Cumpăraţi-mi sofismele! Nu am vândut nici un pic de etatism azi.

Tudor Smirna · 10 octombrie 2013

Doi consilieri guvernamentali au ieşit recent la rampă cu îndemnuri la plata taxelor. Argumentele aduse sunt de două tipuri. Ne merge rău pentru că, în primul rând, nu ţintim la o pondere mai mare a statului în economie (buget/PIB), apoi pentru că stăm prost la eficienţa colectării a taxelor.

Să începem cu eficienţa colectării. Spune domnul Socol:

Privind spre raportul anual al Consiliului Fiscal publicat luna trecută, se pot trage câteva concluzii asupra stării colectării veniturilor în anii ce au trecut: „indicele de eficienţă a colectării aferente TVA a fost în anul 2012 de 57%. Altfel zis, chiar dacă există o cotă standard de TVA de 24%, statul a colectat la o cotă implicită de taxare de 13,7%, nivel mai mic cu aproximativ 10 puncte procentuale. România a colectat în 2012, 8,5% din PIB din venituri din TVA (execuţie ESA95). Într-un clasament al statelor ECE, ne aflăm din perspectiva indicelui de eficienţă aferent TVA deasupra unor ţări ca Polonia, Letonia sau Slovacia, dar sub Bulgaria, Cehia, Estonia, Ungaria sau Slovenia”. La colectarea impozitului pe profit „indicele de eficienţă a colectării aferente impozitului pe profit în România a fost în 2012 de 21%, rata implicită de impozitare fiind de 3,3%, mult sub rata standard, de 16%” iar in ceea ce priveste colectarea impozitului pe venit „gradul de eficienţă a colectării impozitului pe venit a fost de 88% (o rată implicită de impozitare de 14%), România ocupând poziţia a doua în clasamentul ţărilor ECE, după Bulgaria (107%), dar înaintea Cehiei (58%), Letoniei (75%), Estoniei (76%), Poloniei (74% în 2011), Ungariei (77%), Lituaniei (85%), Slovaciei (62%) şi Sloveniei (62%) – România are şi al doilea cel mai redus nivel al ratei de impozitare a venitului”.

Presupoziţia în această analiză este cea de la primul argument de mai sus, anume că o pondere mai mare a statului în economie este de preferat. Dar dacă nu este aşa? Dacă de fapt e mai bine să avem o pondere mai mică a statului în economie? Atunci nu ar fi nici o problemă. Eficienţa se poate atinge prin decret şi România poate ajunge peste noapte în fruntea clasamentelor pomenite mai sus.

Pentru început, dacă vrem să depăşim randamentele de peste 100% la colectare ale Bulgariei, am putea să plusăm faţă de „preferinţele” demonstrate ale plătitorilor de taxe şi să stabilim TVA la 10%, impozitul pe profit la 3%, impozitul pe venit la 12%. Cel puţin pe termen scurt, piaţa va fi surprinsă dând statului mai mult decât i se impune. Nu ar fi asta o veste bună? Iată genul de schimbare a cadrului legislativ care ar fi cerută cât mai des. Făcând aşa, pentru consilierii guvernamentali dispare grija eficienţei colectării, fără ca veniturile reale să scadă practic faţă de situaţia actuală şi rămâne grija eficientizării administrării acestor venituri. Vor avea mai mult timp pentru nişte soluţii demne de educaţia lor înaltă, la care revin imediat.

Acum, trecând la discuţia ponderii statului în economie, cred că nu e greu de înţeles un fapt simplu. Economia produce, statul ia din economie şi redistribuie. Şi o face ineficient. Capitalul acumulat cu eforturi mari şi chivernisit prin iniţiativele antreprenoriale în slujba adevăratelor dorinţe ale consumatorilor, pe care aceştia le validează cedându-şi veniturile preţioase, este pur şi simplu risipit cu nepăsare şi chiar cu neobrăzare pe canalele inerent politice ale statului. Stat nepolitizat este o contradicţie în termeni.

Dar de unde vine atunci aparenta prosperitate a naţiunilor vestice care au ponderi considerabile ale veniturilor şi cheltuielilor bugetare în PIB? În cuvintele Ioanei Petrescu:

Totuşi, conform Eurostat, România a colectat venituri în valoare de numai 33,5% din PIB anul trecut. În Uniunea Europeană, numai Lituania şi Slovacia au colectat mai puţin decât noi ca procent din PIB. La polul opus stau ţări ca Danemarca cu 55,3% din PIB, Finlanda cu 54,4% din PIB şi Franţa cu 51,8% din PIB. România cheltuieşte numai 36,4% din PIB pe bunuri şi servicii publice. Numai Bulgaria şi Lituania cheltuiesc mai puţin decât noi în Uniunea Europeană. Ţările care încasează mai mult la buget cheltuiesc mai mult pe bunuri şi servicii publice: Franţa cheltuieşte 56,6% din PIB, Finlanda 56,6% şi Danemarca 59,4%. Cu venituri atât de mici, România nu poate cheltui destul pe asistenţă socială şi nu poate oferi o viaţă la nivelul celei din Finlanda (locul 15 în clasamentul calităţii vieţii celor în vârstă) şi Danemarca (locul 17).

Răspunsul este simplu. O corelaţie nu este o cauzalitate. Faptul că acele state îşi permit luxul semisocialismului nu stă la originea prosperităţii lor, ci faptul că au în spate o tradiţie de zeci şi sute de ani de acumulare a bunăstării prin procese de piaţă liberă. Până la începutul secolului XX, Occidentul nu auzise de ponderi ale statului în economie de peste 10%, şi de aici i se trage bogăţia şi puterea, nu din redistribuţionismul actual. În plus, o astfel fiscalitate ridicată este compensată în unele cazuri de lipsa reglementărilor pentru a face viabilă măcar menţinerea capitalului prin procese de producţie pe piaţa liberă. În România nu este cazul: pe lângă ambiţiile bugetare, statul român practică reglementări dintre cele mai minuţioase şi draconice.

Nu este o întâmplare faptul că statele est-europene nu îşi permit fiscalitatea celor occidentale. Ele nu stau decât pe fragile economii emergente care au nevoie să acumuleze „stratul de grăsime” capitalistă pe care să îl ardă apoi statul. Nu este vorba de zgârcenia plătitorilor de taxe faţă de stat, ci de o rezistenţă disperată pentru supravieţuire. Judecarea situaţiei trebuie să se facă contrafactual: unde ar fi oare acum Franţa, Finlanda sau Danemarca fără aceste lanţuri fiscale care le atârnă de gât? Fără poverile statelor asistenţiale care atrag irezistibil mase de imigranţi dornici să trăiască pe spatele unor popoare prea cinstite, cu complicitatea unor politicieni prea orientaţi către termenul scurt?

Mai mult, dacă sofismul de mai sus nu ar fi sofism ci argument corect, atunci de ce să fie slăbit cu exemplele căldicele de mai sus? De ce nu dăm exemple tari cu bugete spre 100% din PIB? România comunistă cât colecta? Rusia sovietică? Coreea de Nord, Venezuela sau Cuba unde se află? Cum o duc pensionarii lor?

În fine, este adevărat că pensionarii sărăciţi sunt o grea povară a României, dar ea nu este creată de economia evazionistă, ci de sistemul de pensii, care este unul de stat, cu consecinţele de rigoare. După decenii întregi de risipă deşănţată şi iraţionalitate economică plenară, este ironic că un consilier şcolit în Occidentul cel prosper vine cu soluţia adâncirii şi mai mari în practica sărăciei.

Dar şi acest lucru are o explicaţie. Faptul că de la Harvard vine socialismul nu e un lucru câtuşi de puţin nou. Ludwig von Mises argumentează că tocmai prin educaţia elitelor în Vest a venit blestemul asupra naţiunilor subdezvoltate:

În ultima jumătate a secolului XIX cei mai inteligenţi dintre patrioţii naţiunilor subdezvoltate au privit la contrastul dintre condiţiile nesatisfăcătoare ale propriilor ţări şi prosperitatea Occidentului. Nu au putut evita concluzia că europenii şi americanii au reuşit mai bine decât popoarele lor în lupta cu penuria şi înfometarea. Pentru ei a devenit prioritar să îşi aducă popoarele la fel de prospere ca cele ale Occidentului. Aşa că i-au trimis pe tinerii de elită la universităţile europene şi americane pentru a studia ştiinţa economică şi a afla astfel secretul creşterii nivelului de trai. Indieni, chinezi, africani şi membrii altor naţiuni înapoiate aglomerau sălile de curs, ascultând cu atenţie la ceea ce aveau de spus faimoşi profesori britanici, americani, sau germani.

Iar asta este ceea ce aceşti profesori – marxişti, fabieni, veblenieni, socialişti de catedră, adepţi înfocaţi ai omnipotenţei statale şi ai planificării plenare, propovăduitori ai inflaţiei, deficitelor bugetare şi taxării confiscatorii – i-au învăţat pe studenţi: individualismul fără scrupule, politica laissez-faire şi iniţiativa privată sunt cele mai mari rele care se pot abate asupra omenirii. Ele i-au îmbogăţit pe câţiva baroni jefuitori şi au condamnat masele oamenilor decenţi la sărăcire şi degradare accelerate. Însă, din fericire, evul întunecat al capitalismului se aproprie de final. Oamenii nu se vor mai lăsa prostiţi de doctrinele calpe ale lingăilor burgheziei, apologeţii depravaţi ai unei ordini sociale vădit nedrepte. Noi, adepţii neînduplecaţi ai justiţiei şi bogăţiilor pentru toţi, am pulverizat pentru totdeauna erorile şi sofismele autorilor ortodocşi. Statul Asistenţial va oferi prosperitate şi securitate pentru toată lumea. Ştiinţele economice ale abundenţei şi plenitudinii vor înlocui ideile economice bazate pe raritate. Producţia pentru folosinţă va înlocui producţia pentru profit. Va veni vremea eliberării din nevoi, adică fiecare va primi tot ce doreşte.

Aceşti profesori nu au menţionat niciodată truismul – în opinia lor, de o absurditate evidentă – că nu există alte mijloace de îmbunătăţire a condiţiilor oricărei naţiuni sau a întregii omeniri decât creşterea cotei de capital investit pe persoană. Dimpotrivă. S-au întrecut în prezentarea dogmei keynesiene a pericolelor economisirii şi acumulării de capital. Nu s-au referit niciodată la faptul că natura – nu capitaliştii – a făcut ca mijloacele de susţinere a vieţii umane să fie rare. În opinia lor, Statul avea la dispoziţie fonduri inepuizabile din care guvernarea putea cheltui fără limită. Nici până în ziua de azi nu au înţeles că impozitarea progresivă a epuizat acest aparent surplus în toate celelalte ţări şi că îl va epuiza chiar şi în Statele Unite în curând.

Îndoctrinaţi cu aceste principii, absolvenţii universităţilor occidentale s-au întors în ţările lor şi au încercat să aplice ceea ce învăţaseră. Erau sincer convinşi că pentru a crea prosperitate pentru toţi nu trebuia nimic altceva decât aplicarea formulelor pseudo progresivismului occidental. Credeau că industrializarea înseamnă sindicate, salarii minime obligatorii şi ajutoare de şomaj, şi că schimbul şi comerţul înseamnă controale de toate felurile. Doreau să naţionalizeze înainte de a fi permis afacerilor să construiască fabrici şi întreprinderi care să poată fi expropriate. Vroiau să ofere un nou aranjament corect în ţări a căror problemă era tocmai aceea că nu cunoscuseră ceea ce azi este dispreţuit ca aranjamentul cel vechi şi incorect.

[Articol publicat şi în Wall-Street]


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. Eu unul tot nu inteleg de ce (si de unde pana unde) e neaparat necesar sa se stranga la buget sumele astea. Cum s-a calculat ca bugetul tre’ sa fie de atatia lei? S-a reusit oare, intre timp, depasirea insurmontabilitatii problemei imposibilitatii calcului economic in socialism si nu stiu eu?

    In al 2-lea rand mai e un aspect ce “miroase” a manipulare. Dupa 1989 incoace, maximul ce s-a strans la buget (indiferent de forma, felul si numarul impozitelor) a fost cam 32% din PIB. In timp ce bugetul a fost “decretat” la o valoare de 40% din PIB (bine, in visele umede ale birocratilor statului tre’ sa tindem spre acel 50% sau mai mult din “tarile dezvoltate”). Ni se tot arunca in fata minciuna asta, anume ca, daca toata lumea si-ar plati constiincioasa taxele, am avea si drumuri mai multe si mai bune si spitale si scoli etc (se omite voit faptul ca, la acest nivel al poverii fiscale totale, peste 99% dintre agentii economici ar falimenta!). Pai, onor guvernantii chiar au avut acei bani la dispozitie: nu i-au jefuit prin taxare, au turat tiparnita sau s-au imprumutat! In conditiile astea, unde-s scolile, spitalele, drumurile?

    In al 3-lea rand se vine cu o alta minciuna: intai sa reusim noi sa crestem (spre 100%) niveul de colectare, ca, pe urma, putem sa si scadem taxele! Pai, frumuseilor, de ce v-am crede? Daca ati reusi, in conditiile poverii fiscale actuale (de peste 70%), sa va apropiati de un grad de colectare de 100%, de ce ati mai scadea ulterior taxele??

    ionut · 5 noiembrie 2013, 12:08 · #

  2. Aici este si un pic de …. fanatism anarho-capitalist, de maniera clasica.

    Filip · 21 ianuarie 2014, 18:32 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)