Vigilenţa populară: autentica asigurare a depozitelor bancare

Murray N. Rothbard · 26 martie 2013

[Fragmente extrase din Puterea şi bancherii: Lecţii din America. Traducere de Cristian Comănescu.]

„Asigurarea depozitelor”

[Î]n ciuda sprijinului Fed, sistemul fracţionar de rezerve s-a dovedit fragil, necesitând adăugarea unei noi minciuni în 1933, în vremea aşa-numitului New Deal, când a apărut „asigurarea depozitelor bancare”, exploatând termenul benign „asigurare”, pentru a camufla o escrocherie strigătoare la cer. Când sistemul de economii şi împrumuturi („savings and loan system”, prescurtat S&L) s-a scurs pe sorbul de canalizare la finele anilor 80, „asigurarea depozitelor” la nivel federal de către FSLIC [„Federal Savings and Loan Insurance Corporation” — Corporaţia federală de asigurare a economiilor şi împrumuturilor] şi-a dat în vileag caracterul pur fraudulos. „Asigurarea” nu era decât un paravan de fum şi oglinzi pentru numele neasumat al guvernului federal. Sărmanii contribuabili au acoperit în cele din urmă deficitele sistemului S&L; dar ce ne facem acum cu odată sanctificata FDIC [Federal Deposit Insurance Corporation — Corporaţia federală de asigurare a depozitelor] concepută pentru băncile comerciale şi care acum pare tot mai şubredă, de vreme ce nu posedă nici măcar 1% din volumul enorm de depozite pe care „le asigură“?

Ideea însăşi de „asigurare a depozitelor” este o fraudă; cum ar putea cineva să asigure o instituţie (sistemul bancar cu rezerve fracţionare) inerent insolvabilă şi care se va prăbuşi chiar în clipa în care publicul va înţelege, în cele din urmă, înşelăciunea? Să presupunem că mâine publicul american ar deveni subit conştient de frauda bancară şi s-ar prezenta de dimineaţă în faţa ghişeelor, cerând la unison bani gheaţă. Ce s-ar întâmpla? Băncile ar deveni instantaneu insolvabile, deoarece ele n-ar putea să ramburseze mai mult de 10% din avutul clienţilor înşelaţi. Taxa enormă necesară pentru a acoperi deficitele tuturor este de neconceput. Nu: singurul lucru pe care l-ar mai putea încerca Fed – şi acesta îi stă în putere – ar fi să tipărească suficientă hârtie pentru rambursarea depunătorilor tuturor băncilor. Din nefericire, în situaţia actuală a sistemului bancar, rezultatul ar fi precipitarea imediată a economiei în ororile hiperinflaţiei.

Să zicem că totalul depozitelor asigurate se ridică la 160 miliarde de dolari. Tehnic vorbind, în cazul unei precipitări asupra băncilor, Fed îşi poate exercita puterile pe care le are în stare de necesitate, tipărind cei 160 miliarde de dolari în bani gheaţă, pentru a-i înmâna FDIC-ului spre rambursarea depunătorilor. Problema este că, stimulaţi de această acoperire masivă a deficitelor, depunătorii şi-ar redepune prompt cele 160 miliarde de dolari în bănci, sporind volumul total al rezervelor bancare cu exact aceeaşi sumă şi permiţând prin aceasta o expansiune imediată înzecită a ofertei monetare, aşadar o creştere totală a stocului monetar bancar de 1600 miliarde de dolari. Inflaţia scăpată de sub control şi prăbuşirea completă a monedei ar fi iminente.

Însuşi conceptul de „asigurare a depozitelor” e fraudulos. Cum să „asiguri” o întreagă industrie inerent insolvabilă? Este ca şi cum ai asigura Titanicul după ce s-a izbit de iceberg. Unii economişti favorabili pieţei libere recomandă „privatizarea” acestui sector prin încurajarea firmelor private, sau chiar a băncilor, să se angajeze în „asigurări” reciproce ale depozitelor. Dar asta n-ar face decât să ne întoarcă în vremurile amare ale cartelurilor bancare florentine, când fiecare bancă urmărea să pescuiască pasivele celorlalte. Sistemul nu funcţionează; să nu uităm că, în anii 80, colapsul primelor S&L-uri s-a produs în Ohio şi Maryland, unde se bucurau de avantajele dubioase conferite de asigurarea „privată“ a depozitelor.

Ne confruntăm aici cu o eroare importantă, comisă frecvent printre libertarieni şi economiştii adepţi ai pieţei libere, care socotesc că toate activităţile guvernamentale ar trebui privatizate; sau, ca un corolar, că orice acţiune, atâta vreme cât e privată, e numaidecât şi legitimă. Adevărul este însă cu totul altul: activităţile de felul fraudei, escrocheriei sau contrafacerii n-ar trebui „privatizate”, ci abolite.

Mai mult, pe o bază administrativă ar fi dificil de urmărit şi vegheat la funcţionarea corectă a unui sistem bancar supus cerinţei de acoperire în rezerve 100%. Mai simplu şi mai libertarian ar fi să se facă apel la curţile de justiţie. Înainte de Războiul Civil, când apăreau în regiuni geografic îndepărtate de „casă“, bancnotele emise de băncile americane care operau vicios, pe bază fracţionară, erau cumpărate cu o reducere de „brokeri monetari” profesionişti, care se deplasau apoi la sediul băncii pentru a solicita rambursări masive în aur ale bancnotelor adunate.

Asemenea practici sănătoase ar putea să renască cu uşurinţă astăzi, când tehnologia electronică avansată ar asigura un plus de eficienţă brokerilor monetari profesionişti, care ar încerca să câştige un profit de pe urma detectării şi lichidării băncilor insolvabile. Un concept ideologic deosebit de drag inimii mele este cel de „Ligi antibancare ale vigilenţilor”, care ar urmări îndeaproape funcţionarea băncilor, le-ar identifica pe cele păcătoase şi ar proclama neîntârziat la televiziune insolvabilitatea lor, îndemnându-i pe deţinătorii de bancnote şi pe depunători să solicite imediat rambursarea la care au dreptul. Cu atât mai bine dacă asemenea ligi ar putea stârni isteria publică urmată de precipitări asupra băncilor, cu deţinători de bancnote şi depunători înghiontindu-se să-şi recupereze avutul înainte ca banca să-şi epuizeze efectiv rezervele: în acest caz, nu doar guvernul, ci însăşi populaţia ar hăitui necontenit sistemul de rezerve fracţionar. Elementul cheie al unui sistem bancar sănătos, care nu va fi niciodată îndeajuns subliniat, este că, la primul semn de insolvabilitate pe care-l dă o bancă, poliţia şi curţile de justiţie trebuie să-i declare imediat falimentul, eliminând-o din afaceri. Dreptate instantanee, punct. Fără milă şi fără acoperire a deficitelor.

Dacă o asemenea propunere va fi apreciată ca fiind prea severă cu băncile, atunci va trebui să remarcăm că oricum sistemul bancar se află în cădere liberă. Ca o consecinţă a colapsului reţelei S&L, fragilitatea extremă a sistemului nostru bancar a ieşit în fine la lumina zilei. Astăzi se poate discuta liber despre insolvabilitatea FDIC sau despre întreaga structură bancară care stă să se prăbuşească. Şi când oamenii se vor pătrunde până-n măduva oaselor de aceste adevăruri, atunci ei vor năvăli într-o glorioasă precipitare asupra băncilor, străduindu-se să-şi mute banii din bănci în buzunare. Şi băncile se vor prăvăli huruind, fiindcă banii oamenilor nu se află acolo. Singura măsură care ar putea salva reţeaua bancară de furia unei atât de glorioase precipitări a clienţilor ar fi tipărirea de către Fed a sumei de 1 600 miliarde bani gheaţă, pentru a fi înmânaţi băncilor — măsură care ar aprinde imediat o devastatoare inflaţie scăpată de sub control, capabilă să distrugă dolarul.

S-a vorbit mult despre calitatea necorespunzătoare a împrumuturilor bancare: despre împrumuturi acordate unor ţări falite din lumea a treia sau unor scheme hipertrofiate şi — retrospectiv — falimentare de construcţii imobiliare şi de complexe comerciale aşezate în plină pustietate. Dar împrumuturile şi investiţiile de proastă calitate sunt inerent şi invariabil legate de sistemul bancar central şi de expansiunea creditelor bancare. Recurenţa mult prea bine cunoscută a ciclurilor „boom-bust”, euforia şi crahul, prosperitatea şi depresiunea n-au fost nici descoperite în anii 80, nici nu sunt rezultate ale civilizaţiei şi ale economiei de piaţă. Recurenţa ciclică „boom-bust” a fost declanşată în secolul al XVIII-lea de începuturile sistemului bancar central şi s-a intensificat de atunci, pe măsură ce sistemul bancar central se extindea, ajungând să controleze ansamblul economiilor occidentale. Numai abolirea Fed şi întoarcerea la etalonul aur poate pune capăt ciclului „boom-bust” şi poate, în cele din urmă, elimina inflaţia cronică şi accelerată.

Inflaţia, expansiunea creditelor, ciclurile economice, povara deficitelor guvernamentale şi taxele usturătoare nu sunt, aşa cum pretind istoricii de curte, atribute inevitabile ale capitalismului sau ale „modernizării”. Din contră, toate acestea nu sunt decât excrescenţe parazitare, profund anticapitaliste, altoite pe sistemul economic de statul intervenţionist, de pe urma căruia profită bancherii şi clienţii lor favoriţi, îndestulaţi pe ascuns cu privilegii speciale, pe seama tuturor celorlalţi.

Esenţa liberei iniţiative şi a capitalismului este un sistem solid de drepturi de proprietate privată, care-i va garanta fiecăruia posesiunea câştigurilor sale. La fel de indispensabilă capitalismului este o etică de natură să încurajeze şi să recompenseze economisirea, prevederea, munca susţinută şi iniţiativa productivă şi să descurajeze nelegiuirea, nimicind fără ezitare orice încălcare a drepturilor de proprietate. Dar, după cum am văzut, banii ieftini şi expansiunea creditelor n-au ce face cu asemenea drepturi şi virtuţi. Inflaţia răstoarnă şi perverteşte valorile, răsplătind grija-de-a-cheltui şi sforăritul din spatele uşilor închise şi făcând de ocară tradiţionalele valori „victoriene”.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. Cateva observatii:
    Băncile ar deveni instantaneu insolvabile, deoarece ele n-ar putea să ramburseze mai mult de 10% din avutul clienţilor înşelaţi.
    Bancile ar putea folosi sumele depuse la termen: in mod legitim, iar acestea nu ar trebui sa poata fi retrase inainte de scadenta contractului (asa cum se intampla acum). Nu stiu ce procent ar acoperi acestea dar in mod cert sumele in cauza s-ar adauga celor 10%.

    Mai simplu şi mai libertarian ar fi să se facă apel la curţile de justiţie.
    Ca sa depunem plangere ca bancile folosesc rezerve fractionare, lucru pe care il stiam atunci cand ne-am depus banii?
    Sau pretindem ca nu stiam, si-atunci este suficient un afis in geam “Aceasta banca practica rezerve fractionare” pentru a evita respunderea penala?

    Un concept ideologic deosebit de drag inimii mele este cel de „Ligi antibancare ale vigilenţilor”, care ar urmări îndeaproape funcţionarea băncilor, le-ar identifica pe cele păcătoase şi ar proclama neîntârziat la televiziune insolvabilitatea lor
    Deci daca “stirista” e ofuscata pe o banca, din motiv de neaprobarea creditului, risca banca sa intre in faliment. Desigur, zvonacii si raspandacii nu patesc nimic, ca doar doctrina libertariana considera ca opinia personala este proprietatea emitentului iar defaimarea si calomnia sunt inventii etatiste.
    Cat despre verificarea “celor pacatoase” ce sa mai spun: vine Liga cu pricina sa ceara registrele contabile? Sau e “dupa miros”?

    Si o ultima remarca: “detinatori de bancnote” e una, “depunatori” e alta. Sa fie oare o simpla redundanta in exprimare sau Rothbard stia acest lucru si totusi propune incalcarea contractului de depozit?

    iosiP · 26 martie 2013, 21:39 · #

  2. “Cu atât mai bine dacă asemenea ligi ar putea stârni isteria publică urmată de precipitări asupra băncilor, cu deţinători de bancnote şi depunători înghiontindu-se să-şi recupereze avutul înainte ca banca să-şi epuizeze efectiv rezervele: în acest caz, nu doar guvernul, ci însăşi populaţia ar hăitui necontenit sistemul de rezerve fracţionar. “

    —- De ce nu se intampla asta acum? De ce oamenii nu reactioneaza in masa acum? Fiindca nu au motivatie, nu au niciun motiv sa incurce itzele altuia daca acesta nu-l deranjeaza, furtul inflationist nu este vizibil, deci e ca si cum n-ar exista, mai ales atata timp cat mai marii tarii pe probleme monetare, precum Isarescu, vine si iti zice ca inflatia este motorul productiei.

    Din moment ce oamenii nu au interes sa puna bete in roate unuia ce-i agreseaza proprietatea intr-un mod mai putin evident, ma intorc la discutia de mai devreme, si zic ca nu vor pune bete in roate nici utilizatorilor bitcoin, atata timp cat acestia nu au nicio tangenta cu proprietatea lor.

    Di Gigio · 27 martie 2013, 10:06 · #

  3. “Deci daca “stirista” e ofuscata pe o banca, din motiv de neaprobarea creditului, risca banca sa intre in faliment.”

    Pai nu, nu risca sa intre in faliment daca respecta practica rezervelor de 100% la depozite = conturile curente.

    Iar in ceea ce priveste contractele de imprumut = “depozitele” la termen, probabil ca, intr-o piata libera, acestea ar contine: sau o clauza de genul imposibilitatii lui inainte de termen, adica detinatorul sa nu-l poata vinde decat pe o piata secundara (evident cu discount), sau sa-l vanda bancii, dar aceasta sa-l accepte la o valoare mult mai mica a principalului.

    Mai curand, pe o piata libera, vom vedea despartita activitatea bancara de depozitare de cea de intermediere credite.

    ionut · 27 martie 2013, 18:29 · #

  4. Simplu si fara echivoc … cu curaj .. trebuie sa admit ca Rothbard are dreptate!

    ca o completare auxiliara, pe acest subiect actual, exista o asociatie/o federatie a asiguratorilor/a fondurilor de asigurare/ a depozitelor bancare (sunt chiar doua, una insa mai activa) unde este reprezentat si Fondul Roman de Garantare a Dep. din Sist. Bancar – dl. Eugen Dijmarescu, directorul Fondului (fost ministru, fost bancher central, om de vaza in obstea PSD) a fost recent propus si aporbat pt. o functie executiva in aceasta asociatie …
    Asta ca o informatie adiacenta/auxiliara … nu vizeaza o critica sau o aprobare a opiniilor de mai sus.

    Filip · 28 martie 2013, 12:07 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)