Jonathan nu avu timp să răspundă. Cineva începu să strige, “Banda Democrației! Banda Democrației! Fugiți și adăpostiți-vă!”
“Fugiți, fugiți,” țipă un copil, depășindu-l pe Jonathan care stătea pe bordură. Alisa sări în sus cu o expresie de teroare pe față. “Trebuie să plecăm repede de aici!” spuse ea cu teamă.
Primii care dispăruseră fură polițiștii. Oamenii se răspândiră în toate direcțiile. Trei familii întregi, cu copii mici, alergară în jos pe scările Blocului B, unii aruncând lucruri prietenilor care îi așteptau jos. Își adunară lucrurile și dispărură în mare grabă.
Câteva clipe mai târziu, strada era goală. Doar cei care se mișcau mai încet, cu brațele pline de copii sau de bagaje, mai puteau fi încă văzuți îndepărtându-se de locul cu probleme. Clădirea din capătul îndepărtat al cartierului izbucni în flăcări. Fără să se fi mișcat din loc, Jonathan o apucă pe Alisa de mână. “Ce se întâmplă?” întrebă el. “De ce sunt toți atât de speriați?”
Zbătându-se să scape din strânsoarea lui, Alisa îl ridică pe Jonathan în picioare și țipă la el, “E Banda Democrației! Mai bine ai fugi de aici cât mai repede!”
“De ce?”
“Nu e timp pentru întrebări, hai să mergem!” strigă ea. Dar Jonathan refuză să se lase tras și nici nu-i dădu drumul. Speriată de moarte, ea strigă, “Oh, lasă-mă să plec, altfel or să ne prindă pe amândoi!”
“Cine?”
“Banda Democrației! Pe cine prind, îl înconjoară și votează ce să facă cu el. Pot să-ți ia banii, să te încuie într-o ladă, sau chiar să te oblige să intri în banda lor. Și nimeni nu poate face nimic pentru a-i opri!”
Lui Jonathan i se învârtea capul. Unde era acum poliția aia omniprezentă?! “Dar legea nu-i apără pe oameni de astfel de bande?”
“Uite ce e,” spuse Alisa, încă încercând să scape din mâna lui Jonathan. “Hai să fugim acum și vorbim mai târzu.”
“Mai avem timp. Repede, spune-mi.”
Ea privi peste umăr. Extrem de speriată, înghiți cu greu și începu repede. “Bine. La început când s-a format banda, poliția i-a dus la tribunal pentru delictele lor. Banda a spus că ei urmau doar principiul domniei majorității, același principiu care este baza legii și a tribunalelor. Ei au susținut că votul determină totul – legalitate, moralitate, totul!”
“Și au fost condamnați?” întrebă Jonathan.
“Dacă ar fi fost condamnați, ar mai fi trebuit să alerg eu acum? Nu, judecătorii au decis cu trei voturi la două în favoarea lor. Au numit asta “Dreptul Divin al Majorităților”. De atunci banda a fost liberă să atace pe oricine care le era inferior numeric.”
Regulile și stilul fără sens de pe această insulă îl exasperau pe Jonathan. “Cum pot oamenii să trăiască într-un loc ca ăsta? Trebuie să existe un mod de a te apăra!”
“Singura apărare împotriva Bandei Democrației este să te alături unei alte bande, cu mai mulți membri.” Odată cu asta, Jonathan porni în susul străzii împreună cu Alisa. În timp ce treceau în fugă pe lângă case și magazine, fata țipă, “N-aș mai alerga dacă aș avea voie să cumpăr un pistol.” Alergară mai departe, pe alei, prin porți, în jurul colțurilor, traversând piețe. Alisa cunoștea orașul ca în propria ei palmă.
Au continuat să fugă până când au obosit. În cele din urmă, după ce trecuseră cu mult de străzi și case, Jonathan și tovarășa lui se cățărară pe un deal abrupt, sperând să fie în siguranță sus, deasupra orașului. Ultimele raze ale soarelui se stinseră în vest și Jonathan văzu alte focuri izbucnind în oraș. Sunetul țipetelor și al strigătelor îndepărtate ajungea din când în când până la ei.
“Nu mai pot să merg mai departe,” gâfâi Alisa, cu părul ei lung, castaniu, răvășit pe umeri. Se sprijini de un copac, încercând să-și recapete răsuflarea. Jonathan se așeză și el și se sprijini, epuizat, de o stâncă. În goana nebună, rochia i se sfâșiase, iar părul îi era în dezordine. “Mă întreb ce s-a întâmplat cu ai mei,” spuse ea cu tristețe.
Jonathan începu și el să fie îngrijorat gândindu-se la cei doi bătrâni care avuseseră atâta grijă de el cu o noapte înainte – și la nepotul lor, Davy. Orice individ părea fără apărare în această lume ciudată. “E tragic că poporul tău trebuie să lupte tot timpul. Ce păcat că nu au un guvern bun care să mențină pacea.”
Alisa se uită lung la Jonathan și se așeză lângă el. “Acum le-ai încurcat,” spuse ea. Arătă în direcția luptelor, încă răsuflând obosită. “De când ne putem aminti, oamenii au învățat să ia lucruri unii de la alții cu forța. Cine crezi că le-a fost profesor?”
Jonathan se încruntă și răspunse, “Vrei să spui că cineva i-a învățat că este bine să folosească forța?”
“Dar nu oricine. Majoritatea oamenilor au învățat-o prin exemplu în fiecare zi a vieții lor.”
“Dar Consiliul Lorzilor de ce nu i-a oprit?” spuse Jonathan. “Pentru asta există guvernul, nu? Să-i apere pe oameni de folosirea forței?”
“Consiliul este forța,” spuse Annie subliniind cuvintele. “Și majoritatea timpului este chiar tipul de forță de care ar trebui să îi apere el pe oameni.” Începuse să se enerveze. “Eu am dreptul să mă apăr, așa că aș putea cere altora, chiar și Lorzilor, să mă ajute să fac asta. Dar e greșit să-i atac pe alții, așa că e la fel de greșit să cer cuiva să-i atace pe alții pentru mine.” Văzu că Jonathan se uită la ea ca și cum nu înțelege. Supărată că el nu are nici cea mai mică idee despre ce vorbește, îl împunse în piept cu degetul și spuse, “Ascultă, când vrei ceva de la cineva, ce faci ca să-l obții?”
Jonathan răspunse, încă mai simțind vânătaia pe care i-o făcuse arma hoaței, “Vrei să spui, fără să folosesc o armă?”
“Da, fără să pui mâna pe o armă.”
“Păi, aș putea încerca să-i conving,” răspunse Jonathan.
“Da. Sau?…”
“Sau – aș putea să-i dau bani?”
“Da, asta e tot un fel de a-l convinge. Altceva.”
“Hmm. Să mă duc la Consiliul Lorzilor și să le cer o lege?”
“Exact,” spuse Alisa. “Cu ajutorul guvernului nu trebuie să plătești sau să convingi alți oameni. Nu trebuie să te bazezi pe cooperare voluntară. Dacă ai câștigat Consiliul Lorzilor de partea ta, fie prin voturi fie prin mită, atunci îi poți obliga pe alții să facă ce vrei tu. Desigur, dacă altcineva oferă Consiliului mai mult, atunci acela te poate obliga pe tine să faci ce vrea el. Iar Lorzii câștigă întotdeauna.”
“Dar eu credeam că guvernul este cel care ține societatea împreună,” spuse Jonathan.
“Dimpotrivă,” răspunse Alisa. “Puterea de a-i forța pe alții distruge stimulentul pentru cooperare. Orice majoritate poate câștiga tot ce vrea – iar minoritatea trebuie să accepte. Este legal, dar minoritatea rămâne neconvinsă, amară și ostilă. Favoritismul și sărăcia care rezultă de aici sunt privite cu ură.”
Acestea îi reamintiră lui Jonathan de poveștile pe care le ascultase în copilărie despre Șeriful din Nottingham – care folosea un post corupt din guvern pentru a fura în aceeași măsură de la săraci și bogați și a-și recompensa ortacii. Jonathan își amintea vag că izbucnise în urale când aflase că victimele se revoltaseră în cele din urmă împotriva tiranicului Șerif și a prietenilor lui.
Fata îi arătă lui Jonathan focurile din vale. “Privește revolta de acolo,” spuse ea. “Substanța reală a societății este sfâșiată de această luptă continuă pentru putere. Pe întreaga insulă, grupurile care pierd prea multe voturi vor exploda de frustrare într-o bună zi. Din nefericire, de obicei ei nu doresc să pună capăt forței. Nu vor decât să o aibă de partea lor.”
Jonathan rămase pe gânduri o bună bucată de vreme, uluit de tot ce i se putuse întâmpla în aceste ultime două zile. Privind spre Alisa, văzu că fata își găsise o poziție comodă și căzuse într-un somn adânc. Și, în timp ce se pregătea și el de culcare, își spuse: “Fata asta nu-i o Phoebe Simon!”
