Capitolul 37. Banda democraţiei

Ken Schoolland - Aventurile lui Jonathan Gullible
cuprins

Jonathan nu avu timp să răspundă. Cineva începu să strige, “Banda Democraţiei! Banda Democraţiei! Fugiţi şi adăpostiţi-vă!”

“Fugiţi, fugiţi,” ţipă un copil, depăşindu-l pe Jonathan care stătea pe bordură. Alisa sări în sus cu o expresie de teroare pe faţă. “Trebuie să plecăm repede de aici!” spuse ea cu teamă.

Primii care dispăruseră fură poliţiştii. Oamenii se răspândiră în toate direcţiile. Trei familii întregi, cu copii mici, alergară în jos pe scările Blocului B, unii aruncând lucruri prietenilor care îi aşteptau jos. Îşi adunară lucrurile şi dispărură în mare grabă.

Câteva clipe mai târziu, strada era goală. Doar cei care se mişcau mai încet, cu braţele pline de copii sau de bagaje, mai puteau fi încă văzuţi îndepărtându-se de locul cu probleme. Clădirea din capătul îndepărtat al cartierului izbucni în flăcări. Fără să se fi mişcat din loc, Jonathan o apucă pe Alisa de mână. “Ce se întâmplă?” întrebă el. “De ce sunt toţi atât de speriaţi?”

Zbătându-se să scape din strânsoarea lui, Alisa îl ridică pe Jonathan în picioare şi ţipă la el, “E Banda Democraţiei! Mai bine ai fugi de aici cât mai repede!”

“De ce?”

“Nu e timp pentru întrebări, hai să mergem!” strigă ea. Dar Jonathan refuză să se lase tras şi nici nu-i dădu drumul. Speriată de moarte, ea strigă, “Oh, lasă-mă să plec, altfel or să ne prindă pe amândoi!”

“Cine?”

“Banda Democraţiei! Pe cine prind, îl înconjoară şi votează ce să facă cu el. Pot să-ţi ia banii, să te încuie într-o ladă, sau chiar să te oblige să intri în banda lor. Şi nimeni nu poate face nimic pentru a-i opri!”

Lui Jonathan i se învârtea capul. Unde era acum poliţia aia omniprezentă?! “Dar legea nu-i apără pe oameni de astfel de bande?”

“Uite ce e,” spuse Alisa, încă încercând să scape din mâna lui Jonathan. “Hai să fugim acum şi vorbim mai târzu.”

“Mai avem timp. Repede, spune-mi.”

Ea privi peste umăr. Extrem de speriată, înghiţi cu greu şi începu repede. “Bine. La început când s-a format banda, poliţia i-a dus la tribunal pentru delictele lor. Banda a spus că ei urmau doar principiul domniei majorităţii, acelaşi principiu care este baza legii şi a tribunalelor. Ei au susţinut că votul determină totul – legalitate, moralitate, totul!”

“Şi au fost condamnaţi?” întrebă Jonathan.

“Dacă ar fi fost condamnaţi, ar mai fi trebuit să alerg eu acum? Nu, judecătorii au decis cu trei voturi la două în favoarea lor. Au numit asta “Dreptul Divin al Majorităţilor”. De atunci banda a fost liberă să atace pe oricine care le era inferior numeric.”

Regulile şi stilul fără sens de pe această insulă îl exasperau pe Jonathan. “Cum pot oamenii să trăiască într-un loc ca ăsta? Trebuie să existe un mod de a te apăra!”

“Singura apărare împotriva Bandei Democraţiei este să te alături unei alte bande, cu mai mulţi membri.” Odată cu asta, Jonathan porni în susul străzii împreună cu Alisa. În timp ce treceau în fugă pe lângă case şi magazine, fata ţipă, “N-aş mai alerga dacă aş avea voie să cumpăr un pistol.” Alergară mai departe, pe alei, prin porţi, în jurul colţurilor, traversând pieţe. Alisa cunoştea oraşul ca în propria ei palmă.

Au continuat să fugă până când au obosit. În cele din urmă, după ce trecuseră cu mult de străzi şi case, Jonathan şi tovarăşa lui se căţărară pe un deal abrupt, sperând să fie în siguranţă sus, deasupra oraşului. Ultimele raze ale soarelui se stinseră în vest şi Jonathan văzu alte focuri izbucnind în oraş. Sunetul ţipetelor şi al strigătelor îndepărtate ajungea din când în când până la ei.

“Nu mai pot să merg mai departe,” gâfâi Alisa, cu părul ei lung, castaniu, răvăşit pe umeri. Se sprijini de un copac, încercând să-şi recapete răsuflarea. Jonathan se aşeză şi el şi se sprijini, epuizat, de o stâncă. În goana nebună, rochia i se sfâşiase, iar părul îi era în dezordine. “Mă întreb ce s-a întâmplat cu ai mei,” spuse ea cu tristeţe.

Jonathan începu şi el să fie îngrijorat gândindu-se la cei doi bătrâni care avuseseră atâta grijă de el cu o noapte înainte – şi la nepotul lor, Davy. Orice individ părea fără apărare în această lume ciudată. “E tragic că poporul tău trebuie să lupte tot timpul. Ce păcat că nu au un guvern bun care să menţină pacea.”

Alisa se uită lung la Jonathan şi se aşeză lângă el. “Acum le-ai încurcat,” spuse ea. Arătă în direcţia luptelor, încă răsuflând obosită. “De când ne putem aminti, oamenii au învăţat să ia lucruri unii de la alţii cu forţa. Cine crezi că le-a fost profesor?”

Jonathan se încruntă şi răspunse, “Vrei să spui că cineva i-a învăţat că este bine să folosească forţa?”

“Dar nu oricine. Majoritatea oamenilor au învăţat-o prin exemplu în fiecare zi a vieţii lor.”

“Dar Consiliul Lorzilor de ce nu i-a oprit?” spuse Jonathan. “Pentru asta există guvernul, nu? Să-i apere pe oameni de folosirea forţei?”

“Consiliul este forţa,” spuse Annie subliniind cuvintele. “Şi majoritatea timpului este chiar tipul de forţă de care ar trebui să îi apere el pe oameni.” Începuse să se enerveze. “Eu am dreptul să mă apăr, aşa că aş putea cere altora, chiar şi Lorzilor, să mă ajute să fac asta. Dar e greşit să-i atac pe alţii, aşa că e la fel de greşit să cer cuiva să-i atace pe alţii pentru mine.” Văzu că Jonathan se uită la ea ca şi cum nu înţelege. Supărată că el nu are nici cea mai mică idee despre ce vorbeşte, îl împunse în piept cu degetul şi spuse, “Ascultă, când vrei ceva de la cineva, ce faci ca să-l obţii?”

Jonathan răspunse, încă mai simţind vânătaia pe care i-o făcuse arma hoaţei, “Vrei să spui, fără să folosesc o armă?”

“Da, fără să pui mâna pe o armă.”

“Păi, aş putea încerca să-i conving,” răspunse Jonathan.

“Da. Sau?…”

“Sau – aş putea să-i dau bani?”

“Da, asta e tot un fel de a-l convinge. Altceva.”

“Hmm. Să mă duc la Consiliul Lorzilor şi să le cer o lege?”

“Exact,” spuse Alisa. “Cu ajutorul guvernului nu trebuie să plăteşti sau să convingi alţi oameni. Nu trebuie să te bazezi pe cooperare voluntară. Dacă ai câştigat Consiliul Lorzilor de partea ta, fie prin voturi fie prin mită, atunci îi poţi obliga pe alţii să facă ce vrei tu. Desigur, dacă altcineva oferă Consiliului mai mult, atunci acela te poate obliga pe tine să faci ce vrea el. Iar Lorzii câştigă întotdeauna.”

“Dar eu credeam că guvernul este cel care ţine societatea împreună,” spuse Jonathan.

“Dimpotrivă,” răspunse Alisa. “Puterea de a-i forţa pe alţii distruge stimulentul pentru cooperare. Orice majoritate poate câştiga tot ce vrea – iar minoritatea trebuie să accepte. Este legal, dar minoritatea rămâne neconvinsă, amară şi ostilă. Favoritismul şi sărăcia care rezultă de aici sunt privite cu ură.”

Acestea îi reamintiră lui Jonathan de poveştile pe care le ascultase în copilărie despre Şeriful din Nottingham – care folosea un post corupt din guvern pentru a fura în aceeaşi măsură de la săraci şi bogaţi şi a-şi recompensa ortacii. Jonathan îşi amintea vag că izbucnise în urale când aflase că victimele se revoltaseră în cele din urmă împotriva tiranicului Şerif şi a prietenilor lui.

Fata îi arătă lui Jonathan focurile din vale. “Priveşte revolta de acolo,” spuse ea. “Substanţa reală a societăţii este sfâşiată de această luptă continuă pentru putere. Pe întreaga insulă, grupurile care pierd prea multe voturi vor exploda de frustrare într-o bună zi. Din nefericire, de obicei ei nu doresc să pună capăt forţei. Nu vor decât să o aibă de partea lor.”

Jonathan rămase pe gânduri o bună bucată de vreme, uluit de tot ce i se putuse întâmpla în aceste ultime două zile. Privind spre Alisa, văzu că fata îşi găsise o poziţie comodă şi căzuse într-un somn adânc. Şi, în timp ce se pregătea şi el de culcare, îşi spuse: “Fata asta nu-i o Phoebe Simon!”

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România