Capitolul 35. Marele Anchetator

Ken Schoolland - Aventurile lui Jonathan Gullible
cuprins

Umbrele se lungeau. Era după-amiaza târziu când Jonathan şi cei doi însoţitori ai lui, Mary Jane şi Dobbie, se întoarseră pe străzi. Merseră pe jos până la un parc cu multă iarbă. Oamenii intrau în parc şi se adunau pe un deluşor din centrul acestuia. “Bun,” spuse Mary Jane. “Am ajuns devreme. În curând zona va fi plină de oameni care vor să audă adevărul Marelui Anchetator. Veţi avea răspunsuri la toate întrebările voastre.” Se aşezară pe iarbă. Mary Jane deveni tăcută. Peste tot în jurul lor, oamenii se aşezau pe sub copaci şi aşteptau plini de emoţie.

Deodată în mijlocul mulţimii apăru un tip înalt, cu o figură osoasă, îmbrăcat tot în negru. Ochii lui scrutară lent feţele celor care se uitau la el. Murmurul mulţimii încetă şi Jonathan nu mai auzi decât ţârâitul câtorva greieri în iarbă.

“Pacea este război! Înţelepciunea este ignoranţă! Libertatea este sclavie!” Vocea dură a bărbatului păru că vine chiar din pământ şi pătrunse toate fibrele trupului lui Jonathan. Acesta privi mulţimea extaziată. Nimeni nu părea încurcat câtuşi de puţin de cuvintele Marelui Anchetator.

Aproape fără să-şi dea seama că vorbeşte, Jonathan izbucni, “De ce spuneţi că libertatea este sclavie?”

Uimită de îndrăzneala lui Jonathan, Mary Jane îl certă în şoaptă, “Am spus că vei avea răspunsuri la toate întrebările tale – n-am spus că poţi să-i pui întrebări.”

Marele Anchetator îşi fixă o privire sfredelitoare asupra tânărului care îi pusese întrebarea. Cine îndrăznea să-i întrerupă conferinţa? Nimeni nu mişca. Nimeni altcineva din mulţime nu avusese vreodată obrăznicia să-i pună întrebări. Singurul sunet era şuierul uşor al vântului prin frunze. Apoi Marele Anchetator lătră, jumătate către Jonathan şi jumătate către mulţime, “Libertatea este cea mai mare dintre toate poverile pe care le poate suporta omenirea.” Urlând cât îl ţinea vocea, omul ridică braţele şi le încrucişă deasupra capului, “Libertatea este cel mai greu dintre lanţuri!”

Jonathan insistă, “De ce este libertatea o povară? Ce e rău în ea?” Nu se putea opri. Trebuia să ştie ce voia să spună tipul ăsta.

Făcând doi paşi mari înspre băiat, omul continuă, “Libertatea este o greutate monumentală pe umerii bărbaţilor şi femeilor pentru că ea cere, ba nu, obligă la folosirea minţii şi a voinţei.” Cu un geamăt de durere şi oroare, Marele Anchetator îi preveni, “Liberul arbitru vă va face pe toţi responsabili pentru acţiunile voastre!” Mulţimea se dădu înapoi la cuvintele lui, şi unii îşi acoperiră chiar urechile cu palmele de frică.

“Ce înţelegi prin “responsabil”?” întrebă Jonathan cu o voce tremurândă. La urma urmelor, din cauza acestei definiţii îl aduseseră aici Mary Jane şi Dobbie.

Iritat de o asemenea impertinenţă, Anchetatorul se decise brusc pentru o abordare diferită. Păru că dă înapoi, iar faţa îi căpătă o expresie blândă. Se aplecă să culeagă o tulpiniţă de lângă piciorul lui. “Unii dintre voi, iubiţi fraţi şi surori, poate că nu înţelegeţi pericolele despre care vă vorbesc. Închideţi ochii şi imaginaţi-vă această fragilă plantă din mâna mea.” Vocea lui solemnă mângâia mulţimea.

Cu toţii, cu excepţia lui Jonathan, închiseră ochii strâns şi se concentrară. Hipnotic, Marele Anchetator începu să descrie adunării o imagine.

“Această mică tulpină nu este decât o bucată fragilă dintr-un arbust, cu rădăcini în sol, fixat de pământ. Ea nu este responsabilă pentru acţiunile ei. Toate acţiunile ei sunt prestabilite. Ah, binecuvântarea unei tulpiniţe!”

“Acum, iubiţii mei, imaginaţi-vă un animal. Un şoricel mic şi drăguţ care scormoneşte în căutarea hranei printre aceste plante fixate în sol. Această creatură cu blăniţă nu este responsabilă pentru acţiunile ei. Tot ceea ce face un şoarece este predeterminat de natură. Ah, natura. Fericit animal! Nici plantele şi nici animalele nu duc povara voinţei pentru că nici una din ele nu are de înfruntat alegeri sau valori. Ele nu pot niciodată greşi!”

Câţiva dintre cei aflaţi în mulţime murmurară transpuşi, “Da, Mare Anchetator, da, da, aşa este.”

Acest lider carismatic îşi îndreptă ţinuta, dintr-o dată mai înalt, şi continuă, “Deschideţi ochii şi priviţi în jurul vostru! O fiinţă umană, care se prăbuşeşte în faţa alegerilor şi valorilor, poate să greşească, vă spun! Alegerile şi valorile greşite vă pot răni pe voi şi pe alţii. Chiar şi cunoaşterea răului potenţial vă va face să suferiţi. Iar acea suferinţă este – responsabilitate.”

Oamenii se scuturară şi se strânseră unii în alţii. Un băiat care stătea lângă Jonathan strigă deodată, “Oh, vă rog, maestre. Cum putem evita această soartă? Spuneţi-ne cum să scăpăm de această teribilă povară.”

“Va fi nevoie de o muncă grea, dar împreună putem învinge această ameninţare înfricoşătoare.” Apoi vorbi cu o voce atât de scăzută încât Jonathan trebui să se aplece în faţă ca să-i prindă cuvintele. “Aveţi încredere în mine. Eu voi lua decizii pentru voi. Atunci veţi fi eliberaţi de toată vinovăţia şi suferinţa pe care o aduce libertatea. Eu voi lua toată suferinţa asupra mea.”

Apoi Anchetatorul îşi flutură braţele ridicate şi strigă, “Acum duceţi-vă, fiecare dintre voi. Străbateţi străzile şi aleile, bateţi la fiecare uşă. Obţineţi voturile aşa cum v-am învăţat! Victoria e uşoară pentru mine, cel care ia decizii pentru voi în Consiliul Lorzilor!” Iar mulţimea aclamă, toţi se ridicară ca unul şi se repeziră în toate direcţiile. Se împingeau şi se înghionteau, dornici să fie primii care să ajungă pe străzi.

Nu mai rămaseră acolo decât Jonathan şi Marele Anchetator – şi Dobbie care acum sforăia uşor. Lui Jonathan nu-i venea să creadă. Urmări dezmembrarea nebună a grupului, apoi se uită la faţa omului în negru. Anchetatorul privea dincolo de Jonathan, contemplând o viziune îndepărtată. În cele din urmă, Jonathan sparse tăcerea stranie cu o ultimă întrebare. “Ce virtute e asta, să lase toate deciziile în seama dvs.?”

“Nici una,” răspunse Anchetatorul pufnind dispreţuitor. “Pentru că virtutea nu poate exista fără libertatea de a alege. Iar adepţii mei, turma mea de oi, preferă seninătatea în locul virtuţii. Cât despre tine, micuţule cu prea multe întrebări, tu ce preferi? Ajută-mă să câştig alegerile şi-ţi pot aranja tot ce doreşti. Lasă-mă să iau decizii şi în locul tău. Atunci întrebările tale nu vor mai avea importanţă.”

Fără să poată vorbi, Jonathan se întoarse pe călcâie şi părăsi parcul. Auzi râsul Marelui Anchetator răsunând în urma lui.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România