L-am ascultat aseară, la una dintre Serile Mises, pe Octavian Bădescu, fost profesor de economie, antreprenor și ex-manager la divizia de curierat a Poștei Române. Tema discuției a fost managerul privat la stat, iar experiența domnului Bădescu este cu atât mai interesantă cu cât s-a și încheiat deja.
Cum s-ar spune deci, vorbește mai detașat. Din punctul ăsta de vedere, ar fi fost o ocazie bună pentru un ziarist preocupat de o temă care ține ocupate mai toate paginile ziarelor economice. După numai patru luni de activitate a renunțat la poziția pe care o ocupa, experiența fiind pe alocuri, spune el, “traumatizantă”. Pe mine unul m-a ‘sedus’ experiența sa, dar și maniera în care a decis să accepte provocarea de a fi managerul unui colos în picaj.
Dar evident că nu asta m-a determinat să dedic și câteva rânduri evenimentului. Ci mai degrabă faptul de a fi asistat la o premieră. Este prima oară când aud un manager echipat binișor cu argumente economice de bun simț. Toată expunerea domnului Bădescu a fost o mostră de ‘gândire pe cont propriu’ fără inputuri demagogice, populiste sau postulate etatiste.
Hai să vedem și ce a spus, ca să nu risc să intru în catalogul elogiului fără fond. Discursul s-ar putea rezuma după înțelegerea mea la trei puncte tari, în ordinea următoare. Expun punctele cu mici descrieri la fiecare, după cum îmi amintesc.
I. problema Poștei Române și în general a tuturor companiilor de stat: o problemă de acționariat (proprietate) și NU de management
Deși managerii la Poșta Română sunt privați, adică provin din mediul privat, aceasta nu schimbă cu nimic problema de fond. Cine are bugetul? Cine decide cu privire la investiții? Elementar, acționariatul, cine altcineva?! Acționar în cazul Poștei Române este Ministerul telecomunicațiilor, adică, chipurile, noi toți. De ce chipurile? Păi, există vreo AGA a poporului român care să decidă în privința Poștei? Nu. Atunci e în regulă să confunzi voința Ministerului cu voința poporului? Nu. Bun! Mergem mai departe. De ce nu este și nu va fi niciodată un ministru (de a cărui decizie depinde soarta oricărei companii de stat) interesat de succesul sau eșecul unei astfel de companii?
Domnul Bădescu identifică foarte corect trei motive:
1. ministrul n-a ajuns in acea poziție ca urmare a competențelor specifice domeniului în care activează compania, ci ca urmare a unei numiri făcute de organizația ‘Partidul Politic’,
2. ministrul nu obține beneficii, dividente dacă aceasta are succes, și nici nu pierde nimic dacă este în picaj (nu există un sistem al stimulentelor, tip bățul&zăhărelul)
3. nu va avansa vreodată în cariera lui politică (europarlamentar sau altceva) făcând bine companiei de stat, ci prin prisma puterii organizației ‘Partidul politic’.
Altfel spus, ‘statul trebuie să iasă din acționariatul tuturor companiilor’, inclusiv din cele despre în care în mod fandosit spunem că sunt de ‘interes strategic’. Pe linia distincției elementare voința ministerului nu e totuna cu voința poporului “interesul este strategic pentru buzunarele celor care administrează direct, nu pentru noi”. Atenție! Problema nu este a naturii umane, ci instituțională, de sistem. Nu e vorba de oamenii nepotriviți sau imorali în sine, ci de operaționalizarea unui sistem defect, handicapat.
Într-un sistem în care pentru pierderi și defecțiuni nu “cade nici un singur cap”, nu există decât sancțiunea morală. Când nu suporți direct din buzunarul tău pierderile, de ce te-ai îngriji de ele? Pierderile Poștei Române sunt suportate de contribuabili. Oare ar fi ei de acord cu plata acestor pierderi? Faptul că ele sunt distribuite la nivelul întregii societăți, le face mai greu vizibile, altminteri greu de crezut că am accepta dacă statul ne-ar confisca câteva zeci de euro lunar, pentru plata pierderilor sau datoriilor unora dintre noi, iresponsabili.
Și cum sistemul e handicapat, plecarea din el, boicotarea lui e o necesitate morală. De ce? Pentru că a rămâne în interior criticând că planul de management privat nu poate fi pus în aplicare ar genera considerații de tipul “Păi nu știai în ce te bagi? De ce ai acceptat?” și, în aceeași logică, a rămâne în interior complăcându-te în absența rezultatelor e interpretabil ca “Aha! Știai că nu poți face nimic, dar ai stat să-ți umfli conturile cu salarii, nu?”.
Interesant de menționat este că domnul Bădescu, a propus CA-ului să-i fixeze un salariu lunar de 1 euro, astfel încât să mai taie puțin din lozinca sindicală, și-așa fiind multe alte probleme. Cererea nu a fost acceptată, fiind privită chiar cu suspiciune. De asemeni, încercarea de a-și construi propria bucățică (PrioriPost) în regim independent și cu posibilitatea de a utiliza resurse operaționale din compania mamă a fost iarăși o strategie ‘prea reformistă’. În spusele sale, parafrazându-l pe Caragiale, “să se revizuiască primim, dar să nu se schimbe nimic”. Apoi, dacă e vorba de schimbare, încep dileme de tipul “Dar de ce să înceapă cu mine? Dar de ce așa?”. Oricum, viziunea domnului Bădescu despre reformarea Poștei cam asta a fost. Fiecare manager “își ia o bucățică și face curățenie în ea”. Curățenia pe bucăți arată însă murdăria existentă, motiv pentru care hai mai bine s-o lăsăm așa.
Iată un indiciu despre dezastrul din Poșta Română: vânzări de 250 mil. euro, din care cheltuieli cu salarii 200 mil.euro. Dimensiunea plevușcăi (angajați neperformanți) se pare că e considerabilă, deci clar este o problemă, mai ales că în piață, maxim 25% sunt cheltuielile cu salarii. Nu-i bai, nu-i dăm afară, că zice-se apare șomajul, las că-i ținem, plătesc contribuabilii pentru neperformanța lor, de dragul unor cifre corecte politic marca INS. Sau îi dăm, dar cu salarii compensatorii pentru nici mai mult nici mai puțin de 36 de luni. Așa zice sindicatul că e ‘corect’. Lăsând la o parte ironia, ceea ce e grav în legătură cu această politică salarială (impusă de către sindicat – atenție! – pe temeiul legislației) nu e doar că pur și simplu nu ai un drept să ți se plătească timpul liber și să nu produci nimic, ci și că îi poate determina pe cei buni, performanți să părăsească compania. Deci dacă există vreo metodă prin care un dram de oameni buni, interesați să fie productivi (cum am înțeles de la domnul Bădescu că există la Poștă) pot fi determinați să plece, aceasta este ‘salariul compensatoriu’, oferta putând fi aproape “de nerefuzat”.
Concluzia este că afecțiunea de care suferă compania Poșta Română (și toate celelalte companii de stat) este una severă, de fond. Iar managementul privat este frecție la picior de lemn, zic eu. Domnul Bădescu spune că e ca și cum mă pui să curăț niște ferestre la o casă, a cărei fundație nu există sau e prost făcută. Rezolvă fundația, și apoi trecem și la lustruit ferestre. Ei bine, fundația a rămas, dar domnul Bădescu a plecat. De unde? Dintr-o înțelegere, despre care acum are serioase dubii că poate ascunde o intenție bună, autentică.
II. există sau nu un interes autentic de a rezolva problemele acestor companii?
Când vezi că lucrurile stau pe loc de când ai fost pus manager, începi să-ți pui problema și în acest fel. Poate nu am înțeles eu bine deal-ul la început, poate am mizat prea mult pe buna-credință a tuturor celor implicați. În orice caz, cu excepția unui PrioriPost adus la 10 mil. euro vânzări, din care doar 3 mil. euro cheltuieli cu salarii (sesizați deci diferența față de compania mamă), lucrurile nu prea s-au schimbat.
După cum înțeleg că a mai fost întrebat domnia sa, “Măi Octaviane, tu vrei să salvezi Poșta, dar te-ai întrebat dacă Poșta vrea să fie salvată?”, tot așa a început și auto-interogația. Ipoteza adusă în discuție, extrem de interesantă și, zic eu, plauzibilă, oare nu cumva e și o încercare de “discreditare a managementului privat”? Îi punem, dăm cu ei de pământ că oricum n-au libertate de decizie, după care venim și spunem că “Uite, cu sau fără management privat, nu face diferența”.
Bine, bine, o fi, dar care să fie scopul? Să fie discreditarea scop final? N-ar fi cu totul și cu totul imposibil, dar până una alta, dacă ne punem mintea la contribuție, pot exista și alte scopuri, pe termen scurt așa, mai ‘pragmatice’. Spre exemplu, datoriile companiilor de stat nu mai pot fi șterse cu una cu două (zice FMI-ul), ci doar dacă se află în proces de privatizare, altfel intră la ajutor de stat, care chipurile nu e permis. De ce chipurile? Pentru că împărțelile ajutor vs. non-ajutor sunt arbitrare. Și-atunci, hai mai bine să ne facem că privatizăm, noi, adică ministerul împreună cu sindicatele, mai ștergem din datorii (a se citi, creștem taxele și impozitele, dar nu cu scopul ăsta ci unul ‘nobil’, social) și o lăsăm așa, într-o inerție.
Spre deosebire de o firmă privată, unde sindicatul are și el un interes ca acea firmă să obțină profituri, în cazul uneia de stat, interesul sindicatului este să-și păstreze privilegiile transferând cât mai mult din costuri acționarului faptic (Ministerul, chipurile poporul). De ce? Simplu, acesta poate oricând plăti. Cerința specifică reală pentru jobul de creator și/sau colector de taxe fiind capacitatea de a-l convinge pe cel taxat că este în interesul lui. Scopul va scuza mijloacele, iar înțepătura nici nu va durea foarte tare. Dacă lucrurile stau așa, atunci experiențele cu Oltchim, CFR și Poșta devin mai clare, mai ușor de înțeles.
III. un diagnostic de antreprenor cu privire la ‘mentalitatea’ economică contemporană
“Electorul e structural de stânga” spune domnul Bădescu. Încă de la momentul ‘liberte, fraternite, egalite’ s-a putut observa acest lucru. Din acestea trei, se pare că oamenilor le-a plăcut la maxim ultima lozincă, disprețuindu-le în același timp pe primele două. E oarecum firesc, întrucât oricum primele două o exclud natural pe a treia, și reciproc.
Deci nu-i convingi cu viziunea liberală (apropos, inexistentă în RO și nu numai) așa ușor. Trebuie explicat pentru profilul unui om de stânga. Bunica te întreabă când te duci la ea în curte, când îi vine pensia, ea asta așteaptă, persoanele defavorizate te întreabă când vin ajutoarele sociale ș.a.m.d. Trebuie explicat încet, încet că sărăcia sau teza defavorizării sociale au explicații instituționale, nu naturale. Adică, oamenii trebuie să înceapă să se gândească (voluntar, desigur) dacă nu cumva statul este cel mai mare inamic, și nu așa cum se declară.
E plauzibil? Cam da, interesul statului/politicianului sunt voturile, dar nu orice voturi, ci în special cele care se pot obține ieftin. Voturile pensionarilor și ale celor care primesc ajutoare sunt voturi ieftine, ei sunt ținuți într-o captivitate. A le conferi libertatea de a deveni responsabili (așa cum s-au născut toți de altfel), gânditori pe cont propriu, beneficiarii propriilor ‘sudori’, i-ar face prohibitiv de scumpi, iar ideologia pro-etatistă ar cunoaște un declin. Ne dorim asta?
Mai multe detalii și articole despre domnul Octavian Bădescu, în articolele sale scrise pe Wall-Street.ro dar și pe pagina de web personală www.badescu.ro
Pentru detalii și analize legate de lumea antreprenoriatului vă invit să aruncați un ochi și peste blogul lui Claudiu Vrînceanu.
[Preluat de pe blogul autorului, Sound Economics.]
