzei, venite din partea socialiştilor şi corporatiştilor progresişti, că nu sunt decât simpli oponenţi ai oricărei schimbări, înguşti la minte şi conservatori. Aşadar, din poziţia de radicali şi revoluţionari, de pol opus al conservatorilor, liberalii clasici au ajuns imaginea celor pe care le combătuseră.

Această ologire utilitaristă a liberalismului nu a dispărut nici în prezent. În perioada timpurie a gândirii economice, utilitarismul a capturat economia pieţei libere prin influenţa lui Bentham şi Ricardo, iar această influenţă se simte astăzi la fel de puternic ca întotdeauna. Gândirea economică de piaţă liberă din prezent este prea plină de apologii ale gradualismului; de dispreţ pentru etică, justiţie şi principiu consecvent; şi oricând gata să abandoneze principiile pieţei libere la adierea unei analize cost-beneficiu. De aceea, actuala economie a pieţei libere este văzută de intelectuali ca o simplă pledoarie pentru un status quo uşor modificat şi, de cele mai multe ori, acuzele de acest fel sunt corecte.

O altă schimbare critică în ideologia liberalilor clasici a apărut spre sfârşitul secolului XIX, când, cel puţin pentru câteva decenii, au adoptat doctrinele evoluţionismului social, adesea numit „darwinism social”. De regulă, istoricii etatişti i-au denigrat pe acei liberali laissez faire şi darwinişti sociali precum Herbert Spencer şi William Graham Sumner ca adepţi cruzi ai exterminării, sau cel puţin ai dispariţiei, celor „neadaptaţi” social. Aceasta era în mare parte o ornare a sănătoasei doctrine economice şi sociologice cu zorzoanele pe atunci la modă ale evoluţionismului. Însă aspectul cu adevărat important şi compromiţător al darwinismului social era preluarea în sfera socială a ideii că speciile (sau, mai degrabă, genele) se modifică foarte, foarte încet, de-a lungul mileniilor. Liberalul cu vederi social-darwiniste ajungea, astfel, să abandoneze însăşi ideea revoluţiei şi schimbării radicale, preferând să-şi pună mâinile-n sân şi să aştepte infimele schimbări evoluţioniste care inevitabil urmau să aibă loc de-a lungul unor epoci. Pe scurt, ignorând faptul că liberalismul avusese de sfărâmat puterea unor elite conducătoare printr-o serie de revoluţii şi schimbări radicale, darwiniştii sociali au devenit conservatori, opuşi oricărei măsuri radicale şi doar în favoarea schimbărilor infinitezimal de treptate. [6]

Într-adevăr, însuşi marele liberal Herbert Spencer este o ilustrare fascinantă a unei astfel de schimbări a liberalismului clasic (iar cazul său este oglindit în America de William Graham Sumner). Într-un anumit sens, Herbert Spencer este întruchiparea unei bune părţi din declinul liberalismului secolului XIX. Spencer a fost la început un liberal radical impresionant, pe cât de pur se poate. Dar, pe măsură ce virusul sociologiei şi darwinismului social i-a acaparat sufletul, Spencer a abandonat liberalismul ca mişcare istorică dinamică, radicală, cu toate că nu a abandonat-o în teoria pură. Chiar dacă se aştepta la victoria finală a libertăţii pure, a „contractului” contra „statusului”, a industriei contra militarismului, Spencer a început să vadă victoria ca inevitabilă, dar abia după milenii de evoluţie treptată. Astfel, Spencer a abandonat crezul radical, de luptă, al liberalismului, limitându-şi atitudinea liberală în practică la acţiuni epuizante, conservatoare de ariergardă contra statismului şi colectivismului crescânde din zilele sale.

Dar, dacă utilitarismul, accentuat de darwinismul social, a fost principalul agent al decăderii filosofice şi ideologice a mişcării liberale, motivul cel mai important, cataclismic chiar, al eşecului a fost renunţarea la principiile până atunci stringente împotriva războiului, imperiului şi militarismului. În ţară după ţară, cântecul de sirenă al statului naţiune şi al imperiului a dus la distrugerea liberalismului clasic. În Anglia, liberalii din secolul XIX târziu şi XX timpuriu au abandonat idealul anti-război şi anti-imperial al „Micii Anglii” (Little Englandism) susţinut de Cobden, Bright şi Şcoala de la Manchester. Au adoptat, în schimb, ceea ce au numit obscen „Imperialismul liberal” – alăturându-se conservatorilor în lărgirea imperiului, apoi conservatorilor şi socialiştilor de dreapta în imperialismul şi colectivismul distructiv al Primului Război Mondial. În Germania, Bismarck a reuşit să-i dezbine pe liberalii aproape victorioşi cu momeala unificării Germaniei prin sânge şi oţel. În ambele ţări, rezultatul a fost distrugerea cauzei liberale.

În Statele Unite, partidul clasic liberal a fost pentru mult timp Partidul Democrat, cunoscut la finele secolului XIX ca „partidul libertăţii personale”. De fapt, a fost nu doar partidul libertăţii personale, ci şi al libertăţii economice; oponentul neclintit al Prohibiţiei, al restricţiilor legale de duminică şi al educaţiei forţate; adeptul devotat al liberului schimb, monedei tari (absenţa inflaţiei guvernamentale), separării statului de activitatea bancară şi statului absolut minimal. Considera că puterea statelor trebuie să fie neglijabilă, iar cea federală inexistentă. În politica externă, chiar dacă mai puţin riguros, Partidul Democratic tindea să fie partidul păcii, anti-militarismului şi anti-imperialismului. Însă, liberalismul personal şi cel economic au fost abandonate odată cu capturarea Partidului Democratic de către forţele lui Bryan în 1896, iar politica externă neintervenţionistă a fost apoi abandonată brutal de Woodrow Wilson, două decenii mai târziu. Intervenţie şi război care au adus cu ele un secol de moarte şi devastare, de războaie şi noi despotisme şi, de asemenea, un secol în care toate ţările participante la război au adoptat noul etatism corporatist – al statului asistenţei şi militarismului, condus de o alianţă a Statului Extins, marilor afacerişti, sindicatelor şi intelectualilor – pe care l-am menţionat mai devreme.

Ultima suflare a vechiului liberalism laissez-faire în America au fost bravii şi îmbătrâniţii libertarieni care s-au unit în Liga Anti-imperialistă, formată între secole pentru a combate războiul american contra Spaniei şi apoi războiul imperialist american pentru zdrobirea filipinezilor care căutau independenţa naţională atât faţă de Spania cât şi faţă de Statele Unite. În ziua de azi, ideea unui anti-imperialist care nu este marxist poate părea ciudată, însă opoziţia faţă de imperialism a început cu liberali laissez-faire precum Cobden şi Bright în Anglie, sau Eugen Richter în Prusia. De fapt, Liga Anti-imperialistă, condusă de industriaşul şi economistul bostonez Edward Atkinson (şi incluzându-l pe Sumner), era formată în majoritate din radicali laissez-faire care luptaseră pentru abolirea sclaviei şi apoi pentru liber schimb, monedă tare şi stat minimal. Pentru ei, lupta finală contra noului imperialism american era pur şi simplu un episod din lupta lor de-o viaţă contra coerciţiei, etatismului şi injustiţiei – împotriva Marii Guvernări în toate sectoarele vieţii, atât celei domestice cât şi celei externe.

Am urmărit istoria destul de sumbră a declinului şi prăbuşirii liberalismului clasic după dezvoltarea şi triumful parţial din secolele anterioare. Care este, atunci, motivul reapariţiei şi înfloririi gândirii şi activităţii liberale din ultimii ani, în special în Statele Unite? Cum a fost cu putinţă ca aceste formidabile forţe şi coaliţii ale etatismului să cedeze chiar şi atât de puţin revirimentului mişcării liberale? Nu ar trebui ca reluarea marşului etatismului la finele secolului XIX şi pe parcursul secolului XX să fie un motiv al dezolării, mai degrabă decât un motiv al redeşteptării liberalismului aparent muribund? De ce nu a rămas liberalismul mort şi îngropat?

Am văzut de ce liberalismul ar fi natural să apară în primul rând şi cel mai plenar în Statele Unite, un tărâm pătruns de tradiţia liberală. Dar încă nu am analizat întrebarea: de ce anume să renască liberalismul în ultimii ani? Ce condiţii contemporane au dus la această evoluţie surprinzătoare? Trebuie să amânăm răspunsul până la sfârşitul cărţii, până când analizăm în ce constă crezul liberal şi cum poate fi acest crez aplicat pentru a rezolva problemele din principalele domenii ale societăţii.




[1] N. tr.: Termenul „libertarian” este adoptat în lumea anglo-saxonă pentru a-l înlocui pe cel de „liberal” care a căpătat acolo înţelesul de „socialist”. Pentru că în contextul românesc „liberal” încă nu înseamnă „socialist”, pe parcursul cărţii vom folosi „liberal” pentru a traduce americanul „libertarian” şi vom folosi „libertarian” în limba română doar acolo unde referirea la realităţile specific americane o cer, ca în cazul de faţă. În schimb, vom traduce „liberal” prin „socialist”.

[2] Vezi Murray N. Rothbard, Conceived in Liberty, vol. 2, “Salutary Neglect”: The American Colonies in the First Half of the 18th Century (New Rochelle, N.Y.: Arlington House, 1975), p. 194. Vezi şi John Trenchard and

Thomas Gordon, Cato’s Letters, in D.L. Jacobson, ed. The English Libertarian Heritage (Indianapolis: Bobbs-Merrill, 1965).

[3] Pentru impactul liberal radical al Revoluţiei în America, vezi Robert A. Nisbet, The Social Impact of the Revolution (Washington, D.C.: American Enterprise Institute for Public Policy Research, 1974). Pentru impactul în Europa, vezi importanta lucrare a lui Robert R. Palmer, The Age of the Democratic Revolution (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1959), vol. 1.

[4] Bernard Bailyn, “The Central Themes of the American Revolution: An Interpretation,” in S. Kurtz and J. Hutson, eds., Essays on the American Revolution (Chapel Hill: University of North Carolina Press, 1973), pp. 26–27.

[5] Citat în William H. Pease and Jane H. Pease, eds., The Antislavery Argument (Indianapolis: Bobbs-Merrill, 1965), p. xxxv.

[6] Câtă ironie în faptul că teoria evoluţionistă modernă ajunge să abandoneze complet teoria schimbării evolutive treptate. În schimb, în prezent se consideră că o imagine mult mai clară este cea a trecerilor subite de la un echilibru static al speciilor la altul; aceasta se numeşte teoria „schimbărilor punctate”. Unul dintre exponenţii noii perspective scrie:

„Gradualismul este o filosofie a schimbării, nu rezultatul unei inducţii din natură … Gradualismul are, de asemenea, puternice componente ideologice care sunt mai responsabile pentru succesul său anterior decât orice potrivire obiectivă cu natura exterioară … Utilitatea gradualismului ca ideologie explică mult din influenţa sa, pentru că a devenit dogma chintesenţială a liberalismului împotriva schimbării radicale – salturile subite sunt contra legilor naturii.”

Stephen Jay Gould, “Evolution: Explosion, Not Ascent,” New York Times (January 22, 1978).

* Traducere după M. N. Rothbard, For a New Liberty: The libertarian Manifesto, cap. 1, „The Libertarian Heritage: The American Revolution and Classical Liberalism”.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentarii

  1. H · 21 aprilie 2017, 00:11 · #

  2. Exact tipul de erori populare pe care Institutul Mises incearca sa le inlature. Moldova zace in saracie din cauza acestui tip de non-gandire.

    Tudor · 21 aprilie 2017, 14:52 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)