Banfield în Rothbard despre blestemul asistat al sărăciei

Tudor Smirna · 28 decembrie 2014

[Cu urări pentru un nou an cât mai burghez şi cu un stat social cât mai mic, vă ofer mai jos un pasaj din capitolul „Asistenţa şi statul asistenţial” din Manifestul liberal de Murray Rothbard (fără note de subsol).]

În plus faţă de impactul religiei şi diferenţelor etnice asupra valorilor, profesorul Banfield, în strălucita sa carte The Unheavenly City, a demonstrat importanţa a ceea ce el numeşte cultura „clasei superioare”, sau a „clasei inferioare”, în influenţarea valorilor membrilor. Definiţiile „clasei” la Banfield nu sunt legate strict de nivelul venitului sau de statut, dar tind să se suprapună puternic cu aceste definiţii mai comune. Definiţiile sale de axează pe diversele atitudini vizavi de prezent şi viitor: membrii claselor superioare şi de mijloc tind să fie orientaţi către viitor, să aibă scopuri clare, să fie raţionali şi disciplinaţi. Oamenii din clasa inferioară, pe de altă parte, tind să aibă o puternică orientare către prezent, sunt capricioşi, hedonişti, lipsiţi de scopuri clare şi, deci, fără dorinţa de a-şi găsi un loc de muncă sau o carieră consistentă. Oamenii care împărtăşesc primele valori tind să aibă venituri mai mari şi locuri de muncă mai bune, iar cei din clasa de jos tind să fie săraci, şomeri şi asistaţi. Pe scurt, soarta economică a oamenilor tinde să fie pe termen lung responsabilitatea lor internă, mai degrabă decât să fie determinată – aşa cum insistă întotdeauna socialiştii – de factori externi. Astfel, Banfield citează rezultatele lui Daniel Rosenblatt despre lipsa de interes a săracilor din mediul urban pentru îngrijirea medicală, datorată „lipsei generale de orientare către viitor”:

De exemplu, verificarea regulată a automobilelor pentru detectarea defecţiunilor într-un stadiu incipient nu face parte din sistemul general de valori al sărăcimii urbane. De asemenea, obiectele casnice sunt adesea folosite şi aruncate, în loc să fie reparate într-un stadiu mai timpuriu al dezintegrării. Cumpărăturile pe credit sunt acceptate cu uşurinţă, fără a se conştientiza durata lungă pe care se vor face plăţile.

Trupul poate fi privit pur si simplu ca o altă categorie de obiecte care pot fi folosite fără a fi reparate. Astfel, dinţii nu sunt îngrijiţi la dentist; mai mult, nu există un interes în îngrijirea dinţilor, fie ea gratuită sau nu. În orice caz, dinţii falşi nu sunt folosiţi pe scară largă. Examinările oculare corective, chiar şi pentru cei care poartă ochelari, sunt adesea neglijate – indiferent de disponibilitatea resurselor clinice. Este ca şi cum clasa de mijloc priveşte trupul ca pe o maşină care trebuie întreţinută şi menţinută într-o stare de funcţionare perfectă, fie prin mijloace protetice, refacere, chirurgie estetică sau tratament continuu, pe când săracii privesc trupul ca pe ceva cu o perioadă de utilitate limitată: de care te bucuri din plin la tinereţe şi pe care îl suferi cu stoicism pe măsură ce ajungi în vârstă şi decrepit.

Banfield observă, mai departe, că mortalitatea clasei inferioare este, şi a fost timp de generaţii, mult mai mare decât cea a claselor superioare. Mare parte din diferenţă este cauzată nu atât de veniturile mici în sine, cât de valorile sau cultura cetăţenilor din clasa inferioară. Astfel, cauzele specifice şi principale pentru clasa inferioară sunt alcoolismul, consumul de narcotice, omuciderea şi bolile venerice. Mortalitatea infantilă a fost şi ea mult mai mare pentru clasele inferioare, ajungând să fie de două şi trei ori mai mare decât cea a grupurilor superioare. Faptul că acest lucru se datorează valorilor, mai degrabă decât nivelului veniturilor, poate fi văzut din comparaţia pe care o face Banfield între imigranţii de la începutul secolului, cei de origine irlandeză şi evreii veniţi din Rusia în New York. Imigranţii irlandezi erau, în acea epocă, orientaţi în general către prezent şi cu atitudini de clasă inferioară, pe când evreii ruşi, cu toate că trăiau în locuinţe aglomerate şi cu un nivel al veniturilor probabil mai mic decât al irlandezilor, erau neobişnuit de orientaţi către viitor, cu scopuri clar definite şi cu valori şi atitudini de clasă superioară. La începutul secolului, speranţa de viaţă a unui imigrant irlandez în vârstă de 10 ani era de doar 38 de ani, pe când a imigrantului evreu rus era de 50 de ani. Mai mult, într-un studiu din 1911-1916, făcut în şapte oraşe, mortalitatea infantilă era de peste trei ori mai mare pentru cei cu veniturile cele mai mici faţă de grupurile cu veniturile mai mari, mortalitatea infantilă a evreilor era foarte scăzută.

Situaţia este similară şi în cazul şomajului – care are, evident, o legătură strânsă cu sărăcia şi asistenţa. Banfield citează rezultatele profesorului Michael J. Piore referitoare la „neangajabilitatea” multora sau majorităţii şomerilor cu venituri permanent scăzute. Piore a descoperit că problema nu era atât găsirea sau învăţarea îndemânărilor necesare pentru locurile de muncă stabile şi bine plătite, cât era lipsa fibrei personale pentru păstrarea unor astfel de locuri de muncă. Aceste persoane sunt tind să practice absenteismul extins, să îşi părăsească locul de muncă fără să anunţe, să fie neascultătoare şi, câteodată, să fure de la angajator. Mai mult, studiul lui Peter Doeringer despre piaţa muncii din „ghetoul” bostonez din 1968 a constatat că aproximativ 70% dintre candidaţii care erau trimişi de către centrele de ocupare din cartier au primit locuri de muncă – dar mai bine de jumătate dintre aceste oferte au fost refuzate şi, dintre cele acceptate, doar aproximativ 40% dintre noii angajaţi şi-au păstrat locurile de muncă timp de o lună. Doeringer a concluzionat: „O mare parte a şomajului din ghetou pare că este rezultatul instabilităţii lucrătorilor mai degrabă decât lipsei de locuri de muncă.”

Este foarte interesant să comparăm descrierile făcute acestui refuz comun al şomerilor din clasa inferioară de a se angaja pe termen lung, pe tonul glacial dezaprobator al profesorului Banfield, pe de o parte, şi pe cel foarte aprobator al sociologului de stânga Alvin Gouldner. Banfield: „Oamenii obişnuiţi cu stilul de viaţă al străzii, cu traiul pe seama femeilor asistate şi cu «golăniile», arareori sunt dornici să accepte rutinele terne ale locurilor de muncă «bune».” Analizând lipsa de succes a lucrătorilor sociali în atragerea acestor oameni „dinspre viaţa iresponsabilă, senzuală şi plină de agresivitate gratuită”, Gouldner afirmă că ei consideră neatractiv acest schimb potenţial:

Să renunţi la promiscuitatea sexuală, la agresiunea facilă şi la spontaneitatea dezlănţuită … şi tu, sau copiii tăi, veţi fi admişi în lumea celor trei mese bune pe zi, la liceu şi poate chiar la facultate, în lumea cardurilor de credit, a locurilor de muncă sigure şi a respectabilităţii.

Este interesant că, aflaţi la capetele opuse ale spectrului ideologic, atât Banfield, cât şi Gouldner cad de acord asupra naturii esenţiale a acestui proces, în ciuda judecăţilor de valoare contrastante pe care le fac: mare parte din şomajul persistent al clasei inferioare, şi deci a sărăciei, este cauzat voluntar de către şomeri înşişi.

Atitudinea lui Gouldner este tipică pentru socialiştii şi stângiştii actuali: este ruşinos să încerci să impui, chiar şi fără coerciţie, „valorile clasei de mijloc” sau „burgheze” culturii naturale a clasei de jos, cu glorioasa ei spontaneitate. Poate că e foarte bine aşa; dar nu te aştepta – sau chiar pretinde –, apoi, ca aceeaşi burghezie, care munceşte din greu, să fie forţată să susţină şi să subvenţioneze aceste valori parazitare ale leneviei şi iresponsabilităţii, pe care le detestă – şi care sunt evident disfuncţionale pentru supravieţuirea oricărei societăţi. Dacă oamenii vor să fie „spontani”, n-au decât să fie pe timpul şi cu resursele lor, şi să suporte consecinţele acestei decizii, nu să folosească forţa de coerciţie a statului pentru a-i obliga pe cei muncitori şi lipsiţi de „spontaneitate” să ia asupra lor consecinţele. Pe scurt, sistemul asistenţial trebuie abolit.

Dacă problema majoră a săracilor din clasa de jos este orientarea iresponsabilă către prezent, şi dacă trebuie să fie impuse valorile „burgheze” ale orientării către viitor pentru scoaterea oamenilor din dependenţă şi asistenţă (cu tot respectul pentru Mormoni), atunci aceste valori ar trebui măcar încurajate, nu descurajate în societate. Atitudinile socialist-stângiste ale lucrătorilor sociali îi descurajează direct pe săraci prin hrănirea ideii că asistenţa este un „drept” şi o creanţă morală asupra producţiei. Mai mult, disponibilitatea facilă a cecului asistenţial promovează evident orientarea către prezent, lipsa chefului de muncă şi iresponsabilitatea celor care îl primesc – perpetuând astfel cercul vicios al sărăciei-asistenţei. După cum spune Banfield, „probabil că nu există o cale mai bună de a converti oamenii la traiul de pe azi pe mâine decât să dai oricui un cec asistenţial generos.”

·

Comentarii

  1. Foarte interesant articol. Cred ca Rothbard dadea exemplu de mentalitate mandra, impotriva asistentei sociale, la minoritatea armeana (sau albaneza?!) din SUA. In SUA asistentii sociali te roaga sa faci cerere sa primesti diverse stipendii. Poate ca in Romania mai avem o sansa, pentru ca aici, lucratorii din asistenta sociala procedeaza invers, te descurajeaza sa apelezi la stat.

    In completarea ideii ca gandirea orientata catre viitor poate face diferenta, sunt si zecile de carti care recomanda “gandirea pozitiva” si proiectiile de gandire spre viitor prin mecanismul, cunoscut insuficient dar observat, preluarii de catre subconstient al acestor idei si “punerea” lor in practica.

    Nu pot sa nu zambesc, gandidu-ma la ce reactie ar starni acest articol printre adeptii ideilor corecte politic. Cum sa spui ca saracii sunt saraci pentru ca sunt mai puturosi?! Cum sa spui ca saracii sunt saraci pentru ca le pasa mai putin?!

    Claudiu · 17 ianuarie 2015, 12:55 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)