Limitarea emisiunii de mijloace fiduciare

Ludwig von Mises · 18 noiembrie 2013

[Secţiunea 12 din capitolul XVII: Schimbul indirect, al tratatului Acţiunea umană.]

Oamenii tratează substitutele monetare ca şi cum ar fi bani pentru că sunt pe deplin încredinţaţi că va fi posibil să le preschimbe oricând în bani, neîntârziat şi fără alte costuri. Îi putem numi pe cei care împărtăşesc această încredere, şi care sunt deci gata să trateze substitutele monetare ca şi când ar fi vorba de bani, clienţi ai băncii, bancherului sau autorităţii emitente. Nu are importanţă dacă instituţia emitentă este gestionată conform practicilor curente în industria bancară. Însemnele monetare emise de trezoreria unei ţări sunt şi ele substitute monetare, deşi trezoreria nu contabilizează de regulă suma emisă în registrele sale ca pe un [p.435] pasiv şi nici nu priveşte această sumă ca pe o parte a datoriei naţionale. Nu este mai puţin irelevant dacă posesorul unui substitut monetar are sau nu o creanţă care îi conferă un drept legal la rambursare. Ceea ce contează este dacă substitutul monetar poate fi efectiv preschimbat în bani, neîntârziat şi fără alte costuri. [16]

Emiterea de certificate monetare este o operaţiune costisitoare. Bancnotele trebuiesc tipărite, însemnele monetare trebuiesc bătute; trebuie organizat un sistem complicat de menţinere a contabilităţii pentru depozite; rezervele trebuie păstrate în siguranţă; în fine, există riscul fraudelor comise prin întrebuinţarea de bancnote şi cecuri contrafăcute. Pentru a diminua toate aceste cheltuieli nu există decât şansa redusă ca unele dintre bancnotele emise să fie distruse şi posibiliatatea încă şi mai redusă ca unii depozitari să uite de depozitele lor. Emiterea de certificate monetare este o întreprindere ruinătoare, dacă nu este corelată cu emiterea de mijloace fiduciare. În istoria timpurie a activităţilor bancare sunt consemnate bănci a căror unică activitate era emiterea de certificate monetare. Dar aceste bănci erau indemnizate de clienţii lor, pentru a putea suporta costurile corespunzătoare. În orice caz, catalactica nu se preocupă de problemele pur tehnice ale băncilor care nu emit mijloace fiduciare. Singurul interes pe care îl prezintă certificatele fiduciare pentru catalactică ţine de legătura dintre emiterea lor şi emiterea de mijloace fiduciare.

În vreme ce cantitatea de certificate monetare este catalactic lipsită de importanţă, o creştere sau o descreştere de mijloace fiduciare afectează determinarea puterii de cumpărare a banilor în acelaşi mod în care o fac şi variaţiile cantităţii de monedă. De aceea, întrebarea dacă există sau nu o limită în calea creşterii cantităţii de mijloace fiduciare este de o importanţă vitală.

Dacă printre clienţii unei bănci se numără toţi membrii economiei de piaţă, atunci limita existentă în calea emiterii de mijloace fiduciare coincide cu cea existentă în calea augmentării cantităţii de monedă. O bancă aflată în situaţia de a fi singura instituţie emitentă de mijloace fiduciare într-o ţară izolată sau în întreaga lume, şi în a cărei clientelă se numără toţi indivizii şi toate firmele trebuie să respecte în desfăşurarea activităţilor sale două reguli: [p.436]

În primul rând, trebuie să evite orice acţiune care ar putea trezi suspiciunea clienţilor săi, adică a publicului. Îndată ce clienţii încep să-şi piardă încrederea, ei încep să solicite rambursarea bancnotelor şi îşi retrag depozitele. Cât de departe poate merge o bancă în direcţia augmentării emisiunilor sale de mijloace fiduciare fără a genera neîncredere, ţine de factori psihologici.

În al doilea rând, banca nu trebuie să augmenteze cantitatea de mijloace fiduciare în aşa măsură şi cu asemenea viteză încât clienţilor săi să li se formeze convingerea că creşterea preţurilor va continua la nesfârşit şi în ritm accelerat. Într-adevăr, dacă publicul îşi formează această credinţă, atunci oamenii îşi vor reduce deţinerile monetare, se vor precipita asupra valorilor “reale” şi vor provoca o panică financiară. Apropierea unei astfel de catastrofe este imposibil de imaginat dacă nu se admite că prima sa manifestare constă în pierderea încrederii. Cu siguranţă, publicul va prefera să-şi preschimbe mijloacele fiduciare în bani, mai degrabă decât să se precipite asupra valorilor reale, adică să cumpere nediferenţiat diverse bunuri. În aceste condiţiibanca trebuie să dea faliment. Dacă guvernul intervine pentru a elibera banca de obligaţia de a-şi rambursa bancnotele şi de a înapoia depozitele, conform termenilor contractuali, atunci mijloacele fiduciare devin fie monedă credit, fie monedă discreţionară. Suspendarea plăţilor de metal preţios schimbă în întregime starea de lucruri. De acum înainte nu se mai pune problema mijloacelor fiduciare, a certificatelor monetare şi a substitutelor monetare. În scenă intră guvernul cu legile sale de reglementare a mijloacelor de plată. Bancă îşi pierde existenţa independentă, devenind un instrument al politicilor guvernamentale, un oficiu aflat în subordinea trezoreriei.

Problemele cele mai importante din punct de vedere catalactic, legate de emiterea de mijloace fiduciare de către o singură bancă, sau de mai multe bănci care acţionează concertat, a căror clientelă înglobează toţi indivizii, nu sunt cele legate de limitarea cantităţilor emise. Le vom analiza în capitolul XX, care este consacrat legăturilor dintre cantitatea de monedă şi rata dobânzii.

Ajunşi în acest punct al investigaţiilor noastre, trebuie să cercetăm problema coexistenţei mai multor bănci independente. Independenţa înseamnă că fiecare bancă îşi urmează propriul ei curs în ce priveşte emisiunea de mijloace fiduciare şi nu acţionează în înţelegere cu alte bănci. Coexistenţa înseamnă că fiecare bancă are o clientelă în care nu se numără toţi membrii sistemului de piaţă. Pentru simplificare, vom presupune că nici un individ sau firmă nu sunt clienţi ai mai mult decât unei singure bănci. Rezultatul raţionamentului nu s-ar modifica dacă am presupune că există şi persoane care sunt clienţi ai mai mult decât unei singure bănci şi persoane care nu sunt clienţi ai nici unei bănci.

Întrebarea care se pune este dacă există sau nu o limită [p.437] în calea emiterii de mijloace fiduciare de către asemenea bănci care coexistă în mod independent. Deoarece există limite chiar şi pentru emisiunea de mijloace fiduciare de către o singură bancă, a cărei clientelă include toţi indivizii, este evident că asemenea limite există şi pentru o multitudine de bănci, care coexistă în mod independent. Ceea ce dorim să arătăm este că pentru o asemenea multitudine de bănci care coexistă independent, limitele sunt mai severe decât cele existente în cazul unei singure bănci cu o clientelă nelimitată.

Presupunem că, în cadrul unui sistem de piaţă, au fost înfiinţate mai multe bănci independente în trecut. După ce, în prealabil, nu s-au utilizat decât bani, aceste bănci au introdus utilizarea substitutelor monetare, o parte dintre acestea fiind mijloace fiduciare. Fiecare bancă posedă o clientelă şi a emis o anumită cantitate de mijloace fiduciare, care sunt păstrate, în calitate de substitute monetare, în deţinerile monetare ale diverşilor clienţi. Cantitatea totală de mijloace fiduciare emisă astfel de către bănci şi absorbită de deţinerile monetare ale clienţilor lor a modificat structura preţurilor şi puterea de cumpărare a unităţii montare. Dar efectele acestea s-au consumat deja şi, în prezent, piaţa nu mai este perturbată de mişcări provenite din această expansiune trecută a creditelor.

Presupunem în continuare că, în prezent, o singură bancă se lansează în emiterea de noi mijloace fiduciare, în vreme ce celelalte nu procedează la fel. Clienţii băncii expansioniste – foşti clienţi sau clienţi noi, dobândiţi prin intermediul expansiunii – primesc credite suplimentare, îşi extind activităţile economice, intervin pe piaţă cu o cerere suplimentară de bunuri şi servicii, determinăcreşterea preţurilor. Persoanele care nu se numără printre clienţii băncii expansioniste nu-şi pot permite să cumpere la aceste preţuri mai ridicate; ele sunt nevoite să-şi restrângă cumpărăturile. Astfel, pe piaţă se manifestă un transfer al bunurilor, de la nonclienţi la clienţii băncii expansioniste. Clienţii cumpără mai mult de la nonclienţi decât le vând acestora; ei au posibilitatea de a le plăti nonclienţilor mai mult decât primesc de la ei. Dar substitutele monetare emise de banca expansionistă nu sunt mijloace de plată adecvate pentru nonclienţi, deoarece aceşti oameni nu le atribuie caracterul de substitute monetare. Pentru a-şi reglementa plăţile către nonclienţi, clienţii trebuie întâi să preschimbe substitutele monetare emise de propria lor bancă -- banca expansionistă -- în bani. Banca expansionistă trebuie să-şi ramburseze bancnotele şi să înapoieze depozitele. Rezerva sa scade (presupunând că numai o parte din substitutele monetare pe care le emisese aveau caracterul de mijloace fiduciare). Se apropie momentul în care – după epuizarea rezervei sale monetare – banca nu va mai fi în măsură să-şi ramburseze substitutele monetare aflate încă în circulaţie. Pentru a evita insolvabilitatea, ea trebuie să se întoarcă în cel mai scurt timp [p.438] posibil la o politică de consolidare a rezervei sale monetare. Ea trebuie să-şi abandoneze metodele expansioniste.

Această reacţie a pieţei la expansiunea creditului, venită din partea unei bănci cu o clientelă limitată, a fost descrisă strălucit de Şcoală Monetară (Currency School). Cazul particular analizat de Şcoala Monetară se referea la coincidenţa expansiunii creditului de către banca centrală privilegiată a unei ţări, sau de către toate băncile unei ţări, cu politica nonexpansionistă practicată de băncile altor ţări. Demonstraţia noastră se referă la cazul mai general al coexistenţei unei multitudini de bănci cu clientele diferite, precum şi la cazul cel mai general, al existenţei unei singure bănci cu clientelă limitată, într-un sistem în care restul populaţiei nu patronează nici o bancă şi nu acordă nici unui fel de creanţe statutul de substitute monetare. Bineînţeles că nu contează dacă presupunem că clienţii unei bănci trăiesc net separat de geografic de cei ai altor bănci dintr-un anumit district sau dintr-o anumită ţară, sau dacă cele două categorii de clienţi trăiesc laolaltă. Acestea nu sunt decât diferenţe de date care nu privesc problemele catalactice la care ne referim.

O bancă nu poate niciodată emite mai multe substitute monetare decât cele pe care le pot păstra clienţii săi în deţinerile lor de monedă. Un client individual nu poate păstra niciodată sub formă de substitute monetare o parte mai mare din deţinerea sa de monedă decât cea corespunzătoare proporţiei dintre tranzacţiile sale cu alţi clienţi ai băncii la care este afiliat şi tranzacţiile sale totale. Din considerente practice el se va fixa, de regulă, mult sub această proporţie maximală. Astfel se defineşte o limită în calea emiterii de mijloace fiduciare. Putem admite că, în tranzacţiile curente, toţi actorii sunt dispuşi să accepte fără discriminare bancnote şi cecuri emise de orice bancă. Dar fiecare actor depozitează neîntârziat, la propria sa bancă, atât cecurile cât şi bancnotele băncilor al căror client personal nu este. În continuare, banca sa îşi reglează conturile cu cealaltă bancă. Astfel se pune în mişcare procesul descris mai sus.

S-au scris o mulţime de absurdităţi despre o aşa-zisă predilecţie perversă a publicului pentru bancnotele emise de bănci dubioase. Adevărul este că, în afara unui mic număr de oameni de afaceri capabili să distingă între băncile sănătoase şi cele nesănătoase, bancnotele au fost întotdeauna privite cu neîncredere. Ceea ce a făcut ca aceste suspiciuni să dispară treptat au fost statutele speciale (special charters) acordate de guverne băncilor privilegiate. Argumentul frecvent avansat, că bancnotele de valoare mică ar fi ajuns în mâinile oamenilor săraci şi ignoranţi, care erau incapabili de a distinge între bancnotele sănătoase şi cele nesănătoase, nu poate fi luat în serios. Cu cât este mai sărac şi mai puţin familiarizat cu operaţiunile bancare cel ce intră în posesia unei bancnote, cu atât el o va cheltui mai repede, astfel încât ea se va întoarce mai repede, [p.439] prin intermediul comerţului cu amănuntul şi cu ridicata, la banca emitentă sau la persoane familiarizate cu situaţiile bancare.

Pentru o bancă este foarte uşor să sporească numărul persoanelor dispuse să accepte împrumuturi acordate prin expansiunea creditelor şi plătite în substitute monetare. Dar, pentru orice bancă este foarte dificil să-şi mărească clientela, adică numărul de persoane dispuse să atribuie acestor creanţe calitatea de substitute monetare şi să le păstreze ca atare în deţinerile lor de monedă. Mărirea clientelei este un proces dificil şi lent, asemenea tuturor proceselor care se bazează pe câştigarea bunăvoinţei. Pe de altă parte, o bancă îşi poate pierde clientela foarte rapid. Dacă doreşte să şi-o păstreze, ea nu trebuie să permită niciodată apariţia vreunor îndoieli în legătură cu capacitatea şi disponibilitatea sa de a–şi onora toate datoriile, cu respectarea strictă a termenilor contractuali. Ea trebuie să menţină o rezervă suficient de mare pentru a rambursa toate bancnotele pe care le poate prezenta vreun purtător în acest scop. De aceea, nici o bancă nu se poate limita doar la emiterea de mijloace fiduciare; ea trebuie să păstreze o rezervă corelată cu volumul total de substitute monetare emise, combinând astfel emiterea de mijloace fiduciare cu cea de certificate monetare.

A fost o mare eroare să se creadă că rostul rezervelor este de a furniza mijloacele de rambursare pentru acele bancnote ale căror deţinători şi-au pierdut încrederea în bancă. Încrederea de care se bucură o bancă şi substitutele monetare emise de ea este indivizibilă. Ea fie este prezentă la toţi clienţii săi, fie dispare cu totul. Dacă unii dintre clienţi îşi pierd încrederea, atunci şi-o pierd şi ceilalţi. Nici o bancă ce emite mijloace fiduciare şi acordă credit de circulaţie nu-şi poate îndeplini obligaţiile asumate în momentul emiterii de substitute monetare dacă toţi clienţii îşi pierd încrederea în ea şi solicită rambursarea bancnotelor şi restituirea depozitelor lor. Aceasta este o caracteristică sau o slăbiciune esenţială a emiterii de mijloace fiduciare şi a acordării de credit de circulaţie. Ea nu poate fi remediată de nici un sistem de politici de gestionare a rezervelor şi de nici un fel de cerinţă de acoperire cu rezerve reglementată prin lege. Tot ce se poate obţine prin menţinerea unei rezerve este posibilitatea ca banca să-şi retragă de pe piaţă excesul de mijloace fiduciare emise. Dacă banca a emis mai multe bancnote decât pot întrebuinţa clienţii săi în tranzacţiile cu alţi clienţi, ea trebuie să ramburseze acest exces.

Legile care au constrâns băncile să menţină rezerve corespunzătoare unei anumite fracţiuni din depozitele şi bancnotele emise au fost eficace în măsura în care au limitat creşterea volumului de mijloace fiduciare şi de credit de circulaţie. Ele au fost inutile în măsura în care au urmărit asigurarea rambursării prompte a bancnotelor şi a înapoierii prompte a depozitelor, în eventualitatea unei pierderi a încrederii.

Şcoala Bancară (Banking School) a eşuat complet în ce priveşte analizarea acestor probleme. [p.440] Ea a fost indusă în eroare de ideea greşită că necesitatea desfăşurării afacerilor limitează rigid cantitatea maximă de bancnote convertibile pe care le poate emite o bancă. Reprezentanţii săi nu au realizat faptul că cererea publicului pentru credit este o mărime dependentă de disponibilitatea băncii de a împrumuta şi că băncile care nu se preocupă de propria lor solvabilitate au posibilitatea de a expanda creditul de circulaţie, prin reducerea ratei dobânzii sub valoarea ei de piaţă. Nu este adevărat că suma totală pe care o poate împrumuta o bancă, dacă îşi limitează împrumuturile la scontarea efectelor de comerţ cu scadenţă rapidă, rezultate din vânzarea şi cumpărarea de materiale şi bunuri semifinite, este o cantitate unic determinată de mersul afacerilor şi independentă de politicile băncii. Această cantitate creşte sau scade odată cu scăderea sau creşterea ratei de scont. Scăderea ratei dobânzii este echivalentă cu augmentarea cantităţii a ceea ce se consideră în mod eronat a fi cerinţele normalepentru desfăşurarea afacerilor.

Şcoala Monetară (Currency School) a oferit o explicaţie în întregime corectă a crizelor recurente care perturbau situaţia economică din Anglia în anii treizeci şi patruzeci ai secolului al XIX-lea. Banca Angliei şi alte bănci şi bancheri britanici practicau expansiunea creditului, în vreme ce în ţările cu care făcea negoţ Marea Britanie nu exista expansiune a creditului, sau cel puţin nu în acelaşi grad. Scurgerea în exterior survenea ca o consecinţă necesară a acestei stări de lucruri. Toate argumentele avansate de Şcoala Bancară pentru a respinge această teorie au fost eronate. Din nefericire, Şcoala Monetară a greşit în două privinţe. Ea n-a realizat niciodată că remediul pe care-l sugera -- anume legiferarea limităriistricte a cantităţii de bancnote emise în surplus faţă de rezervele de metal preţios – nu era singurul posibil aici. Ea n-a acordat nici un fel de atenţie ideii de liberă competiţie bancară (free banking). A doua greşeală a Şcolii Monetare a fost incapacitatea sa de a recunoaşte faptul că depozitele rambursabile la vedere reprezintă substitute monetare şi, în măsura în care volumul lor depăşeşte rezervele existente, reprezintă mijloace fiduciare şi, în consecinţă, sunt vehicule ale expansiunii creditului, la fel ca şi bancnotele. Faptul de a fi recunoscut că ceea ce se numeşte monedă-depozit (deposit currency) este un substitut monetar, la fel ca şi bancnotele, a fost singurul merit al Şcolii Bancare. Dar în afara acestui aspect, toate doctrinele Şcolii Bancare erau viciate. Ea se ghida după idei contradictorii referitoare la neutralitatea monedei, încerca să respingă teoria cantitativă a banilor prin invocarea unui deus ex machina – mult pomenitele tezaurizări – şi denatura complet problemele legate de rata dobânzii.

Trebuie subliniat faptul că problema restricţiilor legale impuse asupra emiterii de mijloace fiduciare n-a putut apărea decât datorită faptului că guvernele [p.441] acordaseră privilegii uneia sau mai multor bănci, împiedicând astfel libera dezvoltare a activităţilor bancare. Dacă guvernele nu s-ar fi amestecat niciodată în beneficiul anumitor bănci, dacă nu ar fi scutit niciodată unele bănci de obligaţia, care le revine tuturor indivizilor şi firmelor dintr-o economie de piaţă, de a-şi achita datoriile în deplină concordanţă cu termenii contractuali, nu s-ar fi ivit niciodată o problemă bancară. Limitele care stau în calea expansiunii creditului ar fi funcţionat cu eficacitate. Fiecare bancă ar fi fost constrânsă de consideraţii legate de propria ei solvabilitate să dea dovadă de reţinere în emiterea de mijloace fiduciare. Băncile care nu s-ar fi conformat acestor reguli indispensabile ar fi fost condamnate la faliment, iar publicul, avertizat datorită pagubelor, ar fi devenit de două ori mai suspicios şi mai rezervat.

Atitudinea guvernelor europene cu privire la activităţile bancare a fost dintru început lipsită de sinceritate şi înclinată către mistificare. Pretinsa solicitudine faţă de binele naţiunii, faţă de public în general şi faţă de sărmanele mase ignorante în particular n-a fost decât un paravan. Guvernele doreau inflaţie şi expansiune a creditului, doreau boom-uri şi bani ieftini. Americanii aceia care au reuşit în două rânduri să se debaraseze de banca centrală erau conştienţi de pericolul pe care-l reprezentau asemenea instituţii; regretabil a fost numai că ei n-au sesizat faptul că răul pe care-l combăteau era prezent în toate tipurile de amestec guvernamental în activităţile bancare. Astăzi, nici chiar cei mai fanatici etatişti nu pot nega că pretinsele deficienţe ale liberei competiţii bancare sunt minore în comparaţie cu efectele dezastruoase ale inflaţiilor gigantice provocate de băncile privilegiate şi controlate de guvern.

Ideea că guvernele s-au amestecat în activitatea bancară pentru a reduce emiterea de mijloace fiduciare şi a împiedica expansiunea creditului este un mit. Guvernele au fost ghidate, dimpotrivă, de atracţia pentru inflaţie şi pentru expansiunea creditului. Ele au privilegiat băncile deoarece doreau să lărgească limitele pe care le impune piaţa neobstrucţionată expansiunii creditului, sau pentru că erau dornice să obţină o sursă de venit pentru trezorerie. De cele mai multe ori, aceste consideraţii au constituit ambele o motivaţie pentru autorităţi. Acestea împărtăşeau convingerea că mijloacele fiduciare sunt un mijloc eficient de reducere a ratei dobânzii şi le cereau băncilor să expandeze creditul, în beneficiul atât al economiei cât şi al trezoreriei. Abia atunci când au devenit vizibile efectele nedorite ale expansiunii creditului s-au adoptat legi menite să reducă emisiunea de bancnote – iar uneori şi de depozite – neacoperite în metal preţios. Instituirea liberei competiţii bancare nu a fost luată niciodată serios în consideraţie, tocmai pentru că ar fi fost prea eficientă în ce priveşte limitarea expansiunii creditului. Într-adevăr, conducătorii, scriitorii şi publicul împărtăşeau în unanimitate credinţa că mediile de afaceri [p.442] posedă un drept bine întemeiat la o cantitate “normală” şi “necesară” de credit circulant, şi că această cantitate nu putea fi asigurată în regim de liberă competiţie bancară. [17]

Multe guverne n-au privit niciodată emiterea de mijloace fiduciare din alt punct de vedere decât cel al fiscalităţii. În ochii lor, principala sarcină a băncilor era de a împrumuta bani trezoreriei. Substitutele monetare erau privite favorabil, ca înaintemergătoare ale banilor de hârtie emişi de stat. Bancnota convertibilă nu era decât primul pas pe calea către bancnota neconvertibilă. Odată cu progresul statolatriei şi cu politica intervenţionismului aceste idei s-au generalizat, încetând de a mai fi puse la îndoială de către cineva. Astăzi nici un guvern nu-şi mai pune problema de a lua în consideraţie programul adepţilor liberei competiţii bancare, deoarece nici un guvern nu doreşte să renunţe la ceea ce consideră o sursă comodă de venit. Ceea ce se numeşte astăzi pregătire financiară pentru război nu este decât capacitatea de a obţine prin mijlocirea băncilor privilegiate şi controlate de către stat, toate sumele de bani de care ar putea avea nevoie o ţară aflată în război. Cu toate că acest lucru nu este admis în mod explicit, inflaţionismul radical este o caracteristică esenţială a ideologiei economice din epoca în care trăim.

Însă chiar şi pe vremea când liberalismul se bucura de cel mai înalt prestigiu pe care l-a avut vreodată, şi guvernele erau mai înclinate să păstreze pacea şi bunăstarea decât să stârnească războaie, moarte, distrugere şi mizerie, oamenii priveau problemele legate de activitatea bancară cu idei preconcepute. În afara ţărilor anglo-saxone, opinia publică era convinsă că una din principalele sarcini ale bunei guvernări este de a reduce rata dobânzii şi că expansiunea creditului este mijlocul potrivit pentru atingerea acestui obiectiv.

Marea Britanie nu era afectată de aceste erori când, în 1844, şi-a reformat legislaţia bancară. Dar această lege faimoasă a fost viciată de cele două neajunsuri de care suferea Şcoala Monetară. Pe de o parte se păstra sistemul amestecului guvernamental în activitatea bancară. Pe de altă parte nu se limita decât emiterea de bancnote neacoperite în metal preţios. Mijloacele fiduciare n-au fost suprimate decât în măsura în care luau forma bancnotelor. Ele puteau prolifera sub forma monedei depozit.

În vederea dezvoltării ideii implicate în teoria Şcolii Monetare până la ultimele sale concluzii logice, s-ar putea sugera ca toate băncile să fie forţate prin lege să deţină o rezervă monetară de 100%, pentru acoperirea cantităţii totale de substitute monetare (bancnote plus depozite la cerere). Acesta este nucleul planului de adoptare a rezervelor 100%, al profesorului Irving Fisher. Însă profesorul Fisher şi-a combinat planul cu propunerea sa de adoptare ca etalon [p.443] a unui index numeric (inde-number standard). Am arătat deja de ce o asemenea schemă este iluzorie şi echivalentă cu aprobarea în mod deschis a puterii statului de a manipula puterea de cumpărare în funcţie de apetitul celor mai puternice grupuri de presiune. Dar chiar şi dacă planul de legiferare al rezervelor 100% ar fi adoptat pe baza unui etalon aur neadulterat, el nu ar îndepărta cu totul dezavantajele inerente oricărui tip de amestec guvernamental în activităţile bancare. Pentru a evita orice nouă expansiune a creditelor este necesar ca activitatea bancară să fie aşezată sub jurisdicţia regulilor generale ale dreptului comercial şi civil, care silesc pe fiecare individ şi pe fiecare firmă să-şi îndeplinească toate obligaţiile, în sensul respectării depline a termenilor contractuali. Dacă se perpetuează caracterul de organisme privilegiate al băncilor, care sunt supuse unor prevederi legislative speciale, atunci nu dispare instrumentul pe care guvernele îl pot întrebuinţa pentru obiective fiscale. Atunci orice restricţie impusă emisiunii de mijloace fiduciare depinde de bunele intenţii ale guvernului şi ale parlamentului. Acestea pot limita emisiunea în timpul perioadelor considerate normale. Însă restricţia va fi ridicată oridecâteori un guvern socoteşte că recursul la asemenea măsuri extraordinare este justificat de vreo stare de urgenţă. Dacă o administraţie şi partidul care o susţine doresc să-şi sporească cheltuielile fără a-şi periclita popularitatea prin impunerea de impozite mai ridicate, ei vor fi întotdeauna gata să declare că impasul în care se află este o stare de urgenţă. Recursul la tiparniţă şi la complezenţa servilă a responsabililor bancari grăbiţi să dea satisfacţie autorităţilor prin felul în care-şi gestionează activităţile, este instrumentul preferat al guvernelor dornice să cheltuiască bani pentru care contribuabilii nu sunt dispuşi să suporte impozite mai ridicate.

Libera competiţie bancară este singura metodă disponibilă pentru prevenirea pericolelor inerente expansiunii creditelor. Este adevărat că ea nu ar împiedica o expansiune lentă a creditelor, menţinute în limite foarte înguste, practicată de bănci precaute, care ar furniza publicului toate informaţiile necesare despre statutul lor financiar. Dar în regim de liberă competiţie bancară ar fi fost imposibil ca expansiunea creditelor, cu toate consecinţele sale inevitabile, să capete proporţiile unei caracteristici obişnuite – am fi tentaţi să spunem chiar normale – a sistemului economic. Numai libera competiţie bancară ar fi putut feri economia de piaţă de crize şi de presiuni.

Privind în urmă la istoria ultimelor două secole, nu putem să nu observăm că erorile comise de liberalism în domeniul problemelor legate de activităţile bancare au reprezentat o lovitură fatală pentru economia de piaţă. Nu exista nici un motiv să se abdice de la principiul liberei iniţiative în domeniul activităţilor bancare. Majoritatea politicienilor liberali au dezarmat pur şi simplu în faţa ostilităţii populare, îndreptate împotriva acordării de bani [p.444] cu împrumut şi a perceperii de dobânzi. Ei n-au reuşit să înţeleagă că rata dobânzii este un fenomen de piaţă, care nu poate fi manipulat ad libitum de autorităţi sau de vreun alt organism. Ei şi-au însuşit superstiţia că reducerea ratei dobânzii este benefică şi că expansiunea creditelor este mijlocul potrivit în vederea obţinerii unor asemenea bani ieftini. Nimic nu a dăunat mai mult cauzei liberalismului decât revenirea aproape regulată a boom-urilor febrile şi a prăbuşirii pieţelor dominate de optimism cu privire la creşterea cursului, urmate de crize prelungite. Opinia publică a căpătat convingerea că astfel de fenomene sunt inevitabile pentru o economie de piaţă neobstrucţionată. Oamenii nu realizau că ceea ce îi deranja erau consecinţele necesare ale politicilor menite să reducă rata dobânzii, prin mijlocirea expansiunii creditelor. Ei s-au cramponat cu încăpăţânare de aceste politici şi au încercat zadarnic să combată consecinţele nedorite ale unui amestec guvernamental tot mai pronunţat.

Observaţii referitoare la discuţiile despre libera competiţie bancară

Şcoala Bancară considera că emiterea unei cantităţi prea mari de bancnote este imposibilă atâta vreme cât banca se limitează la acordarea de împrumuturi pe termen scurt. [18] Când un împrumut este înapoiat la scadenţă, bancnotele reintră în posesia băncii şi dispar astfel de pe piaţă. Însă lucrul acesta nu se întâmplă decât dacă banca reduce volumul creditelor acordate. (Dar chiar şi atunci, prin aceasta nu se neutralizează efectele precedentei expansiuni a creditului. Efectelor acesteia i se adaugă, pur şi simplu, efectele unei contracţii ulterioare a creditului.) Scenariul obişnuit este cel în care banca înlocuieşte efectele expirate şi achitate prin scontarea unor noi efecte de schimb (bills of echange). În acest caz, cantităţii de bancnote retrase de pe piaţă prin onorarea unui împrumut prealabil îi corespunde o cantitate de bancnote nou emise.

Concatenarea care limitează expansiunea creditului într-un sistem de liberă competiţie bancară funcţionează diferit. Ea nu are nici un fel de legătură cu procesul avut în vedere de acest aşa-zis Principiu al lui Fullarton, ci este provocată de faptul că expansiunea creditelor nu măreşte prin ea însăşi clientela băncii, adică numărul de persoane care le atribuie creanţelor la cerere asupra băncii caracterul de substitute monetare. Deoarece emiterea de către o bancă de mijloace fiduciare în exces augmentează, după cum am văzut mai sus, suma care trebuie plătită de clienţii băncii expansioniste către alte persoane, ea sporeşte concomitentcererea de rambursare a substitutelor sale monetare. În felul acesta ea forţează banca expansionistă să dea dovadă de reţinere.

Faptul acesta n-a fost niciodată pus în discuţie în ce priveşte depozitele rambursabile la cerere. Este evident că banca expansionistă ar ajunge rapid într-o poziţie dificilă în privinţa operaţiunilor de clearing cu alte bănci. [p.445] Însă uneori s-a susţinut că lucrurile se prezintă diferit în ce priveşte bancnotele.

În tratarea problemelor legate de substitute monetare, catalactica afirmă că creanţele respective sunt privite de un număr de oameni ca şi cum ar fi bani, că sunt date şi primite în tranzacţii şi păstrate în deţineri monetare, ca şi banii. Tot ce afirmă catalactica cu privire la substitutele monetare presupune această stare de lucruri. Însă ar fi ridicol să credem că orice bancnotă emisă de o bancă devine într-adevăr un substitut monetar. Ceea ce conferă unei bancnote statutul de substitut monetar este un anumit tip de bunăvoinţă de care se bucură banca emitentă. Cea mai mică îndoială cu privire la capacitatea sau disponibilitatea unei bănci de a rambursa orice bancnotă fără întârziere, în orice moment şi fără nici o cheltuială pentru purtător subminează tipul acesta special de bunăvoinţă şi înlătură caracterul de substitute monetare al bancnotelor. Putem admite că toată lumea este nu numai dispusă să primească asemenea bancnote îndoielnice cu împrumut, ci şi că preferă să le primească în calitate de plăţi, mai degrabă decât să mai aibe de aşteptat. Însă dacă există îndoieli cu privire la caracterul lor ireproşabil, oamenii se vor grăbi să scape de ele cât mai rapid cu putinţă. Ei vor păstra în deţinerile lor monetare bani şi substitute monetare pe care le consideră întru totul sigure, renunţând la bancnotele suspecte. Aceste bancnote vor fi comercializate cu un rabat, iar această împrejurare va face ca ele să se îndrepte din nou către banca lor emitentă, singura care este obligată să le răscumpere la întreaga valoare nominală înscrisă pe ele.

Chestiunea poate fi clarificată şi mai bine dacă aruncăm o privire asupra condiţiilor de desfăşurare a activităţilor bancare din Europa continentală. Aici băncile comerciale nu erau supuse nici unei limite în ce priveşte cantitatea depozitelor rambursabile la vedere. Ele ar fi fost în măsură să acorde credit de circulaţie, şi astfel să expandeze creditul, prin adoptarea metodelor aplicate de băncile din ţările anglo-saxone. Însă publicul nu s-a arătat dispus să trateze asemenea depozite bancare ca pe nişte substitute monetare. O persoană care primea un cec îl convertea de regulă imediat în bani, retrăgând astfel de la bancă suma respectivă. Pentru o bancă comercială era imposibil să acorde împrumuturi prin deschiderea de credite în contul debitorului, cu excepţia unei sume neglijabile. Îndată ce un debitor plătea cu un cec urma retragerea sumei respective de la bancă. Numai firmele mari priveau depozitele ca pe nişte substitute monetare. Deşi băncile centrale din majoritatea acestor ţări nu erau supuse nici unor restricţii legale care să le afecteze gestionarea depozitelor, ele au fost împiedicate să întrebuinţeze acest instrument ca pe un vehicul de expansiune a creditelor pe scară mare, deoarece clientela monedei-depozit era prea redusă. Practic singurul instrument al creditului circulant şi al expansiunii creditelor erau bancnotele.

În anii optzeci ai secolului al XIX-lea guvernul austriac s-a lansat într-un proiect de popularizare a monedei-cec prin înfiinţarea unui departament de conturi de cecuri în cadrul Serviciului de Economii al Oficiului Poştal. Iniţiativa a fost într-o anumită măsură încununată de succes. Depozitele din cadrul acestui departament [p.446] al Oficiului Poştal erau tratate ca substitute monetare de către o clientelă mai largă decât cea a departamentului conturilor de cecuri din cadrul Băncii Centrale de Emisiune a ţării. Sistemul a fost păstrat de noile state, care i-au succedat imperiului habsburgic în 1918. El a fost adoptat de asemenea de numerose alte ţări europene, cum ar fi Germania. Este important să observăm că acest tip de monedă depozit a fost o iniţiativă pur guvernamentală, iar creditul de circulaţie acordat de acest sistem a fost destinat exclusiv guvernelor. Este grăitor faptul că numele instituţiei austriece de economii din cadrul Oficiului Poştal, ca şi cel al majorităţii replicilor sale din străinătate, nu a fost Bancă de Economii, ci Oficiu de Economii (Amt). În afara acestor depozite la cerere gestionate de sistemul poştal de stat, în majoritatea ţărilor non-anglo-saxone principalele vehicule ale creditului circulant sunt bancnotele şi, într-o măsură mai redusă, depozitele de la Bancă Centrală de Emisiune controlată de stat.

În Statele Unite mulţi patroni plătesc indemnizaţii şi chiar salarii prin emitere de cecuri. În măsura în care beneficiarii preschimbă imediat cecurile în bani lichizi şi retrag întreaga sumă de la bancă, această metodă nu înseamnă decât că povara oneroasă a manipulării de monede şi bancnote este transferată de la casieria patronului la casieria băncii. Ea nu are implicaţii catalactice. Dacă toţi cetăţenii ar proceda în felul acesta cu cecurile pe care le primesc, depozitele nu ar fi substitute monetare şi nu ar putea fi utilizate ca instrumente ale creditului circulant. Ceea ce face ca depozitele să fie ceea ce se numeşte îndeobşte monedă-cec sau monedă depozit este doar faptul că o parte considerabilă a opiniei publice le priveşte ca substitute monetare.

Este o greşeală să se asocieze noţiunii de liberă competiţie bancară imaginea unei stări de lucruri în care toată lumea este liberă să emită bancnote şi să înşele publicul ad libitum. Se invocă adesea dictonul unui american anonim, citat de Tooke: “Liberul schimb în domeniul bancar înseamnă liber schimb în activitatea de escrocare” (“Free trade in banking is free trade in swindling”). Cu toate acestea, libertatea de a emite bancnote ar fi redus considerabil întrebuinţarea acestora, dacă nu ar fi suprimat-o complet. Aceasta este ideea pe care a avansat-o Cernuschi, cu prilejul audierilor comisiei franceze de anchetă asupra activităţior bancare din 24 octombrie 1865: “Cred că ceea ce se numeşte libertate bancară ar avea drept rezultat dispariţia completă a bancnotelor din Franţa. Doresc să acord tuturor dreptul de a emite bancnote, astfel încât nimeni să nu le mai accepte.” [19]

Se poate susţine opinia după care bancnotele sunt mai comode decât moneda metalică, astfel încât întrebuinţarea lor este recomandată de considerente practice. În măsura în care lucrurile stau astfel, publicul ar fi dispus să plătească o primă pentru evitarea inconvenientelor legate de transportul de greutăţi mari de monede în buzunare. Astfel, bancnotele emise [p.447] de bănci a căror solvabilitate era nepusă la îndoială se tranzacţionau cândva cu un mic adaos faţă de moneda metalică. Astfel, cecurile de călătorie sunt destul de populare, deşi băncile care le emit percep un comision pentru această operaţie. Dar nimic din toate acestea n-are legătură cu problema care ne preocupă. Lucrurile acestea nu justifică politicile care urmăresc să convingă publicul să recurgă la utilizarea bancnotelor. Guvernele nu au favorizat întrebuinţarea bancnotelor pentru a le scuti de inconveniente pe doamnele care fac cumpărături. Ideea lor era de a reduce rata dobânzii şi de a deschide o linie ieftină de credit pentru trezoreriile lor. În ochii lor, augmentarea cantităţii de mijloace fiduciare era un mijloc de promovare a bunăstării.

Bancnotele nu sunt indispensabile. Toate reuşitele economice ale capitalismului ar fi existat şi dacă ele n-ar fi apărut niciodată. În plus, moneda depozit poate furniza toate serviciile pe care le furnizează bancnotele. Iar amestecul statului în gestionarea depozitelor băncilor comerciale nu poate fi justificat prin pretextul ipocrit că sărmanii salariaţi şi fermieri ignoranţi trebuie să fieprotejaţi împotriva bancherilor cei răi.

Însă, se pot întreba unii, cum rămâne cu posibilitatea cartelizării băncilor comerciale? Oare n-ar putea băncile să se înţeleagă între ele în vederea expansiunii nelimitate a emisiunilor lor de mijloace fiduciare? Obiecţia aceasta este ridicolă. Câtă vreme publicul nu este lipsit, prin intervenţii guvernamentale, de dreptul de a-şi retrage depozitele, nici o bancă nu-şi poate risca bunăvoinţa de care dispune prin înţelegeri cu bănci a căror reputaţie nu se ridică la acelaşi nivel. Nu trebuie să uităm că orice bancă care emite mijloace fiduciare se află într-o poziţie mai degrabă precară. Atuul său cel mai preţios este reputaţia. Ea este condamnată la faliment îndată ce se nasc îndoieli cu privire la credibilitatea şi solvabilitatea ei ireproşabilă. Pentru o bancă care se bucură de un bun renume ar fi o sinucidere să-şi lege numele de acelea ale altor bănci cu o reputaţie mai proastă. Într-un sistem de liberă competiţie bancară, un cartel bancar ar distruge întregul sistem bancar al ţării. El nu ar sluji interesele nici unei bănci.

Cel mai adesea băncilor cu o bună reputaţie li se reproşează conservatorismul şi îndărătnicia de care dau dovadă când este vorba de expansiunea creditelor. În ochii celor care nu merită credite, această abstinenţă apare ca un viciu. Însă ea este prima şi cea mai importantă regulă pentru gestionarea operaţiunilor bancare în regim de liberă competiţie bancară.

Pentru contemporanii noştri este extrem de dificil să-şi imagineze o situaţie de liberă competiţie bancară, deoarece ei iau amestecul guvernului în activităţile bancare drept de la sine înţeles şi necesar. Însă trebuie să ne amintim că acest amestec guvernamental s-a bazat pe presupoziţia eronată că expansiunea creditelor este mijlocul potrivit de reducere permanentă a ratei dobânzii, fără a dăuna nimănui cu excepţia capitaliştilor cei lipsiţi de scrupule. Guvernele s-au amestecat tocmai pentru că ştiau că libera competiţie bancară asigură menţinerea expansiunii creditelor în limite reduse.

Economiştii pot avea dreptate atunci când afirmă că actuala situaţie a băncilor face ca intervenţia guvernamentală în activităţile bancare să fie recomandabilă. [p.448] Însă această situaţie actuală a băncilor nu este rezultatul funcţionării economiei de piaţă neobstrucţionate. Ea este produsul tentativelor diverselor guverne de a crea condiţiile necesare pentru expansiunea creditelor pe scară largă. Dacă guvernele nu s-ar fi amestecat niciodată, atunci utilizarea bancnotelor şi a monedei-depozit ar fi fost limitată la acele segmente ale populaţiei care ştiu foarte bine cum să distingă între băncile solvabile şi cele insolvabile. În acest caz nu ar fi fost posibilă vreo expansiune a creditelor pe scară mare. Numai guvernele sunt responsabile pentru răspândirea extazului superstiţios cu care omul de rând priveşte fiecare bucăţică de hârtie pe care trezoreria sau agenţiile pe care le controlează aceasta au tipărit cuvintele magice: mijloc legal de efectuare a plăţilor (legal tender).

Amestecul guvernului în actuala configuraţie a întreprinderilor bancare s-ar putea justifica, dacă obiectivul său ar fi de a pune capăt situaţiei nesatisfăcătoare, împiedicând, sau cel puţin reducând orice expansiune suplimentară a creditelor. În fapt, principalul obiectiv alamestecului guvernamental contemporan este intensificarea noilor expansiuni ale creditelor. Politica aceasta este destinată eşecului. Mai devreme sau mai târziu ea trebuie să conducă la o catastrofă.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. Ce facem cu bitcoin-ul … povestea inainteaza … O noua smecherie de facut bani, o noua inventie care nu va prinde sau ce va fi?

    andy · 30 mai 2014, 07:24 · #

  2. Bitcoinul nu e decat o alta pseudomoneda care, insa, are unele avantaje fata de cele “oficiale”, cele monopolizate de stat.

    Unul dintre ele e ca nu poate fi supus … confiscarii.

    Daca postul tau e, asa cum pare, o intrebare despre o eventuala oportunitate de investitie, raspunsul e: fiind la inceput, bitcoinul are o puternica (sic!) componeta speculativa care poate insemna castig. Cu riscul aferent desigur.

    ionut · 31 mai 2014, 19:19 · #

  3. Cred ca teoria Banilor – teoria ban-ului, a monedei, creditului, bancilor comerciale si centrale, a monedei fiduciare – reprezinta una dintre cele mai solide si pertinente (adevarate) teorii ale “scolii austriece” de economie.
    Personal, am apreciat cel mai mult opiniile “austriecilor” despre aceasta marfa sau inventie numita “ban”, moneda ,credit, banca, activitate bancar-financiara in general. Consider ca este un punct forte, redutabil al scolii austriece, unul puternic intre toate teoriile economice in acest sens.

    Filip · 31 mai 2014, 23:40 · #

  4. @ ionut
    In lipsa unui monopol – sa zicem “clasic” , al statului/banca centrala sau al unui grup de negustori/emitenti – bitcoin-ul nu ar putea fi monopolizat sau manipulat?
    Pe masura ce un investitor/posesor detine tot mai multa canitate sau emite tot mai mult … mi se pare un nou silicon-valley boom and crash din anii 90, doar ca la scara internationala. E noua jucarie a IT-stilor amenicanofili. Din punct de vedere al unei teorii economice sanatoase, care poate fi valoarea sa reala?

    Filip · 14 iunie 2014, 09:13 · #

  5. Noutati: securitatea bitcoin s-a dus in Biip!
    Cititi aici

    iosiP · 17 iunie 2014, 01:41 · #

  6. “In lipsa unui monopol – sa zicem “clasic” , al statului/banca centrala sau al unui grup de negustori/emitenti – bitcoin-ul nu ar putea fi monopolizat sau manipulat?”

    Pai tocmai ca lipsa acestui model poate fi o oarece garantie in acest sens, daca tinem cont ca tocmai sistemul actual cu banca centrala a permis monopolizarea (prin agresiune legislativa) de catre stat a domeniului monetar, tocmai (asa e povestea oficiala) pentru a-l feri de posibilele fraude ale emitatorilor privati de moneda. Fapt care a dus la inlocuirea posibilelor fraude din mediul privat cu cea … inerenta, continua si legala, adica tiparnita. Hotarat, statul nu vrea hoti/talhari: uraste competitia!

    Altfel, conform teroriei regresiei monetare, bitcoin-ul nu este decat o alta pseudomoneda, nefiind marfa, adica nevand nici un fel de valoare non-monetara.

    ionut · 18 iunie 2014, 09:37 · #

  7. @ionut,

    Conform teoriei regresiei monetare, niciuna dintre monedele actuale nu exista. Cu toate acestea, le acceptam – ce-i drept, fortat – dar BTC are macar avantajul de a fi acceptat benevol, si de a nu fi supus inflatiei (sau controlului centralizat).

    iosiP · 25 iunie 2014, 03:33 · #

  8. @iosiP

    E acceptat benevol tocmai ca alternativa mai buna la cele impuse prin agresiune. Daca agresiunea monetara ar disparea, ar disparea si bitcoinul pentru ca n-ar mai concura cu celelalte pseudomonede, ci cu o moneda reala (marfa).

    ionut · 29 iunie 2014, 11:02 · #

  9. @ionut,

    Cred ca nu are sens sa reluam discutia despre metalele pretioase folosite ca moneda – daca vrei, “let’s agree to disagree” asupra subiectului.
    Poate sa ti se para straniu dar pentru mine aurul nu are valoare ne monetara: singurele obiecte facute din acest metal pe care le am sunt verigheta, un medalion de la (stra)bunici – pe care, de altfel, nu-l port – si un ceas, pe care l-am luat in varianta Au doar pentru ca varianta din otel nu se fabrica iar varianta din Pt ar fi costat doi-trei rinichi… si tot imi pare rau ca nu am reusit sa gasesc modelul din Au alb!

    iosiP · 5 iulie 2014, 18:55 · #

  10. “Poate sa ti se para straniu dar pentru mine aurul nu are valoare ne monetara”

    Atunci poate imi poti raspunde la o intrebare: in cazul abolirii agresiunii statului in domeniul monetar, ce ai prefera (in ce ai avea incredere): o pseudomoneda (“hartii” pe post de bani sau chiar “pseudomonede virtuale) sau o moneda reala – marfa? Si in ce moneda crezi tu ca s-ar desfasura tranzactiile in acest caz, intre cele 2 alternative?

    ionut · 8 iulie 2014, 10:41 · #

  11. @ionut
    Nu stiu, dar vorba ta: piata va decide! Prin urmare, ce rost are sa aleg in conditiile in care nici macar nu stiu intre ce anume voi avea de ales?

    iosiP · 10 iulie 2014, 04:16 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)