Capitolul 34. Fructele plăcerii

Ken Schoolland - Aventurile lui Jonathan Gullible
cuprins

“Psst! Vrei să te simţi bine?” îi şopti în trecere lui Jonathan o femeie plinuţă, îmbrăcată neglijent. Avea părul în dezordine şi mirosea îngrozitor. Privi nervoasă în jur, apoi repetă cu o voce chinuită, “Vrei să te simţi bine?”

După ce aflase de la poliţist definiţia imoralităţii, Jonathan nu era prea sigur ce răspuns să-i dea acestei femei. Totuşi, părea suficient de sigur că ea nu încerca să vândă favoruri sexuale. Aşa încât Jonathan, fiind un copil cinstit şi sensibil, răspunse sincer, “Oare nu vrea toată lumea să se simtă bine?”

“Vino cu mine,” spuse femeia, apucându-l bine de braţ. Îl conduse pe o alee, apoi intră pe o uşă veche şi întunecată. Aceasta îi aminti prea mult lui Jonathan de celălalt jaf şi încercă să opună rezistenţă – ţinându-şi în acelaşi timp răsuflarea pentru că mirosea oribil. Dar înainte să fi putut protesta, femeia închisese uşa şi o încuiase. Îi făcu un semn lui Jonathan să se aşeze la masă. Scoase din geantă un pachet de ţigări şi trase una afară, aprinzând-o. Trase repede un fum lung şi inhală adânc, în tăcere.

Jonathan se foi stânjenit pe scaun şi întrebă, “Ce doriţi?”

Ea scoase o trombă de fum şi spuse cu o voce răguşită, “Nu cumva vrei – fructe de plăcere?”

“Ce sunt fructele de plăcere?” întrebă Jonathan.

Ochii femeii se îngustară suspicioşi. “Nu ştii ce sunt fructele de plăcere?”

“Nu,” spuse Jonathan, începând să se ridice de pe scaun, “şi chiar că nu mă interesează, mulţumesc.”

Femeia îi ordonă să stea jos şi el se supuse fără tragere de inimă. După ce trase din nou din ţigară şi îl studie atent, ea spuse, “Şi ia zi, nu eşti de pe aici, nu?”

“Nu chiar,” spuse Jonathan încet. Începu să fie îngrijorat că ea o ră-l raporteze că e un nou nou-venit.

Dar înainte să poată spune mai mult, femeia strigă, “Alarmă falsă! Ieşi afară, Dobbie.”

Deodată, în spatele unei oglinzi înguste şi înalte se deschise o uşă ascunsă, şi un ofiţer de poliţie în uniformă sări prin ea. “Bună,” spuse poliţistul, punându-şi o mână pe ceafa lui Jonathan. “Eu sunt Dobbie şi ea este partenera mea, Mary Jane. Îmi pare rău dacă te-am deranjat, dar suntem agenţi sub acoperire şi încercăm să eradicăm traficul cu fructe de plăcere.” Întorcându-se către Mary Jane, adăugă, “Mi-e o foame de lup. Hai să ne revanşăm faţă de tânărul acesta cu o mică gustare.”

Amândoi scoaseră din dulap cutii, pachete, sticle şi borcane de toate formele şi mărimile. Când totul era deschis şi împrăştiat pe masă, începură amândoi să se servească. În sfârşit, Jonathan răsuflă uşurat şi îi lăsă gura apă la vederea ospăţului. Erau pateuri de tot felul, pâine proaspătă, unt şi gem, felii de brânză, bomboane de ciocolată, şi alte delicatese gustoase. Dobbie înşfăcă o bucată de biscuit şi puse pe ea unt şi gem din plin, întinzându-le cu degetele. “Haide, ia,” spuse el cu gura plină. Arătă cu mâna pe masă, “Pentru afaceri oficiale, nu ne ducem la cantina politică, nu Mary Jane?” Chicotind, ea aproape că se înnecă cu bomboana pe care tocmai şi-o îndesase în gură.

Jonathan luă o felie de pâine cu gem şi mâncă cu poftă. Făcând o pauză ca să facă conversaţie, el întrebă din nou, “Ce sunt fructele de plăcere?”

Mary Jane îşi turnă o ceaşcă de cafea şi aruncă trei bucăţi de zahăr înăuntru. În timp ce amesteca nişte frişcă groasă în cafea, răspunse, “Fructele de plăcere sunt nişte fructe ilegale în Corrumpo. Dacă ai fi încercat să cumperi fructe de plăcere de la mine, te-ai fi dus la închisoare pentru zece ani sau mai mult.” Mary Jane şi Dobbie se uitară o clipă unul la altul şi izbucniră deodată în râs.

Jonathan înghiţi în sec atât de tare că se auzi clar în cameră. Scăpase ca prin minune să nu fie trimis la închisoare. “Dar ce e atât de rău în fructele de plăcere? Îi fac pe oameni bolnavi? Sau violenţi?”

“Mai rău decât atât,” spuse Dobbie în timp ce îşi ştergea gemul şi untul de pe obraji cu mâneca de la cămaşă. “Fructele de plăcere îi fac pe oameni să se simtă bine. Ei stau liniştiţi şi visează.”

“Dezgustător,” adăugă Mary Jane în timp ce aprinse o ţigară groasă pe care i-o întinse lui Dobbie. Luând un biscuit şi întinzând pe el straturi generoase de brânză topită, ea murmură, “E o evadare din realitate.”

“Mda,” spuse Dobbie, potrivindu-şi mai comod centura şi mormăind cu gura plină de biscuiţi. Jonathan nu mai văzuse niciodată pe cineva care să îşi îndese mâncare în gură atât de repede. “Tinerii din ziua de astăzi nu-şi mai asumă responsabilitatea vieţilor lor. Aşa că atunci când recurg la fructe de plăcere ca să evadeze, îi aducem înapoi la realitate. Îi arestăm şi îi trimitem în spatele gratiilor.”

“Şi asta e mai bine pentru ei?” întrebă Jonathan, căutând cu discreţie un şerveţel.

“Sigur,” răspunse Mary Jane. “Vrei o gură de whiskey, Dobbie?” Dobbie se strâmbă şi îi aruncă un pahar murdar. Ea îl umplu ochi cu un lichid maro dintr-o cofă. Revenind la întrebarea iniţială a lui Jonathan, răspunse, “Vezi tu, fructele de plăcere dau obişnuinţă.”

“Cum adică?”

“Adică vrei mereu să mai mănânci. Simţi că trebuie să le mănânci ca să continui să trăieşti.”

Jonathan se gândi o clipă la asta. “Vrei să spui, ca mâncarea?” spuse el, dar abia putu să fie auzit din cauza râgâitului care explodă din Dobbie.

Dobbie chicoti mulţumit şi dădu pe gât al doilea pahar de whiskey, apoi trase adânc din ţigară. “Nu, nu. Fructele de plăcere nu au nici o valoare nutritivă şi pot chiar să fie nesănătoase. Dă-mi scrumiera, te rog, Mary Jane!”

“Şi dacă fructele de plăcere sunt nesănătoase,” spuse Mary Jane, în timp ce ajuta o bomboană de ciocolată să se ducă pe gât cu ajutorul cafelei, “atunci va trebui să plătim cu toţii pentru tratamentul medical al acestor nefericiţi, mai târziu în viaţă. Vezi tu, Consiliul Lorzilor ne-a cerut cu compasiune tuturor să plătim pentru tratamentul fiecărei persoane, indiferent cât de imprudente sunt obiceiurile şi comportarea lor. Deci, mâncătorii de fructe de plăcere necontrolaţi ar fi o povară pentru noi toţi.”

Jonathan izbucni, “Dacă oamenii îşi fac singuri rău, de ce trebuie să plătiţi voi pentru nebunia lor?”

“E singurul lucru uman de făcut,” spuse Dobbie, puţin cherchelit. “Întotdeauna luăm impozite de la oameni ca să rezolvăm problemele. Lorzii trebuie să plătească pentru o mulţime de soluţii, ştii, cum ar fi salariile noastre şi marile închisori. Şi nu uita că anul trecut Consiliul Lorzilor a trebuit să-i ajute pe fermierii cultivatori de tutun şi zahăr şi pe producătorii de lactate să treacă cu bine printr-un an prost. Oamenii trebuie hrăniţi, nu ştii? Impozitele sunt necesare şi ca să se aibă grijă de oamenii care se îmbolnăvesc. E singurul lucru decent, civilizat de făcut. Te rog dă-mi whiskey-ul, Mary Jane.”

Mary Jane îi dădu carafa şi încuviinţă. Apoi îşi luă o nouă ţigară din pachet şi o aprinse de la mucul celeilalte. Dobbie nu mai putea fi oprit. “Pentru că ni se cere să-i ajutăm pe toţi, noi trebuie să controlăm ce fac toţi.”

“Noi?” întrebă Jonathan.

“Grr!” râgâi Dobbie. “Scuzaţi-mă!” Luă o sticluţă de medicamente din buzunarul cămăşii. “Când spun “noi” nu înţeleg eu şi cu tine personal. Vreau să spun că liderii politici decid pentru noi ce este comportarea bună şi cine trebuie să plătească pentru comportarea rea. De fapt, e o comportare bună să plăteşti pentru comportarea rea. Am spus bine, Mary Jane? În orice caz, Lorzii nu fac greşeli în aceste decizii, aşa cum am face noi restul.” Dobbie se opri ca să ia câteva pastiluţe roşii. Începea să bâlbâie cuvintele. “E totuşi ciudat. Cred că întotdeauna spun “noi” când vorbesc despre ei. Mary Jane, nu vrei şi tu câteva să-ţi calmezi nervii?”

“Mulţumesc, dar nu, mulţumesc,” spuse ea graţios. Îi strecură o cutiuţă delicată din metal adăugând, “Drăguţele mele calmante roz îşi fac efectul mult mai repede. Nici nu-mi pot începe ziua fără cafea şi una din astea. Hai, încearcă una dacă vrei.”

Jonathan reflecta la politicienii pe care îi întâlnise până atunci. “Sunt oare politicienii suficient de înţelepţi ca să-i determine pe oameni să se comporte corect?”

“Sunt!” strigă Dobbie, care se clătina uşor pe scaun. Mai trase o gură de whiskey ca să înghită pastilele şi se uită la Jonathan. “Şi dacă oamenii nu se poartă corect, îi învăţăm fără îndoială pe ticăloşi să fie responsabili, atunci când ajung la închisoare!” Dobbie începu să-i roage pe ceilalţi să mai bea cu el o tură.

“Nu, mulţumesc,” spuse Jonathan. “Ce înţelegeţi prin responsabilitate?”

Mary Jane îşi turnă un pic de whiskey în cafea, apoi îi mai adăugă nişte zahăr şi nişte frişcă. “Nu ştiu cum să – ăă, Dobbie, explică-i tu oaspetelui nostru.”

“Hmm. Lasă-mă să mă gândesc.” Dobbie îşi împinse scaunul înapoi şi pufăi din ţigară. Ar fi putut să arate înţelept, numai că aproape îşi pierdu echilibrul. Revenindu-şi, spuse, “Responsabilitatea trebuie să fie – să accepţi consecinţele propriilor tale acţiuni. Da, asta e! Este singura cale să creşti, ştii, să înveţi.” Fumul din jurul lui se făcea mai gros pentru că trăgea din ţigară mai des, încercând din greu să se gândească la responsabilitate.

“Nu, nu,” întrerupse Mary Jane. “Asta-i prea egoist. Responsabilitatea înseamnă să răspunzi pentru alţii. Ştii – când îi împiedicăm să se rănească, când îi apărăm de ei înşişi.”

Jonathan întrebă, “Ce este mai egoist? Să ai grijă de tine sau să-ţi impui punctul de vedere asupra altora?”

“Există un singur mod de a afla,” declară Dobbie. Se ridică drept în picioare, trântindu-şi scaunul de podea. “Hai să-l ducem la Marele Anchetator. Dacă poate cineva să explice responsabilitatea, numai el este acela!”

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România