Armistiţiul de Crăciun din Primul Război Mondial

John V. Denson · 29 decembrie 2014

[Traducere de Tudor Smirna.]

Armistiţiul de Crăciun, care a avut loc în principal între soldaţii britanici şi cei germani de pe frontul de vest, în decembrie 1914, este un eveniment neglijat de relatările istorice oficiale ale „Marelui Război” şi ascuns publicului de către istoricii orwellieni. Stanley Weintraub a rupt acest văl al tăcerii şi a scris o istorie emoţionantă a acestui eveniment, pe baza scrisorilor trimise acasă de pe front şi a jurnalelor soldaţilor implicaţi. Cartea sa este intitulată Silent Night: The Story of the World War I Christmas Truce şi conţine multe imagini ale evenimentelor, în care se pot vedea forţele opozante amestecându-se şi celebrând împreună acel prim Crăciun al războiului. Această întâmplare remarcabilă a început, după cum scrie Weintraub, în dimineaţa zile de 19 decembrie 1914:

Locotenentul Geoffrey Heinekey, nou membru al Queen’s Westminister Rifles, i-a scris mamei sale că „s-a întâmplat un lucru dintre cele mai extraordinare. … Nişte germani au ieşit cu mâinile ridicate şi au început să-şi adune o parte dintre răniţi, aşa că şi noi am ieşit imediat din tranşee şi am început să ne adunăm răniţii noştri. Germanii ne-au făcut apoi semne şi o mulţime dintre ai noştri am mers să vorbim cu ei şi ei ne-au ajutat să ne îngropăm morţii. Acest lucru a durat toată dimineaţa şi eu am stat de vorbă cu câţiva dintre ei şi trebuie să spun că păreau a fi oameni de foarte bună calitate. … Părea prea ironic pentru a fi rostit în cuvinte. În acelaşi loc, în noaptea dinainte, dădusem o bătălie cumplită, iar acum, în dimineaţa de după, iată-ne fumându-le ţigările, şi ei pe ale noastre.” (p.5)

Weintraub relatează că francezii şi belgienii au reacţionat diferit în război, cu mai multă emoţie decât britanicii, la început. Războiul se petrecea pe tărâmul lor şi „francezii trăiseră într-o atmosferă revanşardă încă din 1870, când Alsacia şi Lorena le fuseseră luate de prusaci” într-un război iniţiat de francezi (p.4). Britanicii şi germanii, însă, nu prea vedeau rostul războiului şi, în plus, Regele britanic şi Kaizerul german erau ambii nepoţii Reginei Victoria. De ce să se războiască germanii şi britanicii, sau de ce să se urască, dacă un cuplu regal din Austria fusese ucis de un asasin în timp ce vizita Serbia? Totuşi, din august, de când începuse războiul, sute de mii de soldaţi fuseseră ucişi, răniţi sau daţi dispăruţi până în decembrie 1914 (p.xvi).

Se estimează că peste optzeci de mii de tineri germani merseseră în Anglia înaintea războiului, pentru a lucra ca ospătari, bucătari şi taximetrişti, şi mulţi vorbeau engleză foarte bine. Se pare că germanii sunt cei care au iniţiat această mişcare către armistiţiu. Avuseseră loc atât de multe schimburi între fronturi până în Ajun, încât generalul brigadier G.T. Forrestier-Walker a emis un ordin prin care interzicea fraternizarea:

Pentru că descurajează spiritul de iniţiativă al comandanţilor şi distruge spiritul ofensiv la toate nivelurile. … Amiciţia cu duşmanul, armistiţiile neoficiale şi schimburile de tutun şi alte bunuri, oricât ar fi de tentante şi amuzante, sunt absolut interzise. (p.6-7)

Ordinele ulterioare, mai stricte, anunţau că fraternizarea ducea la curtea marţială. Majoritatea soldaţilor germani cu experienţă fuseseră trimişi pe frontul rusesc, iar cei tineri sau neantrenaţi, care au fost recrutaţi sau care s-au oferit voluntari primii, au fost trimişi pe frontul de vest, la începutul războiului. De asemenea, în Anglia, tinerii s-au îmbulzit ca voluntari pentru fala personală pe care credeau că o vor obţine şi multora le era teamă că războiul s-ar putea sfârşi înainte ca ei să ajungă pe front. Nici prin cap nu le trecea că acest război avea să devină unul de uzură, cu recrutări forţate, sau că va da tonul pentru întreg secolul XX, cel mai sângeros din istorie, care a ajuns să fie numit secolul războiului şi al statului asistenţial.

La apusul Ajunului, soldaţii britanici au observat cum germanii începeau să ridice deasupra tranşeelor mici brazi de Crăciun şi lumânări şi mulţi strigau în engleză, „We no shoot if you no shoot” (p.25). Focurile au încetat de-a lungul mulţilor kilometri ai tranşeelor, iar britanicii au observat că germanii ieşeau din tranşee către britanici, care au răspuns ieşind şi ei să îi întâmpine. S-au amestecat şi au făcut cunoştinţă pe tărâmul nimănui, şi curând au început să schimbe ciocolată cu ţigări şi diverse relatări din presă despre război, potrivit propagandei fiecărei ţări. Mulţi dintre ofiţerii ambelor părţi au încercat să împiedice evenimentul, dar soldaţii au ignorat riscul de a fi duşi la curtea marţială sau de a fi împuşcaţi.

Unele dintre întâlnirile relatate în jurnale au avut loc între anglo-saxoni şi saxoni germani [saşi], iar germanii susţineau în glumă că ar trebui să se unească şi să lupte împotriva prusacilor. Fraternizarea masivă, sau poate doar spiritul Crăciunului, i-a făcut pe ofiţeri să nu acţioneze şi mulţi dintre ei au ieşit din tranşee şi au început să schimbe urări de Crăciun cu ofiţerii opuşi. Fiecare parte a ajutat la îngroparea morţilor şi la recuperarea răniţilor, astfel încât în dimineaţa de Crăciun se făcuse un spaţiu deschis de lăţimea a două terenuri de fotbal, ce separa tranşeele opuse. Soldaţii au ieşit iarăşi în dimineaţa de Crăciun şi au început să cânte colinde, în special „Silent Night”. Au recitat Psalmul 23 împreună şi au jucat fotbal. Iarăşi, s-au schimbat cadouri, s-a gătit şi s-a mâncat la comun. Weintraub citează remarca unui soldat: „Niciodată … nu mi-a fost mai clară nebunia războiului” (p. 33).

Prima istorie oficială britanică a Războiului a apărut în 1926 şi susţinea că Armistiţiul de Crăciun a fost o chestiune foarte insignifiantă cu doar câţiva participanţi. Însă, Weintraub susţine că:

În timpul unei dezbateri din Camera Comunelor, din data de 31 martie 1930, Sir H. Kinglsey Wood, ministru în timpul următorului război şi maior în „tranşeele din linia frontului” la Crăciunul din 1914, şi-a amintit că a „participat în ceea ce a fost foarte cunoscut la vremea aceea drept un armistiţiu. Am urcat în faţa tranşeelor şi am dat mâna cu mulţi din inamicii noştri germani. Multă lume consideră [acum] că am făcut ceva degradant”. Refuzând să accept aceasta, a continuat, „adevărul este că îl înfăptuisem şi eu ajunsesem apoi la concluzia pe care mi-am păstrat-o ferm de atunci, că dacă am fi fost lăsaţi în pace nu s-ar mai fi tras nici un foc. Ne înţelegeam cât se poate de bine şi doar faptul că eram controlaţi de alţii a făcut necesar să înceapă iarăşi tentativele de a ne împuşca unii pe alţii.” A atribuit vina reluării războiului „constrângerii sistemului politic, care era rău, iar eu şi alţii care eram acolo, atunci, hotărâţi atunci şi acolo să nu avem tihnă … până vom fi văzut dacă puteam să-l schimbăm”. Dar nu au putut. (p.169-170)

Începând cu Revoluţia Franceză, una dintre principalele idei care au rezultat din secolul XIX, care a devenit dominantă la începutul secolului XX, a fost naţionalismul însoţit de democraţia fără constrângeri. În schimb, ideile care au dus la Revoluţia Americană erau cele ale unei federaţii de state suverane unite sub o Constituţie care limita sever şi separa puterile statului naţional sau central, pentru a proteja libertatea individuală. Democraţia naţională era constrânsă de o Cartă de Drepturilor. Aceste idei au intrat în conflict direct cu începutul Războiului American dintre State, din care naţionalismul a ieşit victorios. O idee principală a naţionalismului era aceea că individul avea datoria de a se sacrifica pentru „Binele Suprem” al naţiunii sale şi că cel mai nobil lucru pe care îl putea face o persoană era să îşi dea viaţa pentru ţara sa într-un război, lucru care i-ar fi adus faimă nepieritoare.

Doi soldaţi, unul englez şi altul german, au trecut prin ororile tranşeelor din Marele Război şi ambii au scris poveşti emoţionante care au contrazis ideea sacrificiului glorios al individului pentru naţiune, într-un război injust sau care nu era necesar. Soldatul britanic, Wilfred Owen, a scris un poem faimos înainte de a fi ucis în tranşee, cu şapte zile înaintea Armistiţiului care a fost semnat pe 11 noiembrie 1918. El descrie ororile folosirii bombelor cu gaz, care au ucis pe mulţi în tranşee. Sfârşeşte cu următoarele versuri:

If in some smothering dreams you too could pace
Behind the wagon that we flung him in,
And watch the white eyes writhing in his face,
His hanging face, like a devil's sick of sin;
If you could hear, at every jolt, the blood
Come gargling from the froth-corrupted lungs,
Obscene as cancer, bitter as the cud
Of vile, incurable sores on innocent tongues —
My friend, you would not tell with such high zest
To children ardent for some desperate glory
The old Lie: Dulce et decorum est

Pro patria mori.

Soldatul german era Erich M. Remarque, care a scris unul dintre cele mai bune romane ale tuturor timpurilor, Nimic nou pe frontul de vest, ecranizat mai apoi într-o peliculă care a primit Premiul Oscar pentru cel mai bun film, în 1930. Şi el a atacat ideea că e nobil să mori pentru ţară în război, şi descrie astfel suferinţa din tranşee:

Vedem trăind oameni fără ţeastă; vedem alergând soldaţi cu amândouă picioarele retezate; se duc poticnit, pe cioturile în ţăndări, până la groapa cea mai apropiată; un fruntaş se târăşte doi kilometri pe mâini, trăgând după el genunchii zdrobiţi; altul pleacă la ambulanţă şi maţele îi curg peste mâinile care vor să le reţină; vedem oameni fără gură, fără fălci, fără obraz; găsim pe unul care, timp de două ceasuri, îşi strânge între dinţi artera braţului, ca să nu piardă tot sângele (trad. Em. Cerbu, Editura Universală AMB, 1992).

Îmi imaginez că, poate, Armistiţiul de Crăciun l-a inspirat pe romancierul şi poetul britanic Thomas Hardy să scrie poemul intitulat „The Man He Killed”:

Had he and I but met
By some old ancient inn,
We should have sat us down to wet
Right many a nipperkin!

But ranged as infantry,
And staring face to face,
I shot at him as he at me,
And killed him in his place.

I shot him dead because —
Because he was my foe,
Just so: my foe of course he was;
That's clear enough; although

He thought he'd 'list, perhaps,
Off-hand like — just as I —
Was out of work — had sold his traps —
No other reason why.

Yes, quaint and curious war is!
You shoot a fellow down
You'd treat if met where any bar is,
Or help to half-a-crown.

Ultimul capitol din cartea lui Weintraub este intitulat „Ce-ar fi fost dacă – ?” Aceasta este istorie contrafactuală de cea mai bună calitate şi autorul descrie cum crede că ar fi arătat restul secolului XX dacă soldaţii ar fi reuşit să transforme Armistiţiul de Crăciun din 1914 în sfârşitul imediat al războiului. Asemenea multor istorici, crede că un sfârşit timpuriu al războiului în 1914 ar fi însemnat că revoluţia rusă nu ar mai fi avut loc, nici comunismul nu ar mai fi apărut, nici Lenin, nici Stalin. Mai mult, nu ar fi fost impusă o pace grea asupra Germaniei prin Tratatul de la Versailles, şi astfel nici Hitler nu ar mai fi ajuns la putere, nici nazismul şi nici Al Doilea Război Mondial nu ar mai fi avut loc. Cu un armistiţiu timpuriu, America nu ar fi intrat în războiul european şi ar fi avut o şansă să rămână, sau să se întoarcă, la statutul de republică, în loc să evolueze către cel de-al Doilea Război Mondial, către războiul „rece” (Coreea şi Vietnam) şi către actualul său statut de agresor global.

Weintraub afirmă:

…Franklin D. Roosevelt, un obscur secretar adjunct al marinei – al unei flote care nu avea un scop militar precis – s-ar fi întors la activitatea sa plictisitoare de avocat şi nu ar fi avut nicidecum şansa de a deveni candidatul vice-prezidenţial perdant, dar atractiv, din 1920 – rol pe care l-a câştigat cu vizibilitatea pe care i-a dat-o războiul. Wilson, care nu ar fi candidat pentru a fi reales în 1916 sub stindardul ţinerii Americii în afara războiului, ar fi pierdut (a câştigat la limită) în faţa unui nou şi puternic preşedinte republican, Charles Evans Hughes … (p.167)

De asemenea, sugerează că pacea timpurie ar fi avut alt rezultat:

Germania, prin mijloace paşnice, nu prin cele războinice, ar fi devenit naţiunea dominantă a Europei, poate chiar şi a lumii, şi a fi fost concurenta unei Americi mai încete şi a unei Japonii din ce în ce mai ambiţioase şi mai militante. Nu ar fi apărut o Ligă a Naţiunilor wilsoniană. … Însă, o comunitate europeană relativ benignă, condusă de germani, s-ar fi dezvoltat cu câteva decenii înaintea Comunităţii Europene, sub conducerea unor lideri nedistruşi de război sau de consecinţele lui. (p.167)

Mulţi lideri ai Imperiului Britanic au privit noua Germanie naţionalistă (din 1870-71) ca pe o ameninţare asupra comerţului său mondial, mai ales legată de noua flotă germană. Ideea că raţiunile economice au avut un rol major în provocarea războiului a fost confirmată de Preşedintele Woodrow Wilson, după război, într-un discurs în care a spus care credea că au fost cauzele reale ale războiului. Era în campanie electorală în St. Louis, Missouri, în septembrie 1919 şi încerca să facă Senatul SUA să aprobe Tratatul de la Versailles:

Dragi cetăţeni, este oare cineva printre dumneavoastră care nu ştie că sămânţa războiului în lumea modernă este rivalitatea comercială şi industrială? … Acest război, la început, a fost un război comercial şi industrial. Nu unul politic.

Marele economist Ludwig von Mises a pledat pentru o separare a statului de economie, pentru că o soluţie importantă a războiului este ca interesele de afaceri să nu poată obţine asistenţa statului în pieţele domestice şi externe:

Pacea durabilă nu este posibilă decât sub un regim de capitalism perfect, care nu a fost atins până acum niciodată şi nicăieri. Într-o astfel de lume jeffersoniană, a economiei de piaţă neobstrucţionate, activităţile statului sunt circumscrise în sfera protecţiei vieţilor, sănătăţii şi proprietăţii indivizilor, contra violenţei şi agresiunii frauduloase…

Toată oratoria celor care pledează pentru omnipotenţa statului nu valorează nimic în faţa adevărului că nu există decât un singur sistem care poate asigura pacea durabilă: o economie de piaţă liberă. Controlul statului duce la naţionalism economic şi astfel la conflict. (Omnipotent Government: The Rise of the Total State and Total War, pp. 284 and 286.)

Weintraub evocă o piesă de William Douglas Home, intitulată Un armistiţiu de Crăciun, în care personajele, soldaţi britanici şi germani, poartă o conversaţie de Crăciun, imediat după încheierea unui meci de fotbal în tărâmul nimănui, care ar putea foarte bine să reprezinte sentimentele soldaţilor din acea zi. Locotenentul german acceptă că este imposibil ca războiul să se termine asemenea jocului de fotbal, fără consecinţe neplăcute – „Pentru că generalii şi Kaiserul şi politicienii din ţara mea ne ordonă să luptăm.”

„La fel şi ai noştri”, aprobă Andrew Wilson (soldatul britanic).

„Atunci, ce putem face?”

„Răspunsul este: nimic. Dar, dacă nu facem nimic … aşa, ca acum, şi continuăm să nu facem nimic, nu vor putea decât să ne trimită acasă.”

„Sau să ne execute.” (p.110)

Marele Război a ucis peste zece milioane de soldaţi şi Weintraub afirmă că, „în urma Armistiţiului final a venit pacea din 1919 care a creat noi instabilităţi, care au dus la un alt război” (p.174). Acest nou război a ucis mai bine de 50 de milioane de oameni, iar mai mult de jumătate dintre ei erau civili. Weintraub scrie:

Pentru mulţi, sfârşitul războiului şi eşecul păcii au validat încetarea focului de Crăciun ca pe singurul episod cu vreo noimă în acea apocalipsă. A discreditat sloganurile belicoase şi a arătat că oamenii care au luptat şi murit erau, ca de obicei, marionete ale statelor şi ale unor chestiuni care nu aveau mai nimic de-a face cu vieţile lor de fiecare zi. Lumânare aprinsă în bezna Flandrei, armistiţiul a pâlpâit scurt şi acum trăieşte doar în memorii, scrisori, cântece, piese de teatru şi povestiri. (p. xvi)

Îşi încheie remarcabila carte cu următoarele rânduri:

Celebrare a spiritului uman, armistiţiul de Crăciun rămâne o manifestare emoţionantă a absurdităţilor războiului. Un foarte minor poet scoţian al Marelui Război, Frederick Niven, a avut dreptate în al său Colind din Flandra, care se încheie astfel:

Voi cei care citiţi acest vers adevărat din Flandra, îngenunchiaţi şi spuneţi:

Doamne adu-ne mai repede vremea când, în fiecare zi,

Va fi ca-n ziua de Crăciun” (p.175)


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)