Zona euro vrea mai multă inflaţie

Carmen Elena Dorobăţ · 11 ianuarie 2015

Încă de prin 2008, mulţi s-au plâns că Banca Centrală Europeană—spre deosebire de instituţiile omoloage din Japonia şi SUA—a trândăvit în loc să ajute cumva economia după criză. În toamna anului trecut, BCE a demarat un program de cumpărare de active, destinat revigorării preţurilor din zona euro, care au crescut cu mai puţin de 2% pe an din 2009 încoace. La acel moment, guvernatorul băncii, Mario Draghi, a promis că va menţine relaxarea cantitativă în variantă ‚light’; altfel spus, BCE intenţiona să cumpere doar titluri acoperite cu active şi obligaţiuni garantate, şi să se ţină departe de datoria publică. Pieţele financiare au răspuns pozitiv, dar preţurile au continuat să scadă. De săptămâna aceasta, când inflaţia preţurilor a atins cote negative, Draghi a hotărât să dea frâu liber tiparniţei, pregătindu-se pentru ‚‚măsuri suplimentare care, dacă va fi necesar, vor fi implementate cât de devreme.’’ Programul european de relaxare monetară este estimat la 500 de miliarde de euro, dar valoarea totală şi durata programului vor rămâne probabil cu final deschis.

Singurul lucru surprinzător în acest concurs de împrejurări este faptul că politica monetară mai puţin agresivă a lui Draghi a rezistat atât de mult. Spun ‚‚mai puţin agresivă’’ pentru că şi în lipsa unui program oficial de relaxare cantitativă, bilanţul BCE s-a mărit substanţial între 2009 şi 2012 (vezi figura). Cu toate acestea, idiosincraziile dintre membrii zonei euro, pieţele sufocate de hăţişul de legi şi reglementări, şi o seamă de investiţii neprofitabile au făcut ca drumul spre creştere economică (i.e. reflaţia) să fie mai accidentat decât în cazul Statelor Unite. Un alt motiv pentru precauţia BCE a fost ezitarea Germaniei de a recurge la noi injecţii monetare şi de a salva încă o dată guvernele europene aflate în prag de faliment. Soarta monedei euro însă depinde de colaborarea dintre guvernatorii băncilor centrale din Uniune, într-o mai mare măsură decât în cazul dolarului de pildă. Acordul politic e esenţial pentru a garanta faptul că Uniunea Europeană îşi poate extinde politica redistributivă şi taxa pe nesimţite cât mai mulţi cetăţeni cu putinţă. Uşor de zis şi mai greu de făcut însă. Aşa cum a explicat Mises,

… într-un sistem de inflaţie globală şi expansiune globală a creditului, fiecare naţiune va fi dori să aparţină clasei câştigătorilor şi nu celei a perdanţilor. Va cere cât mai mult cu putinţă din cantitatea adiţională de bani fiat sau credit pentru propria naţiune (Mises 2010, p. 254).

Deşi decizia lui Draghi de a umfla masa monetară era de aşteptat, pieţele financiare au fost sceptice de această dată, şi abia s-au clintit în urma anunţului de săptămâna aceasta. Acestea—ca mai toată lumea, de altfel—anticipau mai mult, şi asta cu ceva vreme în urmă. Această ‚mentalitate a banilor ieftini’, aşa cum a arătat Mises, este parte integrantă din cercul vicios al ciclurilor economice:

Faptul că fiecare criză, cu consecinţele sale neplăcute, este urmată încă o dată de un nou ‚boom’, care trebuie eventual să se transforme într-o altă criză, se datorează numai împrejurărilor în care ideologia care domină toate grupurile cu influenţă—economişti, politicieni, oameni de stat, presa şi mediul de afaceri—nu numai că aprobă, dar şi solicită, expansiunea creditului’’ (Mises 2006, p. 128).

Neaşteptat şi îngrijorător este aşadar faptul că sfiala Băncii Centrale Europene a zdruncinat credibilitatea instituţiei în sine (şi nu în sensul bun). Asta înseamnă că băncilor centrale le este înmânat un cec în alb pentru politici monetare dezastruoase. Nu mai este nevoie de acum încolo ca aceste instituţii să purceadă tiptil spre achiziţii uriaşe de obligaţiuni de stat şi alte politici ‚neconvenţionale’. Inflaţia fiat este văzută drept condiţie necesară şi suficientă pentru bunăstarea şi redresarea economică, când de fapt nu este nici una nici alta.

[Versiune în limba engleză pe site-ul Mises.org: Eurozone Craves More Inflation]

·

Comentarii

  1. Bun articol. E un caz ciudat sa vrei sau sa ajungi sa ai nevoie de … inflatie … Discutia e lunga, (inteleg teoria austriaca despre bani si sistemul bancar).

    Gelu · 12 ianuarie 2015, 16:25 · #

  2. “Ciudat” pentru cine? Inflatia artificiala (de mijloace fiduciare, ca inflatia naturala, in cazul unei monede autentice, e benigna) e un mod (probabil cel mai eficient) de redistribuitie ilegitima.

    Faptul ca politicul ajunge “sa aiba nevie de inflatie”, nu e decat ilustrarea faptului ca politica faulteaza constant “logica economica”.

    ionut · 13 ianuarie 2015, 22:52 · #

  3. Da, inteleg ce abordare abordati. Nu va contrazic pe temeiul acesta. salut discutiile “austriece” despre bani, banci si … inflatie, “gestiunea” mesei monetare.

    Gelu · 14 ianuarie 2015, 14:20 · #

  4. E amuzant ca intr-o discutie cu prietenii, acum doua saptamani, tocmai laudam BCE ca nu se grabeste sa faca inflatie si ma gandeam ca poate sunt acolo niste oameni responsabili, care isi dau seama ca fiat money mai mult strica decat repara.

    Claudiu · 17 ianuarie 2015, 12:22 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)