Informaţia: adevăr şi fals

Murray N. Rothbard · 30 aprilie 2013

[Acesta este capitolul 16 din Etica libertăţii. Traducere şi note adiţionale de Cristian Comănescu.]

Teoria drepturilor de proprietate pe care am prezentat-o poate fi întrebuinţată pentru a descurca ghemul încurcat de probleme complexe care gravitează în jurul chestiunilor legate de informaţie, adevăr şi fals şi de răspândirea acestei informaţii. Spre exemplu, are Smith dreptul de a tipări şi a răspândi afirmaţia că „Jones este un mincinos”, sau că „Jones este un hoţ condamnat”, sau că „Jones este un homosexual”? (Ceea ce ne interesează, din nou, este dreptul lui Smith, nu moralitatea, sau estetica exercitării de către el a acestui drept.) Există trei posibilităţi logice în legătură cu adevărul acestui fel de afirmaţii: (a) afirmaţia referitoare la Jones este adevărată; (b) afirmaţia este falsă şi Smith ştie că este falsă; sau, mai realist, (c) adevărul sau falsitatea afirmaţiei aparţin unei zone neclare, care nu este cognoscibilă cu certitudine şi cu precizie (de exemplu, în cazurile de mai sus, dacă cineva este sau nu un „mincinos” depinde de numărul şi de gravitatea seriei de minciuni pe care le-a spus persoana respectivă şi de pragul considerat definitoriu pentru categoria de „mincinos” – o chestiune în legătură cu care judecăţile particulare este firesc să difere).

Să presupunem că afirmaţia lui Smith este întru totul adevărată. Pare limpede, în acest caz, că Smith are tot dreptul să tipărească şi să răspândească afirmaţia. Într-adevăr, drepturile lui de proprietate îi permit să facă aceast lucru. Desigur, drepturile de proprietate ale lui Jones îi permit şi lui să încerce, la rândul său, să respingă această afirmaţie. Actualele legi referitoare la calomnie fac ca acţiunea lui Smith să fie ilegală dacă este întreprinsă cu intenţie „duşmănoasă”, chiar dacă informaţia ar fi adevărată. Dar, cu toate acestea, fără îndoială că legalitatea sau ilegalitatea nu ar trebui să depindă de motivaţia actorului, ci de natura obiectivă a acţiunii. Dacă o acţiune este obiectiv non-invazivă, atunci ea ar trebui să fie legală, indiferent de intenţiile prietenoase sau duşmănoase ale actorului (deşi acestea din urmă pot foarte bine să fie relevante pentru moralitatea acţiunii). Iar lucrul acesta se adaugă la dificultăţile evidente legate de determinarea în sens legal a motivaţiilor subiective ale individului pentru o anumită acţiune.

Cu toate acestea, cineva poate susţine că Smith nu are dreptul să tipărească o asemenea afirmaţie, deoarece Jones are „dreptul la viaţă privată” (un drept „al omului”), pe care Smith nu are dreptul să-l încalce. Dar există într-adevăr un asemenea drept la viaţă privată? Cum este posibil aşa ceva? Cum este posibil să existe un drept care să-l împiedice cu forţa pe Smith să răspândească informaţia pe care o posedă? Fără îndoială că nu poate exista un astfel de drept! Smith este proprietarul propriului său corp şi, prin urmare, are un drept de proprietate asupra deţinerii cunoştinţelor din interiorul capului său, printre care se numără şi informaţiile sale despre Jones. Aşadar, el are dreptul suplimentar de a tipări şi a răspândi aceste informaţii. Pe scurt, ca şi în cazul „dreptului omului” la liberă exprimare, nu există nimic de felul unui drept la viaţă privată, cu excepţia dreptului fiecărei persoane de a-şi proteja proprietatea împotriva invaziilor. Singurul drept „la viaţă privată” este [122] dreptul fiecărui om de a-şi proteja proprietatea împotriva invaziilor iniţiate de alte persoane. Pe scurt, nimeni nu are dreptul să intre prin infracţiune în casa altcuiva, sau să asculte convorbirile telefonice ale altcuiva. Ascultarea convorbirilor telefonice este, fireşte, un delict, nu datorită vreunei invazii vagi şi nedefinite a „dreptului la viaţă privată”, ci deoarece este o încălcare a dreptului de proprietate al persoanei care este urmărită.

În momentul de faţă, tribunalele fac o distincţie între persoanele „publice”, despre care se consideră că nu au un drept la viaţă privată, care să le scutească de a fi menţionate în presa publică – şi persoanele private, despre care se consideră ca au un asemenea drept. Dar aceste distincţii sunt, cu siguranţă, eronate. Pentru liberal, fiecare persoană posedă drepturi identice asupra corpului şi bunurilor pe care le găseşte, le moşteneşte, sau le cumpără – şi este ilegitim să facem distincţii referitoare la drepturile de proprietate între un grup de oameni şi altul. Dacă ar exista vreun fel de „drept la viaţă privată”, atunci simplul fapt de a fi menţionat frecvent în presă (adică pierderi din trecut ale acestui „drept”) nu ar putea, în nici un caz, justifica despuierea totală a cuiva de acest drept. Nu! Singura alternativă firească este de a afirma că nimeni nu are un aşa-zis „drept la viaţă privată”, sau un drept de a nu fi menţionat în mod public; dar toţi oamenii au dreptul să-şi protejeze proprietatea împotriva invaziilor. Nimeni nu poate deţine un drept de proprietate asupra informaţiei din capul altcuiva.

În ultimii ani, documentele legate de cazul Watergate şi de Pentagon au adus în prim plan întrebări referitoare la viaţa privată, la „privilegiile” ziariştilor şi la „dreptul de a şti al publicului”. De exemplu, ar trebui, oare, ca un ziarist să aibă dreptul de a-şi „proteja sursele de informaţie” la tribunal? Multă lume pretinde că ziariştii au un asemenea drept, făcând această afirmaţie (a) pe baza „privilegiilor” speciale de confidenţialitate de care s-ar bucura, chipurile, ziariştii, avocaţii, doctorii, preoţii şi psihanaliştii şi/sau (b) pe baza „dreptului publicului de a şti” şi, prin urmare, pe dezideratul de maximizare a informaţiei care se răspândeşte în presă. Cu toate acestea, ar trebui să fie limpede, de acum, că ambele afirmaţii sunt nefondate. În ce priveşte ultima afirmaţie, nici o persoană şi nici un grup (deci nici „publicul”) nu au dreptul să ştie nimic. Ei nu au nici un drept la informaţiile pe care alţi oameni le deţin şi refuză să le răspândească. Într-adevăr, dacă un om posedă dreptul absolut la răspândirea informaţiei din capul său, el posedă şi dreptul corolar de a nu răspândi această informaţie. Nu există nici un „drept de a şti”; nu există decât dreptul celui care ştie de a răspândi cunoştinţele sale sau de a păstra tăcerea. De asemenea, nici o categorie profesională particulară, chiar dacă este vorba de ziarişti sau de medici, nu poate pretinde nici un fel de drept deosebit la confidenţialitate, care să nu fie deţinut şi de toţi ceilalţi. Drepturile la libertate şi proprietate trebuie să fie universale.

Soluţia la problema surselor de informare ale ziaristului constă, de fapt, în dreptul celui care ştie – al oricui ar şti ceva – de a păstra tăcerea, de a nu răspândi informaţii, dacă nu doreşte acest lucru. Astfel, nu doar ziariştii şi medicii, [123] ci toată lumea are dreptul să-şi protejeze sursele de informare, să păstreze tăcerea, la tribunal, sau în orice alt loc. Iar aceasta este, efectiv, cealaltă faţetă a monedei precedentelor noastre argumente împotriva puterii de a obliga pe cineva să se prezinte la tribunal. Nimeni nu ar trebui să fie silit să depună vreo mărturie, nici împotriva sa însuşi (aşa cum menţionează al cincilea amendament [din Constituţia SUA]), nici împotriva, sau pentru oricine altcineva. În toată această chestiune focarul răului este însăşi obligativitatea de a depune mărturie.

Există, totuşi, o excepţie de la dreptul de a utiliza şi a răspândi informaţia din capul nostru: anume, dacă ea a fost procurată de la altcineva, ca o proprietate condiţionată, mai degrabă decât absolută. Astfel, să presupunem că Brown îi permite lui Green să-i facă o vizită acasă, unde îi arată o invenţie pe care o ţinuse până atunci secretă, dar numai cu condiţia ca Green să nu facă publică această informaţie. În acest caz, Brown nu i-a acordat lui Green un drept absolut de proprietate asupra informaţiei referitoare la invenţia sa, ci unul condiţionat păstrând pentru el însuşi posesia puterii de a răspândi această informaţie. Dacă Green dezvăluie totuşi cunoştinţele sale despre invenţie în ciuda acestei condiţii, el încalcă dreptul rezidual de proprietate al lui Brown, de a răspândi informaţiile despre invenţie, devenind din acest motiv un hoţ.

Încălcarea dreptului de copyright (conţinut în sistemul de common law) este echivalentă cu încălcarea contractului şi cu furtul de proprietate. Într-adevăr, să presupunem că Brown construieşte o cursă de şoareci mai bună şi o vinde la toată lumea, dar întipăreşte pe fiecare bucată vândută cuvintele „copyright Mr. Brown”. Ceea ce face el, în cazul acesta, este că vinde nu întregul drept de proprietate asupra fiecărei curse de şoareci, ci dreptul de a face cu ea orice, cu excepţia vinderii ei sau a unei copii identice către altcineva. Dreptul de a vinde cursa de şoareci Brown a fost rezervat în perpetuitate de către Brown. Astfel încât, dacă Green, un cumpărător de curse de şoareci, vinde apoi curse de şoareci identice, aceasta reprezintă o încălcare a contractului şi a dreptului de proprietate al lui Brown, deci este o acţiune susceptibiliă de urmărire în justiţie pentru furt. Prin urmare, teoria noastră a drepturilor de proprietate include inviolabilitatea copyright-ului contractual.

O obiecţie larg răspândită sună după cum urmează: în regulă, ar fi o fărădelege din partea lui Green să producă şi să vândă cursa de şoareci [de tip] Brown; dar să presupunem că altcineva, Black, care nu a făcut nici un contract cu Brown, vede din întâmplare cursa de şoareci a lui Green şi apoi trece la producerea şi vânzarea de replici ale acesteia. De ce ar trebui el să fie urmărit în justiţie? Răspunsul este că, exact ca şi în cazul criticii pe care am făcut-o instrumentelor negociabile, nimeni nu poate dobândi un titlu mai cuprinzător de proprietate decât cel care a fost deja cedat sau vândut. Green nu deţinea totalitatea drepturilor de proprietate asupra cursei sale de şoareci, conform contractului său cu Brown, ci numai toate drepturile cu excepţia dreptului de a o vinde, sau de a vinde o replică a ei. Însă de aici rezultă că titlul de proprietate al lui Black asupra cursei de şoareci, proprietatea asupra ideilor din capul lui Black, nu poate fi mai mare decât cea de care se bucură Green [asupra ideilor din capul său] şi, prin urmare, ar fi şi el un violator al proprietăţii lui Brown, chiar dacă nu a încheiat el însuşi efectiv nici un contract.

[124] Desigur, pot apărea anumite dificultăţi legate de impunerea legală a dreptului de proprietate al lui Brown. Este vorba de faptul că, la fel ca în toate cazurile de presupus furt, sau ale altor delicte, orice acuzat este nevinovat până când i se dovedeşte vinovăţia. Ar fi necesar ca Brown să dovedească faptul că Black (Green neridicând probleme) a avut acces la cursa de şoareci a lui Brown şi nu a inventat el însuşi această cursă, în mod independent. Prin natura lucrurilor, despre anumite produse (de exemplu despre cărţi şi picturi) este mai uşor de arătat că reprezintă produsele unice ale unor minţi individuale decât despre altele (de ex. cursele de şoareci).1,*

Dacă, prin urmare, Smith are dreptul absolut de a răspândi informaţii despre Jones (continuăm să presupunem că este vorba de informaţii corecte) şi are şi dreptul corolar de a păstra tăcerea referitor la aceste informaţii, atunci, a fortiori, cu siguranţă că el are şi dreptul să meargă la Jones şi să primească de la el o sumă de bani, în schimbul nerăspândirii respectivelor informaţii. Pe scurt, Smith are dreptul să-l „şantajeze” pe Jones. Ca în toate schimburile voluntare, ambele părţi beneficiază de pe urma unui asemenea schimb: Smith primeşte bani, iar Jones primeşte serviciul nerăspândirii, de către Smith, a informaţiei în legătură cu el, pe care nu doreşte să o vadă ajungând în posesia altora. Dreptul la şantaj rezultă din dreptul general al fiecărei persoane asupra propriului său corp şi asupra propriei sale informaţii, şi al dreptului de a răspândi sau de a nu răspândi această informaţie. Cum ar putea fi contestat dreptul la şantaj?2

Mai mult, după cum a arătat în mod categoric profesorul Walter Block, din punct de vedere utilitarist consecinţele proscrierii şantajului – de pildă ale împiedicării lui Smith de a-i vinde tăcerea sa lui Jones – vor fi de a-l încuraja pe Smith să răspândească informaţia pe care o deţine, deoarece este împiedicat silnic de a-şi vinde tăcerea. Rezultatul va fi o răspândire sporită a informaţiei păguboase, astfel încât situaţia lui Jones se va deteriora de pe urma proscrierii şantajului, faţă de cea de care s-ar fi bucurat dacă şantajul ar fi fost permis.

Block scrie: „Ce anume este şantajul? Şantajul este oferta de a face o tranzacţie; este oferta de a tranzacţiona ceva, de regulă tăcerea, în schimbul altui bun, de regulă bani. Dacă oferta tranzacţiei de şantaj este acceptată, atunci şantajistul păstrează tăcerea, iar şantajatul îi plăteşte suma de bani convenită. Dacă oferta de şantaj este respinsă, atunci şantajistul îşi poate exercita dreptul de liberă exprimare, anunţând, sau dând eventual publicităţii secretul….

Singura diferenţă între bârfitor sau palavragiu şi şantajist este că şantajistul se va abţine de la a vorbi, în schimbul unei remuneraţii. Într-un fel, bârfitorul şi palavragiul sunt mult mai răi decât şantajistul, deoarece şantajistul ne oferă, cel puţin, o posibilitate să-i închidem gura. Bârfitorul şi palavragiul doar spionează şi scuipă „sâmburii”. O persoană care are un secret se va afla într-o situaţie mult mai bună dacă secretul său va ajunge la urechea unui şantajist, dacă ajunge la cea a unui bârfitor sau a unui palavragiu. După cum am spus, în ultimul caz totul este pierdut. În cazul şantajistului, omul cu secretul nu poate decât să câştige, sau, cel puţin, nu va fi într-o situaţie mai rea. Dacă preţul solicitat de şantajist pentru tăcerea lui valorează mai puţin decât secretul, omul care doreşte păstrarea secretului va plăti, acceptând pe cel mai mic dintre cele două rele. El va câştiga diferenţa existentă pentru el între valoarea secretului şi preţul şantajistului. Informaţia nu va fi făcută publică decât în cazul în care şantajistul cere mai mult decât valorează secretul. Dar, în cazul acesta, omul cu secretul nu va fi într-o situaţie mai rea de pe urma şantajistului, decât ar fi fost de pe urma bârfitorului înveterat….Este, prin urmare, cu adevărat dificil să ne explicăm lumina extrem de rea în care este pus şantajistul, cel puţin în comparaţie cu bârfitorul, care de regulă este trecut cu vederea, fiind cel mult uşor dispreţuit.”3

Mai există şi alte probleme, mai puţin importante, în legătură cu scoaterea în afara legii a contractelor de şantaj. În cazul de mai sus, să presupunem că, în loc ca Smith să i se adreseze lui Jones cu o ofertă de păstrare a tăcerii, Jones aude despre informaţia lui Smith şi despre intenţia sa de a o da publicităţii şi i se adresează el acestuia din urmă, cu oferta de a-i cumpăra tăcerea. Oare ar trebui să fie ilegal contractul acesta? Şi, dacă da, de ce? Dar, dacă oferta lui Jones ar trebui să fie legală iar a lui Smith ilegală, oare ar trebui să fie ilegal ca Smith să refuze oferta lui Jones, iar apoi să ceară mai mulţi bani, în schimbul tăcerii sale? Sau, încă, ar trebui să fie ilegal ca Smith să-i dea de ştire în mod discret lui Jones că deţine informaţia respectivă şi că are intenţia să o tipărească, pentru ca apoi să-l lase pe Jones să facă oferta propriu zisă? Dar cum ar putea fi considerată ilegală această simplă anunţare în avans a lui Jones? N-ar putea fi ea socotită un simplu act de curtoazie faţă de acesta? Nisipurile devin din ce în ce mai mişcătoare, iar argumentele pentru scoaterea în afara legii a contractelor de şantaj – îndeosebi cele avansate de liberali, care cred în drepturile de proprietate – devin tot mai fragile.

Desigur că, dacă Smith şi Jones încheie un contract de şantaj, iar apoi Smith îl încalcă, tipărind informaţia în ciuda înţelegerii, atunci Smith [126] a furat proprietatea lui Jones (banii acestuia) şi poate fi urmărit în justiţie, ca şi în cazul oricărui alt hoţ care a comis o agresiune împotriva drepturilor de proprietate ale cuiva, prin încălcarea unui contract. Dar aceasta nu este ceva specific contractelor de şantaj.

Aşadar, atunci când are în vedere sistemul de drept al unei societăţi libere, liberalul trebuie să-i privească pe oameni ca acţionând, la fiecare moment, în cadrul general al drepturilor absolute de proprietate şi al condiţiilor din lumea înconjurătoare. În cazul fiecărui schimb, la fiecare contract pe care îl fac, ei consideră că, în urma efectuării schimbului, se vor afla într-o situaţie mai bună. Astfel, toate aceste contracte sunt „productive”, prin aceea că îi pun pe oameni, cel puţin prospectiv, într-o situaţie mai bună. Şi bineînţeles că toate aceste contracte voluntare sunt legitime şi licite într-o societate liberă.4

Am afirmat, prin urmare, legitimitatea (sau dreptul) lui Smith de a răspândi informaţii despre Jones, de a păstra tăcerea asupra informaţiilor acestea, sau de a încheia un contract cu Jones prin care acesta îşi comercializează tăcerea. Am presupus, până aici, că informaţiile lui Smith sun corecte. Să presupunem, însă, că ele sunt false şi că Smith este la curent cu lucrul acesta (cazul cel mai „rău”). Are Smith dreptul să răspândească informaţii false despre Jones? Pe scurt, ar fi oare „defăimarea” şi „calomnia” ilegale într-o societate liberă?

Se ridică din nou problema cum ar putea fi posibil aşa ceva? Smith posedă un drept de proprietate asupra ideilor şi opiniilor din propriul său cap; el are, deasemenea, dreptul de proprietate de a tipări orice doreşte şi de a răspândi tipăritura** El are dreptul de proprietate de a spune că Jones este un „hoţ”, chiar dacă ştie că lucrul acesta este fals – şi de a tipări şi de a vinde această declaraţie. Ideea contrară, care este actualul temei pentru a desemna defăimarea (în special când este vorba despre afirmaţii false) şi calomnia drept ilegale, este că omul posedă un „drept de proprietate” asupra propriei sale reputaţii, că falsurile lui Smith dăunează acestei reputaţii şi că, pentru acest motiv, defăimările lui Smith reprezintă încălcări ale dreptului de proprietate al lui Jones asupra reputaţiei sale şi trebuie considerate ilegale. Numai că, din nou, la o privire mai atentă, această teorie se dovedeşte eronată. Într-adevăr, după cum am văzut, fiecare om este posesorul propriului său corp; el posedă un drept de proprietate asupra propriului său cap şi asupra propriei sale persoane. Dar, dacă fiecare om este proprietarul minţii sale, el nu poate, prin urmare, să fie proprietarul minţii vreunei alte persoane. Însă „reputaţia” lui Jones nu este nici o entitate fizică, nici ceva conţinut în interiorul său, sau întipărit pe suprafaţa propriei sale persoane. „Reputaţia” lui Jones nu este decât o funcţie de atitudinile şi convingerile subiective înconjurătoare, care sunt conţinute în minţile altor oameni. Dar, dacă acestea nu sunt decât convingeri existente în minţile altora, Jones nu poate, sub nici o formă, să le posede şi să le controleze în mod legitim. Jones nu poate avea nici un drept de proprietate asupra convingerilor şi a minţilor altor oameni.

[127] Să vedem, de fapt, care sunt implicaţiile credinţei în dreptul de proprietate la „reputaţia” cuiva. Să presupunem că Brown şi-a produs capcana sa de şoareci şi că Robinson confecţionează apoi una mai bună. Acum „reputaţia” lui Brown de excelenţă în domeniul curselor de şoareci va scădea rapid, pe măsură ce consumatorii îşi schimbă atitudinea şi sursa de aprovizionare, preferând să cumpere produsul lui Robinson. Oare nu putem spune, în cazul acesta, pe baza principiului subiacent teoriei „reputaţiei”, că Robinson a adus atingere reputaţiei lui Brown – şi nu putem, aşadar, să-i interzicem prin lege lui Robinson de a mai rivaliza cu Brown? Dacă nu, de ce nu? Sau ar trebui să fie ilegal ca Robinson să-şi facă reclamă, pentru a spune lumii că produsul său este mai bun?5 De fapt, cu siguranţă că atitudinile şi ideile subiective ale oamenilor despre o persoană sau produsele sale vor fluctua necontenit şi, prin urmare, este imposibil ca Brown să-şi stabilizeze reputaţia pe cale coercitivă; şi ar fi cu siguranţă imoral şi agresiv faţă de drepturile de proprietate ale celorlalţi să încerce. Este, prin urmare, agresiv şi criminal să se scoată în afara legii atât rivalii cuiva, cât şi defăimările mincinoase, răspândite cu privire la produsul cuiva.

Bineînţeles că putem conveni imediat asupra grosolanei imoralităţi care este răspândirea de defăimări false despre o altă persoană. Dar trebuie, cu toate acestea, să afirmăm dreptul legal al oricui de a face acest lucru. Din punct de vedere pragmatic, şi de această dată situaţia poate să se întoarcă în favoarea persoanei defăimate. Într-adevăr, în situaţia actuală, când calomniile false sunt ilegale, oamenii de rând tind să creadă că toate relatările defavorabile răspândite despre diferite persoane sunt adevărate, „altfel i-ar da în judecată pe calomniatori”. Situaţia aceasta creează o discriminare în defavoarea săracilor, deoarece oamenii mai săraci tind să depună mai puţine plângeri împotriva defăimătorilor. Astfel, reputaţiile oamenilor mai săraci, sau mai puţin avuţi, sunt susceptibile de a suferi mai mult acum, când defăimarea este interzisă, decât dacă ar fi legală. Într-adevăr, într-o societate liberală, deoarece toată lumea ar şti că relatările false sunt legale, ar exista mult mai mult scepticism din partea publicului cititor şi ascultător, care ar solicita mult mai multe dovezi şi ar crede mai puţine relatări defavorabile decât în prezent. Mai mult, actualul sistem discriminează în defavoarea săracilor şi în alt fel. Într-adevăr, în prezent este restricţionată şi propria lor exprimare, deoarece este mai puţin probabil ca ei să răspândească informaţii adevărate dar defavorabile [128] despre cei bogaţi, de teamă că se vor vedea târâţi în procese de calomnie costisitoare. Prin urmare, interzicerea legală a defăimării le dăunează persoanelor cu mijloace limitate în două feluri: făcându-le mai susceptibile să cadă pradă calomniilor şi împiedicând răspândirea de informaţii adevărate despre cei bogaţi.

În fine, dacă oricine are dreptul de a răspândi defăimări mincinoase despre oricine altcineva, atunci, a fortiori, el are desigur şi dreptul de a răspândi acel mare număr de afirmaţii care se află în reguinea de incertitudine, în care nu este limpede sau sigur dacă afirmaţiile respective sunt adevărate sau false.

1 Despre distincţia legală şi filosofică fundamentală între patente şi copyright-uri, a se vedea Murray N. Rothbard, Man, Economy, and State (Princeton, N.J., D. Van Nostrand, 1962, vol. 2, pp. 652-60. De asemenea, Murray N. Rothbard, Power and Market, Kansas City, Sheed Andrews and McMeel, 1977, pp. 71-75. Pentru exemple de invenţii independente ale unui acelaşi produs, a se vedea Colum Gillfillan, The Sociology of Invention, Chicago, Follett Press, 1935, p. 75.

* N.tr.: Pentru o critică viguroasă a ideii de proprietate asupra informaţiei şi a ideilor de proprietate intelectuală derivate din ea, a se vedea online Stephan N. Kinsella, „Against Intellectual Property”. Kinsella arată că singura proprietate care poate fi protejată legal, în conformitate cu principiul de homesteading, este cea asupra corpului şi a obiectelor tangibile dobândite prin apropriere originară, transferuri paşnice sau producţie. Acestea pot fi liber structurate, în limitele respectării egalei libertăţi a celorlalţi, ceea ce exclude orice aşa-zise drepturi asupra informaţiei. Altminteri, ar rezulta că ideile, descoperirile, sau „invenţiile” lui X anulează cumva drepturile de proprietate prealabile ale lui Y. Astfel, în exemplul cursei de şoareci, dacă cineva poate copia cursa de şoareci fără a încheia nici un contract restrictiv prealabil şi fără a încălca proprietatea tangibilă a cuiva, Brown („inventatorul”) nu are nici un drept de a-l opri. Într-adevăr, nu este nevoie de „un drept mai mare decât al cumpărătorului” (Green) asupra cursei de şoareci, cum greşit sugerează Rothbard, ci de faptul că, spre deosebire de cumpărător, imitatorul (Black) nu a acceptat să renunţe la drepturile sale prealabile, de a-şi structura oricum doreşte proprietatea, inclusiv în forma oricărei curse de şoareci – şi de a comercializa rezultatul. Simplul fapt că Brown desoperă un mod specific de a-şi structura proprietatea sa nu limitează dreptul preexistent al celorlalţi de şi-o structura pe a lor la fel. Este adevărat că inovatorul Brown poate condiţiona prezentarea sau vânzarea către Green de semnarea unei clauze, prin care cel din urmă se angajează să-i plătească celui dintâi o anumită sumă dacă survine o anumită situaţie specificată. Dar aceasta nu are nimic de a face cu vreun drept „rezidual” al lui Brown asupra vreunei informaţii, ci este o simplă tranzacţie condiţionată. Acelaşi raţionament face irelevantă distincţia între patente şi copyright-uri, conform căreia primele s-ar referi la descoperiri care pot fi făcute de multiple persoane independent, iar ultimele la „invenţii unice”, care n-ar putea fi decât copiate. Esenţialul este că oricine are dreptul să-şi structureze sau formateze proprietatea oricum doreşte şi acest drept de proprietate nu-i poate fi amputat de felul cum îşi gestionează alţii proprietatea lor, în absenţa unui contract de cedare a sa. Rezultă imediat nulitatea de drept a tuturor presupuselor „drepturi intelectuale”, inclusiv a aşa-ziselor „drepturi” ale lui Brown „asupra ideilor din capul lui Black”. Dacă am admite totuşi, de dragul discuţiei pur academice, invocarea genezei acestor idei din capul lui Black, ca fundament pentru o distincţie fără consecinţe juridice, ar rezulta că trebuie stabilit dacă ideile din capul lui Black sunt rezultatul ideilor din capul lui Green, sau ar fi ajuns oricum acolo (în care caz argumentul „mărimii excedentare” cade). Dar aceasta este în sine o sarcină imposibilă, neexistând criterii obiective pentru a stabili contrafactual ce ar fi existat în capul cuiva, dacă istoria ar fi fost alta.

2 Atunci când am meţionat prima oară pe scurt dreptul la şantaj, în Man, Economy, and State, vol. 1, p. 443, n. 49, am fost asaltat cu o furtună de reacţii abuzive, din partea unor critici care se pare că socoteau că susţin moralitatea şantajului. Este, din nou, vorba despre o nereuşită de a face distincţia fundamentală între legitimitatea unui drept şi moralitatea, sau estetica exercitării acelui drept.

3 Walter Block, „The Blackmailer as Hero”, Libertarian Forum, December, 1972, p. 3. A se vedea şi versiunea din Block, Defending the Undefendable, New York, Fleet Press, 1976, pp 53-54. [A se vedea şi versiunea online în limba română, apărută sub titlul În apărarea indezirabililor, la www.misesromania.org – n.tr.]

4 Pentru o critică a argumentului profesorului Robert Nozick în favoarea scoaterii în afara legii (sau a restricţionării) contractelor de şantaj, a se vedea pp. 248-50, mai jos.

** N.tr.: Să observăm, în prelungirea celor spuse după nota 1 de mai sus, că a doua afirmaţie nu depinde de prima, fiind chiar incompatibilă cu ea: este vorba, de fapt, de dreptul lui Smith de a-şi structura oricum doreşte proprietatea tangibilă non-agresiv dobândită. Orice încercare de a limita acest drept în funcţie de mersul ideilor din capul lui Smith ar încălca, de fapt, drepturile sale anterioare. În plus, datorită lipsei criteriilor obiective pentru a stabili cauzalitatea ideilor din capul lui Smith, limitarea nu s-ar putea face decât pe criterii arbitrare, ad-hoc.

5 Sau, pentru a mai lua un exemplu, să presupunem că Robinson publică o scrisoare de consiliere a investitorilor, în care îşi exprimă opinia că acţiunile unei anumie corporaţii sunt nesănătoase şi probabil vor intra în declin. Drept rezultat al acestui sfat, preţul acţiunilor scade. Opinia lui Robinson a „deteriorat” reputaţia corporaţiei şi i-a „păgubit” pe acţionarii ei, prin scăderea preţului, datorată scăderii încrederii investitorilor de pe piaţă. Oare ar trebui interzise prin lege sfaturile lui Robinson din acest motiv? Sau, pentru a lua încă un exemplu, A scrie o carte; B face o recenzie cărţii, în care scrie că nu este bună, rezultatul fiind o „deteriorare” a reputaţiei lui A şi un declin al vânzărilor cărţii, precum şi al veniturilor lui A. Oare ar trebui, din acest motiv, să fie interzise prin lege toate recenziile negative? Dar acestea sunt implicaţiile logice ale argumentului „proprietăţii asupra reputaţiei”! Îi sunt îndatorat lui Williamson M. Evers pentru exemplul referitor la acţiunile bursiere.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. 1. Cu privire la defaimare
    Este evident ca opinia altora despre X nu ii apartine acestuia.
    Cu toate acestea, ea este rezultatul actiunilor lui X care si-a folosit (construit, organizat) proprietatatea astfel incat ceilalti sa isi formeze o anumita opinie despre el, deci in acest context afirmatiile defaimatoare ale lui Y efecteaza – chiar daca in mod indirect – proprietatea lui X.
    Discutia subiectului este relevanta nu doar cu referire la indivizi ci si (sau mai ales) in contextul unei discutii despre marcile comerciale.

    N.B. Aceeasi argumentatie poate fi folosita si in alte cazuri: de exemplu, X deschide o gradinita iar Y deschide un abator pe proprietatea alaturata. Chiar daca nu exista mirosuri neplacute (sau o alta influenta directa asupra proprietatii lui X) este greu de crezut ca expunerea copiilor la tipetele de agonie ale animalelor sau la imaginea jupuirii si transarii acestora i-ar permite lui X sa isi continue afacerea.

    2. Cu privire la santaj
    Trebuie facuta distinctia intre amenintarea lui X de a dezvalui o informatie care il afecteaza exclusiv pe Y si una care il afecteaza si pe Z.
    De exemplu, daca X ameninta ca va face publica informatia ca Y se imbata in fiecare weekend santajul este acceptabil. I schimb, daca il ameninta ca va face public faptul ca Y detine bunuri dobandite in mod ilegitim (prin furt) de la Z atunci santajul devine ilegitim, intrucat incheierea intelegerii afecteaza proprietatea lui Z.
    Desigur, ramane de discutat cazul in care X stie ca Y se imbata si conduce masina in stare de ebrietate, in conditiile in care nu exista (inca) un pagubit… dar acest subiect este unul mai amplu: opinia libertariana despre riscurile pe care organizarea unei proprietati le creaza altor proprietati.

    3. Despre opiniile lui Stephan N. Kinsella
    Pornim de la exemplul “clasic”: Black inventeaza o noua cursa de soareci si i-o vinde lui Green, dar “vinde nu întregul drept de proprietate asupra fiecărei curse de şoareci, ci dreptul de a face cu ea orice, cu excepţia vinderii ei sau a unei copii identice către altcineva.”
    Conform Kinsella, Green nu poate fi impiedicat sa-si organizeze proprietatea astfel incat sa produca toate piesele componente ale cursei de soareci, sa tipareasca planurile de montaj si sa vanda rezultatul sub forma de “kit”, numindu-l Componente si instructiuni de asamblare pentru o cursa de soareci tip Black.
    Care este legitimitatea unei astfel de actiuni? Sau altfel spus, cand anume inceteaza componentele respective sa fie o colectie de scanduri, arcuri, cuie etc. si devin o copie identica a cursei de soareci?

    iosiP · 2 mai 2013, 14:39 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)