Am aflat de pe blogul lui Bogdan Glăvan despre demiterea economistului Patrick Kehoe de la filiala Minneapolis a Fed. Nu mă mir și sunt perfect de acord cu interpretarea dată de Bogdan evenimentului. Șeful inflaționist îl demite pe intelectualul care nu îi împărtășește părerile. Cred că nu trebuie cine știe ce demonstrație pentru vechiul adagiu că cel care plătește orchestra comandă și muzica.
Jörg Guido Hülsmann susține în cartea sa despre Etica producției de bani că starea gândirii mainstream despre subiectele monetare și financiare nu este deloc independentă de faptul că, de regulă, economiștii specializați sunt pe ștatele de plată ale inflaționistelor bănci centrale:
Realitatea este că cei mai mulți economiști fac parte din structurile guvernamentale. Mai mult decât atât, mulți specialiști în teorie monetară sunt angajați ai băncilor centrale și ai altor autorități monetare; inclusiv specialiștii care sunt simpli profesori în universitățile publice își datorează prestigiul și, uneori, o parte considerabilă a propriilor venituri, cercetărilor finanțate de autoritățile monetare.
Economiștii adoră să atragă atenția asupra modului în care stimulentele economice influențează comportamentul uman. Deși nici un domeniu al vieții sociale nu a scăpat criticilor lor necruțătoare, până de curând, puțini dintre ei se interesau de propriile lor stimulente. Faptele sunt evidente: postura de apărător al intervenției guvernului în probleme monetare asigură un venit confortabil, în timp ce promovarea unei agende opuse barează calea spre o carieră academică. Nici un economist cu picioarele pe pământ nu se poate aștepta ca specialiștii în teorie monetară să ducă o campanie împotriva băncii centrale și a monedei fiduciare (Etica producției de bani, p. 35)
Pe de altă parte, câți intelectuali socialiști, keynesiști, inflaționiști ați văzut, care să nu fie plătiți din surse publice, ci din surse proprii, din donații sau de companii și agenții neracordate la finanțarea de stat? Coincidență? Nu prea cred.
Dacă Patrick Kehoe și alții ca el erau o excepție care confirma regula, probabil că șeful Fed Minneapolis și-a dorit un contingent mai curat, pentru ca regula să fie cât se poate de clară. Eu pe Patrick Kehoe l-am citit pentru prima dată după o recomandare dintr-un Mises Daily de Joe Salerno, despre cercetarea pe care a făcut-o asupra legăturii dintre episoadele deflaționiste și depresiunile economice. Scrie Salerno:
When the authors leave the Great Depression aside, and plot average inflation and output growth rates for all countries for all five year episodes—which begin in 1820 for some countries in the sample—except 1929–1934 it turns out that 65 of 73 deflation episodes involved no depression while 21of 29 depression episodes were not associated with deflation. In other words, 90 percent of deflation episodes did not culminate in depression. From this the authors conclude, “In a broader historical context, beyond the Great Depression, the notion that deflation and depression are linked virtually disappears.”
Așadar, lucrul pe care mulți economiști austrieci l-au argumentat teoretic este confirmat de studiul extins al economiștilor Atkeson și Kehoe. Dincolo de absența unei legături între deflație și depresiune, cei doi găsesc în schimb o legătură între deflație și creștere economică, și – surpriză, surpriză – inflație și depresiune:
The data suggest that deflation is not closely related to depressions. A broad historical look finds more periods of deflation with reasonable growth than with depression, and many more periods of depression with inflation than with deflation.
De acum cred că e clar cum intră Liviu Voinea în acest peisaj. Pentru dumnealui,
Inflația duce la creștere economică, deflația la șomaj și recesiune, nu am auzit de deflație care să fi dus la creștere economică.
Dar, chiar și pentru un exemplu tipic de keynesian aflat pe ștate de plată publice care tocmai și-a exprimat o opinie anti-deflaționistă, este halucinantă argumentarea pe care a oferit-o presei.
Dacă de obicei teoreticienii inflaționiști spun că deflația este rea, o fac prin evocarea următoarei înlănțuiri cauzale: vrem creștere economică, pentru asta avem nevoie de creșterea consumului [greșit], inflația crește consumul, deci deflația este rea pentru că este inversul inflației.
Erorile din acest raționament sunt complicate de o concentrare a atenției asupra ofertaților și de o folosire confuză a noțiunilor de inflație și deflație, dar chiar și așa, adică în însăși logica afirmației de mai sus, creșterea taxării ar fi și ea rea pentru că ar duce tot la o afectare a consumului și deci la o împiedicare a creșterii economice. De aici și mixul keynesist de politici economice anticiclice în intenție, bazat pe cheltuieli publice inflaționiste și pe reducerea fiscalității.
Ei bine, Liviu Voinea ne oferă un raționament uluitor: impunerea accizei pe carburanți este bună dacă și în măsura în care mărește prețurile finale pentru că ne ferește de deflație și deci sprijină creșterea economică.
Pentru mine, enormitatea afirmației este comparabilă cu mai vechea motivare a creșterii taxelor: pentru că trebuie indexate cu rata inflației, adică a celeilalte mari surse de spoliere.
Așadar, dacă taxele cresc pentru că se indexează cu inflația, ele se cresc și pentru a combate deflația. Firesc, vine întrebarea: pentru politicieni și consilierii lor, există vreo situație imaginabilă în care se recomandă scăderea taxelor?
[Editare ulterioară: Despre Deflation and Depression: Is There an Empirical Link? am citit prima dată, de fapt, în teza de doctorat a lui Marius Spiridon și am mai scris despre articol într-o cercetare despre efectele New Deal-ului.]
